Jocul cu mărgele de sticlă, Herman Hesse. Impresii

 Se pare că asta e vara în care citesc cărți ale autorilor preferați, dar care nu sunt în vârful clasamentului. Mi-e teamă să citesc ceva de Steinbeck sau Malouf.

Am ajuns în fața unei cărți clasice și pășesc cu teamă pentru că mă aflu în fața unei sentințe complexe. De fapt, e greu de găsit un punct de sprijin și o părere solidă. Pentru că nu pot spune că mi-a plăcut cartea, nu la nivelul celorlalte scrise de Hesse, dar nici nu mi-a displăcut. Nu scriu aceste rânduri cu frustrarea viscerală produsă de o carte precum De veghe în lanul cu secară sau Moby Dick. Să explic pe parcurs.

Jocul cu mărgele de sticlă sau JMS pentru că sunt leneș, este un roman lung, fluviu, care este privit cu mare entuziasm și reverență în cercuri elevate și nu numai. Este o carte ce trebuie citită așa că la un moment dat ajunge măcar în vraful de cărți ce merită aprofundate. Din acest punct se despart reacțiile, unele pozitive, altele negative.

De ce este această care specială? Este ultimul roman publicat de Hesse înainte de moartea sa. Dar mai mult decât atât datorită premisei sale fascinante. Într-un viitor nespecificat, după încheierea unui conflict global se hotărăște înființarea unei comunități intelectuale care să aibă în atenție și discuție tezaurul spiritual al umanității. Ca un efect secundar, studiul duce la înființarea jocului cu mărgelele de sticlă.

Aș minți dacă aș spune că vă pot explica exact ce înseamnă asta. Este o activitate care caută să îmbină, să compare și să sublimeze diverse aspecte ale culturii într-o provocare, o tentativă de a da o altă lumină și relevanță acesteia. Poate fi înțeles ca un joc educativ care are mai întâi scopul de a provoca mintea nu de a intra într-o competiție cu tabăra adversă. Drept e că s-ar putea ca această explicație să nu fie pe măsura conceptului. Cine are curajul să citească măcar partea introductivă a cărții va găsi explicat în detaliu regulamentul.

Ce mai rămâne după asta, după acea prefață greoaie și alambicată? Încă vreo 500 de pagini, miezul cărții. Atunci când mă temeam că întreg volumul va fi scris într-o formă academică ce-mi va întinde până la rupere neuronii, Hesse schimbă vitezele. Pentru că avem un protagonist, Josef Knecht, a cărui viață o urmăm încetișor de-a lungul cărții.

Aici lucrurile devin complicate. Sau interesante, depinde de perspectivă. Plonjăm în viața acestui tânăr dotat, capabil, dedicat jocului cu mărgele de sticlă. Îl urmăm și încercăm să-i înțelegem traseul pe măsură ce avansează până în cea mai importantă poziție în cadrul acestui ordin. Ar trebui să fie o lectură interesantă, nu-i așa?

Problema este că lipsește intriga. De fapt, este o carte care nu trebuie judecată după astfel de criterii și căpătând altă greutate. Este mai mult o introspecție vastă ce se folosește de fundalul jocului cu mărgele de sticlă și a celui care se află în vârful piramidei fără a fi cu adevărat împlinit îndată ce va ajunge acolo, împins de evenimente.

În multe pagini aflăm neliniști, întrebări și îndoieli de cele mai multe ori prin dialoguri sau monologuri vaste, observate de la firul ierbii. Nu este o lectură plictisitoare, ci pur și simplu înceată, ajungi la punctul în care înțelegi ce urmează să vină dar trebuie să aștepți până când va fi făcut următorul pas. E o scriitură metodică, să-i spunem pedagogică, dar care testează răbdarea cititorului.

Lucrurile devin cu adevărat interesante spre finalul cărții, deși nu sunt lăsate să dea în clocot. Datorită contactului cu un fost student și prieten care a ieșit din sistemul Castalian (numele ordinului JMS), Knecht își dă seama de o anumită irelevanță a activității lor prin prisma unui război cataclismic ce urma să se desfășoare. În afară de acest avertisment însă nu găsim o analiză mai profundă.

Așa cum se vede din fotografia postării gândul m-a dus la romanul lui Thomas Mann, Muntele vrăjit. Nu am verificat să văd dacă există o legătură directă între cele două opere, dar cel puțin în profunzime ambele tratează aceeași problemă a culturii, a elitei pusă în opoziție cu lumea reală, cu perpetua amenințare a anihilării prin război. Cu toate acestea, la nivel personal, găsesc cartea lui Mann mai satisfăcătoare chiar dacă este cu mult mai lungă decât opera lui Hesse.

Evident gândul mi-a zburat și la Fundația. Din nou, nu știu dacă a citit această carte, dar ideea unei societăți retrase care păstrează patrimoniul intelectual al umanității își găsește forma galactică în organizația lui Asimov. Nu e nimic dincolo de această similaritate de bază, însă nu am putut alunga șoapta comparației în timpul lecturii.

Să vorbim despre final? Nu voi spune prea multe în afară de faptul că este abrupt. Pe măsură ce citeam și era evident că aceea e forma evenimentelor, am devenit frustrat. Mai ales pentru că totul rămâne sub semnul întrebării, deși rămâne un fior de speranță, având în vedere că citim o legendă care a apărut în urma dispariției. S-ar putea ca în realitate lucrurile să fi luat o altă întorsătură.

După final, vine cel de-al doilea. În realitatea cărții, fiecare castalian trebuie să-și inventeze biografii din alte timpuri. Knecht produce trei exemple, primul un șaman primitiv, apoi un duhovnic creștin al deșertului și al treilea un prinț indian renegat. Aceste povestiri scurte se potrivesc mai bine stilului lui Hesse oferind o încheiere favorabilă cărții. De asemenea prezintă din diferite unghiuri relația discipol-maestru în diferite timpuri.

Jocul cu mărgele de sticlă este o carte complexă. Prezintă un scenariu de-a dreptul interesant, lăsând loc imaginației. Cât de reală ar putea fi o națiune precum Castalia în care oamenii să studieze artele și științele de dragul lor, fără a fi prinși într-o mașinărie cu interese secundare? Și cât ar rezista, având în vedere că oamenii preferă alte metode de a-și trăi viața?

Este și o carte despre cunoaștere de sine și libertate. având în vedere povestea de viață a lui Hesse, e evident că Knecht nu va fi mulțumit cu laurii și poziția sa înaltă. Ideea iluminării, a revelației poziției dezavantanjate în care se poate găsi un individ și începutul unui drum nou este clar subliniată în carte. Important e răspunsul la această chemare de a te regăsi.

Revenind la aspecte mai prozaice, s-ar putea să fie o carte descurajantă. Nu datorită complexității limbajului, ci probabil a desfășurării molcome a acțiunii. Unii cititori nu vor fi încântați de forma aleasă de Hesse. Totuși, merită citită măcar ca un testament al curiozității și pentru a pătrunde în atmosfera retrasă a Castaliei. Este o odă închinată idealului, o așteptare care din păcate nu poate fi împlinită într-o lume ce nu privește senin înspre ceruri, ci plin de ură către cei care ne înconjoară.

Klara și soarele, Kazuo Ishiguro. Impresii

 

Încep spunând de la bun început că sunt ishiguroist. Nu știu dacă acesta este termenul exact, însă mă proclam pe limba sa. Kazuo Ishiguro este unul din autorii mei preferați, i-am citit aproape toate cărțile publicate în limba română la editura Polirom și am fost mereu captivat de atmosfera serenă, de reverie pe care reușește să o creeze. Este un specialist al melancoliei, al destăinuirii tăcute și a personajelor fragile dar cu un interior rezistent.

Klara și soarele s-a aflat la coada listei cu romane și pentru că a fost tradus puțin mai târziu decât celelalte și pentru că am avut alte priorități la cumpărare. O plimbărică cu trenul a însemnat o bună ocazie de a citi cartea sau poate de a-mi da seama că nu mai am răbdarea necesară de a duce o carte până la capăt într-o singură călătorie. Gata cu detaliile personale.

Despre ce este vorba în carte, prilej cu care ar trebui să anunț că romanul s-ar putea încadra în genul SF, chiar dacă în secțiunea mai molcomă a sa. Klara este un android. Un robot al cărui rol este să aibă în grijă un copil. Ăsta-i sensul etichetei PAr sau Prieten Artificial. Ea devine apropiată lui Josie, o fetiță bolnăvicioasă care locuiește alături de o menajeră și de mama ei. Este bună prietenă cu singurul vecin, Rick. Aceștia formează universul în care operează noul membru al familiei.

Ishiguro nu prea oferă multe detalii despre viitorul în care se desfășoară romanul și asta poate fi puțin frustrant. Nu e nimic cataclismic, dar se prea poate ca lumea să fie afectată de schimbările climatice, fără a renunța pe deplin la poluare. Evident există inteligență artificială într-o anumită măsură, un sistem clasist ce amintește de Gattaca și comunități ce trăiesc la periferie visând la utopii mai mult sau mai puțin realizabile.

Totuși, povestea este despre Klara și Josie. Aș risca să spun că de fapt androidul este protagonistul chiar dacă în mod normal ne ancorăm de personajul uman. Prin ochii ei vedem gospodăria familială, trăim dramele lor și modelăm o speranță care pare puerilă și lipsită de sens. Titlul își găsește împlinire în acțiunile PAr-ului care caută să-și salveze stăpâna aflată în pragul morții.

Mi-au plăcut răsturnările de situație. Odată imersat într-o poveste, merg pe fir fără să pun la îndoială ce se întâmplă. Uneori ghicesc cu ușurință ce se va întâmpla pe măsură ce autorul lasă indicii pe cărarea cuvintelor. Doar că de data asta, cel puțin de două sau trei ori m-am înșelat. Credeam că drumul duce într-o parte, dar a luat o turnură neobișnuită. Iar finalul a fost neașteptat.

Cu toate acestea nu pot spune că am fost dat pe spate de carte. Este o carte scrisă competent, am înțeles ce-a vrut să spună autorul, a făcut-o la linie, dar mi s-a părut că nu a avut aceeași încărcătură emoțională ca alte opere ale sale. Aș putea găsi trei momente de vulnerabilitate inclusiv finalul cărții care o adâncesc și o umanizează, dar în afara acestora, este un volum ce se menține peste linia de plutire dar care nu reușește să atingă inima.

Trebuia să menționez că de la bun început am trasat o legătură directă cu povestirile SF ale lui Asimov ce au în centru roboți-dădacă unele găsite în volumul Eu, robotul. Nu este hrănită aceeași robotofobie, dar într-o măsură PAr-ii sunt priviți cu neîncredere și o anumită repulsie. Comună este programarea acestora în a-și proteja și îngriji stăpânii umani lipsiți de apărare.

Una din marile teme este reprezentată tocmai de acest aspect al întâlnirii dintre carne și metal. Putem fi pur și simplu înlocuiți? Un android care ne-ar replica mișcările, ticurile, vocea și hobby-urile ar putea fi numit ca un nou eu? La fel de interesantă este și traiectoria gândirii Klarei, care se dovedește a fi capabilă să-și creeze o proprie cosmologie care-i dictează acțiunile și-i creează un fundal pentru dorința de a o ajuta pe Josie. Aceste acțiuni o scot din rândul automatelor simple?

Klara și soarele reprezintă o lectură necesară mai ales pentru cei care doresc să completeze canonul lui Ishiguro. Sau pentru cei care doresc să găsească o carte care tratează problema IA și a androizilor dar fără a intra prea mult în specificații. Portretul Klarei este profund și plin de empatie, însă ea se mișcă asemenea unui uriaș în câmp deschis. Restul este destul de plat încât să nu impresioneze până la final. Nu este o carte slabă, dar nici una care să-și înfigă rădăcini adânci în mintea cititorului.

Silmarillion, JRR Tolkien (recitire). Impresii

 

Am trișat, recunosc. Dar nu mi-e rușine. Mi se pare tot mai nefolositoare goana după statistici și clasamente de parcă viața ar depinde de realizarea sau eșecul acestora. Nu renunț încă la Goodreads, deși a fost secătuit brutal de către stăpânii de la Amazon. Cel puțin pentru lista cărților pe care le-am citit. Dar în Viața Reală, citesc ce-mi place.

Sau recitesc. Am plecat la Herculane pentru câteva zile și mă gândeam ce cărți să aleg să duc cu mine. Mai ales că s-a închis librăria din oraș și puteam ajunge în pragul foametei literare. Am avut unele idei. Până când am fost lovit de marea idee. Ce-ar fi să aduc cu mine Silmarilionul, să-l citesc într-un decor ce este atât de reminescent de cel imaginat de Tolkien? O idee perfectă.

Astfel, timp de patru zile m-am delectat cu recitirea cărții. Prima dată o făcusem prin 2018, cred. Tot în câteva zile, în goana mașinii. Nu am reușit să mă acordez pe deplin atmosferei celeste pe care o făurește cu migală bardul englez. Aș spune că nici acum nu am reușit să sap până la temeliile lumii sale, dar a fost o experiență mult mai satisfăcătoare.

Ceea ce a realizat Tolkien este probabil inegalabil. Să fie oare alți creatori care au pus pe hârtie sau au înfățișat pe ecran o lume nou imaginată, e probabil. Fie că-l cheamă Lovecraft, Miazaki sau George Lucas, e ceva special la opera bazată pe originea și istoria Pământului-de-Mijloc. Recitind cartea am găsit o cadență pe care aș plasa-o undeva între limbajul unui basm și cel biblic, folosit cu precădere în cărțile istorice ale acesteia.

De povestit nu vreau să povestesc ce se întâmplă în carte, cei care deja știu nu vor avea surprize, iar cei care n-au citit cartea, merită să plonjeze înăuntrul ei ca niște nou născuți pentru a surprinde același efect de șoc profund. În schimb, aș vrea să notez câteva idei, poate banale, care mi-au venit în minte pe măsură ce reciteam volumul. Unele țin mai mult de mine cât de Tolkien, însă în această situație ar trebui să dau dreptate celor ce vorbesc despre moartea autorului.

 

O umbră veștejește și amenință binele. Prezența și activitatea neîntreruptă a lui Morgoth și mai târziu a lui Sauron pervertește istoria Ardei. Oricât de mult s-ar strădui elfii, gnomii și oamenii să întemeieze societăți stabile, regate durabile și pașnice, atâta vreme cât există un vecin care le amenință pacea și lucrează neîntrerupt la tulburarea ei, nu va fi liniște. E greu de găsit în istoria umană un moment care să nu fie definit de aceste caracteristici, fapt ce demonstrează capacitatea lui Tolkien de a surprinde tragedia fiilor oamenilor.

Cei buni și curați pot deveni răi și trufași. O temă recurentă în Silmarilion este degradarea prin mândrie. Moștenind spiritul lui Melkor, de atâtea ori se repetă același scenariu în care cei care sunt prezentați inițial drept eroi, odată ajunși într-o poziție de putere sau intrând în posesia unui obiect anume, își strică calea și devin instrumente ale durerii și obstacole în calea binelui.

Frumosul și măiestritul pot produce suferință. Este o idee interesantă care a răsărit pe măsură ce lecturam cartea. Firește silmarilii sunt motorul suferinței, războiului și ruinei dar și alte elemente care sunt minunate și încântătoare ajung să producă necazuri și moarte. Ne-am putea pune întrebarea dacă merită să le aducem la ființă dacă știm ce efect negativ va avea asupra altora, sau să sperăm într-un raport mai degrabă favorabil al acestora.

Cu un scop bine întemeiat, cei buni pot face răul, chiar împotriva celor de același sânge cu ei. Subtitlul explică suficient de bine acest gând. Pentru răzbunare, pentru onoare, pentru recuperarea unei comori pierdute se pot scoate săbii și se pot ucide chiar și foști aliați sau făpturi din aceeași sânge. Spiritul lui Morgoth este cel al unui manipulator, semănând semințe ale zânzaniei, deși în unele situații elfii și oamenii găsesc motivații pentru violență fără ajutorul vreunui medium extern.

 

Sunt doar câteva gânduri și idei, evident influențate de lumea exterioară. Tolkien a respins alegoria și a evitat asemănările cu Războiul Mondial sau începutul Războiului Rece. Totuși, prin perenitatea operei își găsește echivalent în ceea ce cunoaștem în mod cotidian. Silmarilion, la fel ca restul operei tolkieniene vorbește despre natura umană, dincolo de copaci magici, elfi și lorzi întunecați. Despre frumusețe, corupție, decădere și rezistența în fața prăbușirii. Pe alocuri, despre speranță, și acea zi în care Eru Iluvatar va cânta din nou și stelele vor jubila la înnoirea Ardei.

Superman 2025. Impresii la căldicel

 

Să începem la cald. Mi-ar fi convenit mai mult ca titlul să rămână Superman:Legacy. Ca să nu existe confuzii între acest film și mult apreciatul film din 1978.

În sfârșit am văzut și eu filmul, într-un context în care n-am mai făcut-o de o bună bucată de vreme. Am fost puțin cuprins de nostalgie și încântat de ceea ce aș putea vedea. Să deschid cu asta? Fie. De la bun început și până în prezent am apreciat filmele lui Zack Snyder care îl au în centru pe Superman. Nu în acea devoțiune fanatică pe care o au mulți alți fani. A fost altceva și am fost atras de acea versiune. Niciodată însă ca unică interpretare. Asta înveți din benzile desenate. Multitudinea de variante.

Revenind la nou. Cum mi s-a părut filmul? Am fost plăcut impresionat. Urmărind unele frânturi ale conversației atât pe Facebook cât și pe Reddit, algoritmul împingând multe opinii antagonice nu am știut la ce să mă aștept. Însă din primele minute am fost prins de poveste.

Filmul începe la fel ca și trailerul. Superman se prăbușește în Antarctica după o confruntare cu un inamic numit Ciocanul din Boravia. În completă opoziție cu versiunea lui Cavil care nu este prezentat mai niciodată în suferință. Repus pe picioare revine în Metropolis dar nu pentru a câștiga lupta.

Totul a plecat de la un gest făcut de Kal-El înainte de începerea filmului și anume oprirea unui război între două națiuni, una din ele fiind Boravia. Într-un segment ulterior, interviul cu Lois Lane, ea îl presează în ceea ce privește acțiunea, el apărându-se prin simpla dorință de a-i salva pe cei care ar fi fost uciși fără îndoială, civilii care nu intră în calculul diplomației internaționale.

De aici lucrurile escaladează, în spatele conflictului aflându-se ca de obicei genialul și maniacul miliardar Lex Luthor. Pășim într-un nou univers, mult mai animat ca oricare din cele anterioare. Avem o proto-Justice League sub forma Justice Gang formată din Guy Gardner, Hawkgirl și Mr Terrific. În film mai apar the Engineer și Elemental Man și multe alte elemente ce separă acest nou univers cinematografic de cele anterioare.

Cei care cunosc benzile desenate sau au crescut cu desenele animate cu siguranță vor fi încântați de ceea ce văd în fața ochilor și vor accepta mult mai ușor premisa impusă de către James Gunn. Mai ales o construcție care este centrală pentru narațiunea filmului și care trebuie pur și simplu acceptată, fiind pe de-o parte exagerată, dar posibilă în limitele acestei lumi cu adevărat imersată în clișeele mediului de origine.

Să trecem la subiectul fierbinte care a întărâtat atât de mulți oameni maturi și cu scaun la cap. Noul Superman, David Corenswet. Acest film ar trebui să fie o dovadă suficientă pentru a evita trailerele și descrierile filmului care de multe ori sunt incomplete sau pot lucra în detrimentul său. Au apărut o grămadă de critici nefondate despre slăbiciunea lui Superman care pare să piardă la tot pasul (dezvăluirea finală ar trebui să fie suficientă pentru a infirma revolta pentru că prea puțini sunt pe potriva lui Superman), despre emoțiile expuse atât de candid și așa mai departe.

Dacă găsești suficientă răbdare și ești gata să privești cu ochii proprii, vei vedea că totul este explicat și capătă nuanțe mult mai clare în desfășurarea filmului. E clar un nou Superman care are prea puțin de-a face cu stoicismul nobil și tăcut al lui Cavill. Corenswet e exuberant, vulnerabil, dar serios și principial. Și mai important, expiră speranță prin toți porii.

Am văzut o grămadă de filme cu supereroi din toate mărcile, de la prea puține pot spune că am plecat cu un astfel de sentiment de bine, de senin. Atâta vreme cât nu ești încrâncenat și dornic de eșecul altuia (o trăsătură apropiată lui Luthor) nu poți să nu fii contaminat de acea emanație calmă și sensibilă. Măcar pentru câteva minute se șterge cinismul și nemulțumirile și te gândești cum ar fi dacă te-ai comporta mai mult ca Superman care salvează până și veverițele aflate în pericol.

Nicholas Hoult joacă fantastic rolul lui Luthor și acea furie a slăbiciunii care-l atrage înspre Superman și dorește să-l vadă distrus prin orice mijloace posibile. E genial, malefic, fără scrupule și concentrat pe scopul său suprem. Rachel Broshanan este Lois Lane în carne și oase, cumva asemănătoare cu Margot Kidder sau cu imaginea din serialul de animație din anii 90. Pe lângă ei roiește o distribuție destul de stufoasă, interesanți și folositori în rolul lor dar prea puțin dezvoltați.

Era să uit cel mai important, părinții lui Clark. Jor-El și Lara apar într-un mesaj ce a supraviețuit odată cu naveta care l-a adus pe Pământ. Dar ei reprezintă doar zgomot de fond până la urmă. După jumătatea filmului Lois și Clark ajung la ferma Kent din Smallville într-un moment de refacere. Acolo îi întâlnim pe părinții adoptivi ai kryptonianului. Sunt câteva scene, dar importante. Într-o altă modificare, soții Kent sunt oameni simpli, fermieri din Kansas fără o aură hollywodiană cum au fost interpretați în alte versiuni. Ceea ce a rămas e dragostea pentru fiul lor și lecțiile pe care i le-au transmis.

Înainte de ultimul punct să vorbesc puțin despre un alt focar de scandal. Multe voci digitale s-au înfuriat datorită prezenței celor două națiuni, Boravia și Jarnahapur, așezând peste ele situația fierbinte din Orientul Mijlociu a Israelului și Palestinei. Din trailere ești înclinat să le dai dreptate, însă în universul filmului, cele două națiuni fictive sunt plasate în Europa de Est, puțin mai la dreapta de Sokovia (o glumiță Marvel).

Urmărind filmul te-ai duce cu gândul la un alt război real în care o națiune puternică are impresia că poate invada după bunul plac state vecine. În comentarii oficiale James Gunn recunoaște că nu a căutat să transpună nici situația din Orientul Mijlociu, nici invazia Ucrainei, ci să prezinte o situație cât se poate de banală în istorie, a unei națiuni slabe invadată de un vecin puternic. Faptul că există atâta opoziție față de această situație ar trebui să ne pună pe gânduri.

Am povestit mult, unele lucruri deja știute. Eu am fost încântat de film, am avut momente în care mi-ar fi venit să aplaud, altele în care zâmbeam, altele în care ochii s-au încețoșat ușor din cauza emoțiilor. Trebuia poate să spun și asta, Superman este un film distinct de alte părți ale filmografiei lui Gunn. Nu este un Gardienii Galaxiei așezat în universul DC. O singură scenă aș spune că este în stilul specific al regizorului, în rest e un film suficient de sobru și care tratează cu respect aspectele sale oferind o experiență deosebită și încântătoare. Și ne lasă să visăm cum ar fi dacă măcar din timp în timp am fi și noi ca acest Superman.

Orașe invizibile, Italo Calvino. Impresii

 

Totul a început cu o comandă pe TârgulCărții. Printre mai multe cărți clasice aflate la reduceri s-a aflat și acest volum. Auzisem despre el pe furiș, era ceva ce mă interesa. L-am comandat. Am fost mirat când am primit coletul pentru că îmi închipuiam o carte mai groasă. Nu e cazul. Fiind atât de provocator de scurtă, am așezat-o în vârful listei cu cărți de citit. Tot mi-a luat două zile să o termin, dar mai degrabă pentru că nu voiam să mă fugăresc prin carte.

Orașele invizibile a lui Italo Calvino se citește ca un vis. Sau ca retrăirea unei reverii bizare avute cu o noapte înainte. Firește autorul și-a intenționat cuvintele și le-a notat cu rost. Dar tablourile pe care le aduce înaintea cititorului reușesc să-l transpună într-o altă realitate, palpabilă, dar neverosimilă. Aproape reală, dar suficient de înșelătoare încât să trezească un sentiment de tulburare.

În optzeci și ceva de pagini (cel puțin în ediția Univers), autorul desenează un fals atlas al civilizației, o sumă a existenței umane sădită în jurul orașului, universul în care omul își duce viața. Iar orașul, o noțiune cu care suntem atât de obișnuiți, nu își epuizează stările. Fiecare localitate imaginară a lui Marco Polo, naratorul visător, se regăsește într-o stare a realității exagerată.

Cel care ascultă raportul îndoielnic, dar mieros, este gazda de seamă, stăpân peste o treime din planeta Pământ, Khublai Khan, urmaș al neobositului Genghis Han, omul care a ținut sub șaua sa întreaga Asie. Cartea începe cu o sentință brutală venită din partea monarhului care este conștient că se află la zenitul puterii sale, însă chiar și atunci, putreziciunea îl înconjoară. Este un gând ce trimite la narațiunile galatice decadente imaginate de Asimov și Herbert în romanele lor.

Iar Marco Polo sare în ajutor, încercând să alunge langoarea suveranului. Am putea trasa o paralelă strâmbă între relația dintre cei doi monarhi și cea a profetului Daniel și a împăratului babilonian Nebucadnețar. Doar că de această dată, călătorul italian caută cu toată puterea să-l asigure că acel chip visat din diverse materiale chiar este pe deplin aurit și că hanul este capul de aur ce va intra în veșnicie.

Această țară, această adunătură de orașe răsfirate, vorbesc nu despre măreție, grandoare și putere. Calvino sondează adevăruri mai adânci ale umanității, ce țin mai degrabă de efemeritate, de teamă, mirare și speranță. Orașele sunt cocoțate pe picioroange, sunt dosite în puțuri, au piețe pline de menestreli pricepuți, se ascund în cețuri, promit mult și de cele mai multe ori dezamăgesc.

Personal am trasat două conexiuni literare plecând de la acest volum. În descrierea plină de legendă, engimă și înșelăciune am găsit o sămânță din proza lui HP Lovecraft. Autorul american reușea de asemenea să încropească istorii ascunse și să transforme orașele în personaje principale, o mască pentru entități și dimensiuni obscure și crude.

Mult mai apropiată este filiația dintre acest volum și cel scris de Gheorghe Sasarman, Cuadratura cercului, similară în intenție. Autorul român de anticipație creează un volum în același ton cu Calvino deși el transgresează linia genului folosindu-se de clișeele și de culorile oferite de SF. În cazul acestuia tehnologia și raportul oamenilor la aceasta este punctul focal al scurtelor prezentări de orașe fictive.

Revenind la autorul italian, opera sa înseamnă mai mult decât un simplu exercițiu frivol de testare a mușchilor imaginației. Oricine ar putea, cu mai mult sau mai puțin talent, să înșire nume de orașe și să găsească niște atribute care să le facă unice, sau măcar speciale. Nu ne aflăm pe teritoriul literaturii absurde.

Sunt două planuri care alternează, cel al descrierilor și cel al dialogului dintre doi indivizi din două civilizații radical opuse. Limbajul, înțelegerea sau neînțelegerea joacă un rol esențial în intenția lui Calvino. Este fascinant de urmărit cum își imaginează interacțiunile dintre cei doi, felul în care reușesc să găsească un numitor comun. Cât de universal este gândul și câte bariere traversează acesta pentru a atinge coardele sensibile ale sufletului uman?

Pe lângă aceasta rămân multe alte întrebări. Cartea însăși permite cititorului o lectură degajată, dar nu relaxată. Nu este o carte de vacanță, chiar dacă este scurtă. Se pot urmări mai multe feluri de lectură pe baza subîmpărțirilor, a temelor, probabil la o a doua lectură. Se poate consuma în pastile mici încărcate de un simț al nostalgicului și misteriosului care încântă și zgândăre inima. E o carte anti-modernă pentru că-ți cere atenția într-un ev al orașelor pe repede înainte. Un basm medieval ce ne aduce aminte că trăim în orașe reinventate de poveștile noastre.

A critica cu ținta pe piept

 Nimic nu este mai ușor în lume ca actul criticii. Îți critici nevasta că nu gătește bine, îl critici pe antrenor că n-are habar cum să bage echipa pe teren, critici guvernul că are viziunea unui pește ce înoată pe fundul mării. E ușor să stai cu picioarele așezate pe masă, cu mâinile pe burtă și să dai din gură.

Pe de altă parte, critica este necesară. E o clară diferență între cei care și-au făcut un hobby din a înțepa orice aspect al existenței, fie că-l înțeleg, fie că nu și cei care o fac cu scopul de a finisa, de a ridica și îmbunătăți un punct șubred dintr-o operațiune. Un bun critic va putea fi amintit peste ani ca unul care a pus o cărămidă la fundația unui lucru extraordinar. Criticul de serviciu va rămâne în amintire ca omul cu barosul care lăsa în urmă resturi de pe urma observațiilor sale.

Poți să fii critic în general sau poți să îți oferi părerea în domeniul în care te pricepi. Un zugrav poate să cântărească fără ezitare munca unui coleg de breaslă. Un mecanic, de asemenea. Ar fi de așteptat, având în vedere că ambii ar trebui să urmărească același standard pentru a obține un produs bun, folositor, iar atunci când cineva deviază de la utilizarea obișnuită, poate fi mustrat și corectat.

O critică poate fi folositoare și poate îndrepta un defect care în timp ar pune în pericol măiestria celui verificat. Mai bine să auzi unele cuvinte ce par aspre mai devreme, decât să le auzi mai târziu când s-ar putea să le accepți cu mai mare greutate. Tocmai de aceea multora nu le place critica, luând-o ca pe un atac la persoană și nu la realizările lor.

Acuma că am făcut un ocol suficient de mare, să vorbim despre ce voiam. Întrebarea din titlu e destul de evidentă. Deși nu am un program strict al postărilor de blog și nici al subiectelor, din timp în timp vorbesc despre cărțile pe care le citesc. Și nu mă sfiesc să explic de ce unele dintre ele nu mi-au plăcut, poate în unii termeni destui de categorici.

Următorul gând ar fi acesta: cum îți permiți tu să critici alte cărți, tu care deși ai publicat, nu ești la același nivel. Ar putea să pară o aroganță să spui despre o carte apărută la Humanitas sau Polirom că îți displace sau că este slabă. Da și nu.

Vorba veche spune că gusturile nu se discută. Unele cărți nu vor plăcea în ruptul capului. La răscruce de vânturi poate să fie studiată ca un clasic, dar eu n-aș mai citi-o a doua oară. Stilul, temele, ideile, personajele, deznodământul s-ar putea să nu fie pe placul unui cititor care va reacționa, uneori violent, și va respinge cartea în întregime. Și are tot dreptul s-o facă.

Chiar dacă ți-ai pus în minte să scrii, rămâi cititor, la fel ca și zecile de mii de compatrioți ai literelor care cumpără cărți de la aceleași librării și anticariate. E faimoasă reacția elegantă dar clară a lui Tolkien când a fost întrebat ce părere are despre romanul Dune. Fără multe comentarii a dat de înțeles că nu a fost un fan. Autorii au dreptul să nu se perieze între ei, după cum o demonstrează istoria literară.

În virtutea acestor nuanțe îmi permit și eu să critic, deși termenul sună aspru. Vorbind strict etimologic, revenind la greaca veche, vorbim despre capacitatea de a judeca, de a oferi o opinie. Demult am renunțat să numesc acele postări cu titlul de recenzii și l-am ales pe cel mai blând de impresii. Până la urmă, mie mi se poate părea o carte fenomenală, dar aceasta nu va ajunge să fie agreată la nivel majoritar. Sau invers, o carte cu bun renume o pot numi neinteresantă.

Va veni și ziua în care ceea ce scriu va fi citit suficient de mult încât să treacă prin ciur și dârmon. O să fie cititori care vor spune că nu e niciun strop de talent pe toate paginile acelea. E dreptul lor. S-ar putea să aibă dreptate și pe alocuri să fi scris cu picioarele. Sper să fiu destul de deschis să accept acele critici. Dacă vin dintr-un interes sincer s-ar putea să-mi folosească. Dacă există doar pentru a trolla, asta-i viața, unii nu au găsit ceva mai folositor de făcut.

Și cu asta, fac o plecăciune și mă uit la muntele de cărți pe care nu-l voi termina de citit. Din timp în timp am să iau câte o pietricică și voi vorbi despre ea. Puteți să găsiți ceva bun în cuvintele mele sau nu. De oprit nu mă voi opri din acest drum. Sper că nici voi.