Minunile din poarta casei-Episodul Zabrani

Nu stiu cum se face ca de fiecare data cand calatoresc prin Romania, mi se intampla sa dau fie peste un monument istoric, fie peste o atractie turistica impresionata.  Uneori chiar din greseala. Astazi mergand inspre mandrul Banat am trecut prin satul Zabrani. Ochii mi-au fost luati de departe de zvelta silueta a turnului. Am oprit echipat cu aparatul pentru cateva fotografii ce urmau sa intre in colectia personala. In acest timp, mintea imi lucra (desi mai incet). Tocmai imi trecea prin minte numele comunei..Zabrani. Un beculet se aprinse si impreuna mi se puse pe tava o intrebare: Nu e cumva satul in care s-a nascut Adam Muller Guttenbrunn? Raspunsul s-a oferit singur. In spatele meu se afla chiar casa memoriala Adam Muller Guttenbrunn.

Potentialul culturalo-turistic al Aradului este mare si neexplorat precum o Alaska ce sta sa fie descoperita. Cate un castel pe ici pe colo (doar 40, deci nu-s multe), cate vreo catedrala mostenire a nemtilor de altadata (cu perla coroanei Maria Radna). Si locuri de nastere ale unor personalitati culturale de renume pentru cultura aradeana, romaneasca si europeana chiar. Cati dintre cei ce cititi acum aceste randuri stiti ca Guttenbrunn a ajuns pentru o perioada sa fie director al Teatrului din Viena? Si ca a primit din partea statului austriac titlul de Doctor Honoris Causa? (in 1922) Wow, asta nu e chiar ceva marunt. Aur care inca sta ascuns in mine. 

Ceea ce mi-a placut a fost deschiderea si amabilitatea.  Totul este inca in stadiul de "pus pe picioare". Cladirea este proaspat renovata, exponatele sunt inca necompletate insa formeaza o imagine a acelui fiu al satului care a reusit sa-si reprezinte cu mandrie poporul in fata lumii. Este un semn de respect, de maturitate si de imbratisare a diversitatii aceasta casa memoriala. Pana la urma si el este un fiu al Aradului si Banatului. Recomand o vizita, acum si poate mai tarziu cand toate lucrurile vor fi puse in ordine si gata de a-si dezvalui trecutul. Ah, si mai e si biserica o adevarata bijuterie (cat de mandra trebe sa fi fost cand era in floarea varstei!). Si peisajele...o delectare a ochiului si a pupilei fotografice. Go Banat! Go Romania!

Pacatul de neiertat

Cu totii pacatuim. Fata de Dumnezeu. Fata de oameni. Fata de noi insine. Zilnic. Poate chiar astazi am facut ceva pe care il regretam, pe care am vrea sa-l facem uitat, sa-l ascundem sub presul metafizic al existentei noastre. Dar nu se poate. Va ramane o pata, o urma urata pe o lista si asa scrijelita. 

Pana la urma insa, vor trece. Oamenii se impaca, dau la o parte norii ce-i inconjoara mai repede decat o fac vanturile azvarlite incolo si incoace de forte impersonale. O mana stransa intr-un pumn se deschide intr-un steag alb, o recunoastere a fraternitatii intre doua suflete ce sunt din aceeasi esenta. Se ajunge ca ziduri sa fie daramate, cortine sa fie date la o parte. Se ajunge la re-comuniune. Si totul este bine partial. Raman doar cicatrici. Embleme ruginite ale micilor pacate.

Si totusi exista ceva mai rau. Exista un pacat de neiertat. Nu neaparat cel pe care il mentioneaza Mantuitorul in Evanghelii, desi si acela cantareste greu in viata unui om. La altceva imi indrept gandul. La un lucru banal, dar cu greutate de evuri. Oamenii cad de obicei examenele cele mai usoare. Am realizat asta la un anume punct. Si ce este oare acest pacat de neiertat?

Pacatul de a nu. Pacatul de a lasa viata sa treaca pe langa tine. Am meditat la aceasta. Viata mea nu poate fi incadrata ca fiind lunga, nu poate fi divizata in etape, evuri. Cu toate acestea mi-am permis sa o faca. Si am realizat ca incet-incet ma indepartez de punctul ei alpha. De douazeci si unu de ani, incontinuu. Copil am fost, adolescent-elev am fost.  Tanar-stundent sunt. Si nu pentru mult. Peste putin, urmeaza trecerea in alta etapa. La bariere de obicei gandesti. Pui un picior peste drugul de fier ce taie doua lumi si privesti raspantia.

Ce lucru pot face cel mai rau in aceasta viata-ce-va-sa-vie? Nimic. Mai clar spus, sa imbratisez nimicul. Sa nu ma raliez unei cauze, sa nu am o dorinta de a face ceva mai bun pentru aceasta lume, pentru cei apropiati si pentru mine. Din pacate, astazi nu multi au aceasta conceptie. Nici eu nu ma simt un port-drapel. Fac greseli. Dar ma gandesc cu teama la un moment in viitor cand trag linie si realizez ca in spate n-a ramas nimic. Poate o familie. Poate un titlu. Poate cativa oameni care vor plange un mormant intr-un cimitir undeva. Atat. 

Nu cred neaparat in ideea ca fiecare din noi avem o stea pe care trebuie sa o gasim si sa o calarim inspre eternitate. Nu toti suntem Napoleon si eu nu ma vad asa. Dar, cred ca fiecare putem face din viata noastra un exemplu. Cum? Facand exact ceea ce putem face. Facand ceea ce alegem, ceea ce ne place. Facand-o din toata inima, fara retineri. Vom mira oamenii, ii vom face sa ne priveasca cu alti ochi. Poate ii vom schimba. Poate ii vom impinge si pe ei sa vada lumea, viata si timpul altfel. Poate ca nu. Poate vom esua. Asta doar Dumnezeu o stie. Dar, cel mai important este sa nu dam inapoi sau sa ne temem. Multi oameni stau ascunsi la umbra, in vreme ce soarele straluceste puternic. Este timpul sa ne lasam imbatati de lumina sa. Este timpul nostru.

De ce mi-e ciuda pe Bucuresti?

N-am mai scris demult, asa ca acum folosesc momentul pentru a-mi varsa naduful pe o realitate din jurul meu care ma frustreaza!

Contrar parerii larg afirmate, Bucurestiul este un oras frumos. Are si partile lui urate, iritante, gropile de imagine, puroaiele metafizice si cariile transcendente, dar in mare este un oras frumos. In dreptul sau. Daca stii sa cauti ceea ce trebuie, vei obtine. Cu toate incercarile de a distruge spiritul sau, de a distruge colturile de trecut ce inca se agata de viata cu disperare, inca mai exista un dram de speranta ca si copiii nostri vor vedea un oras frumos in realitate si nu doar in poze.

Imi aduc aminte de plimbarile mele pe micile stradute din jurul marilor bulevarde Dacia, Calea Victoriei etc., pe unde timpul parca s-a oprit si te astepti ca vreun gentleman cu joben si baston sa-ti iasa in cale. Acolo, istoria se respira. Imi plac acele zone si ma plimb cu placere pe acolo. Nu-mi place centrul vechi, zona organizata, sufocata, imbibata cu localuri si alte stabilimente ce iau din frumusetea locului si ineaca intr-un balcanism artificial locul. Dar nu despre aceasta doream sa discut in acest post. :D

Am mai facut plimbari prin centru, calatorind de la Unirii in sus pana aproape de Victoriei, inspre Dacia sau inspre Cotroceni. E frumos, si daca timpul permite, ar fi o experienta de incercat macar odata in viata. Ai posibilitatea de a privi locuri frumoase, de a admira (ce a mai ramas)  patrimoniul cultural si in cele din urma a conversa cu tine insuti, a pune la punct unele dileme cel mai usor de inteles la pas. 

Da, totul e bine pana in acest moment. Frustrarea mea? Bucuresti este un oras care te oboseste. Daca vei face ceea ce am mentionat mai sus, vei observa o lipsa mare. Coborand sau urcand pe marile bulevarde, sau intrand pe stradute, cu greu gasesti un loc unde sa-ti tragi rasuflarea, sa te asezi pe o banca si sa privesti lumea din jurul tau. Da, avem Cisimgiul, Herastraul, Carol, Izvorul si alte parcuri frumoase. Dar daca nu sunt langa tine? Cu siguranta ca n-ar fi inspirat sa pui banci pe Bratianu, dar intr-o zona mai apropiata si frumos semnalizata, ar fi de dorit crearea unor "oaze" pentru calatorul obosit. 

Oare cer prea mult? De ce trebuie sa ai atat de putine optiuni si limitate cand ai putea transforma acest oras intr-un loc pe care ai vrea sa-l vizitezi si nu sa ajungi aici ca trebuie, si sa te bucuri ca ai vazut ce ai avut de vazut si cu bucurie sa te sui in tren ca sa pleci in alta parte. Visez prea mult sa vad acest oras transformat intr-un loc unde oamenii vor cauta linistea si o vor gasi, vor cauta cunoasterea si o vor gasi, vor cauta relaxarea si o vor gasi? Sa nu ne bazam pe malluri si alte mijloace artificiale de indus placere. Avem o lume, pe care o mutilam, de care ne putem bucura. Interactiunea cu ea ne-ar face bine. Poate am invata si noi din binele ce era in sufletul inaintasilor nostri. Ca prea mult ne inghite zilele astea artificialul rasuflarea.