Zebra și respectul. Fabulă de La periferie

În primul rând cred că aș putea începe cerându-mi scuze de la puținii șoferi din București care întradevăr respectă regulile de circulație și încearcă să ajute și nu să încurce acest oraș și așa ambuteiat. Această postare nu se referă deloc la cei competenți și responsabili. Dimpotrivă.

Stau de aproape un an în București (cu intermitențe). Și deja pot spune că m-am săturat (just kiddin). Dar, această trăire în metropola patriei noastre preaiubite și furate nu se poate consuma fără prezența fizică și peregrină din în loc. Pentru că deh, trebuie să mănânci, trebuie să lucrezi, să mergi la școală, să vezi un film, un muzeu, un parc etc. Și pentru asta trebuie să mergi din punctul A în punctul B. Pe hârtie pare la fel de ușor ca teoria relativității.

În practică, însă e mult mai greu. Pentru că traficul, după cum am mai spus-o este, în cuvinte timide obositor. Pare a fi al zecelea cerc din Infernul dantesc. Uneori, are calitatea de a te putea propulsa în viața de apoi fără mari probleme. Alteori poate propulsa secreții ale corpului uman, sau în alte condiții meteorologice, rezervele de apă strânse în grânarele de pe șosea. (care de atlfel nu există și sunt asfaltate ca-n palmă. Pe hârtie)

Lăsând totuși ironia prea puțin subtilă la o parte, mă tot gândeam să-mi ușurez inima și să vorbesc despre această realitate. Și nu cred că sunt singurul om exasperat de avalanșa de mașini. Ca pieton și niciodată pasionat de patru roți și un motor, s-ar putea să nu înțeleg morbul. Fie. Dar, nici ei nu mă înțeleg pe mine, așa că suntem chit.

Ce mă deranjează? Omniprezența mașinii, peste tot. Fără un pic de rușine. Prima dată când am văzut o mașină mergând pe trotuar, fără cea mai mică urmă de îndoială metafizică, am fost șocat și plin de confuzie. După atâta timp mă aștept să văd mașini cocoțate pe balcoane că "așea vrea mușchii mei." 

Hai să zic că aș trece peste nesimțirea multora dintre acești cavaleri ai roților. Dar de multe-multe ori, fudulia poate deveni periculoasă. De cele mai multe ori paranoia din dotare este eficientă. N-am tupeul să trec jumătate de stradă fără să mă asigur că nu-mi cade o mașină în spate. Nici măcar liniile de tramvai nu sunt sfinte. Totul se calcă în zgomot de pneu. Și aș putea face o listă lungă de momente în care, dacă ar fi fost altcineva în locul meu, acea persoană ar fi murit acolo. De ce? 

Pentru că un șofer se grăbea. Pentru că nu înțelegea că trebuie să încetinești înainte de o trecere de pietoni nu să accelerezi ca la ultima tură din Most Wanted. Pentru că poate un copil sau cineva cu căști în urechi nu se uită de zece ori înainte să pună piciorul. Și nu mai poate să se oprească. Și atunci cineva va adormi de tot, iar altul nu va mai putea să pună geană pe geană.  

Două lucruri lipsesc șoferului din București (nu spun bucureștean, că pe aici vine lume de peste tot). În primul rând, responsabilitatea. Am explicat o situație mai sus. Și nu e singura. E problema ta dacă te consideri Napoleon călare pe cal și toată lumea se oprește când treci prin fața lor (mirându-se cine ți-a dat carnetul), dar adevărul e că nu dai ture în fundul curții sau pe propria moșie. Să mai pomenesc teoria mea conform căruia pe român îl doare în cot de proprietatea publică, de spațiul public? Adică, nu trebuie ca eu să mă simt bine și de restul mă doare în cot. Desigur, aceasta este mult peste puterea de înțelegere a multora și cu siguranță că nu este învățat pe canalele de specialitate preferate de aceștia.

În al doilea rând, lipsește respectul. Nu știu, uneori sunt naiv, și îmi imaginez că se poate și altfel. Că dacă ai roșu nu te cocoți cu mașina pe trecere de parcă te-ar împinge mai repede când se dă verdele. Că oamenii nu vor mai claxona în delir pentru cea mai mică întârziere. Că te vor respecta ca pe un pieton care trece strada și nu vor șofa agresiv în jurul tău. Că nu se vor folosi de tertipuri pentru a ocoli legea și a-i trage fesul pe cap. 

Visez, desigur. Astfel de lucruri se găsesc în cărțile de Science fiction și nu pe străzile unui oraș. Aici, altele sunt regulile și preocupările. Aici bunul simț e un accesoriu facultativ. Ceva ce nu merită cultivat. Și asta arată unde ne situăm, și câte șube mai trebuie să dăm jos ca să putem și noi să ne potrivim în frac și papion (metaforic vorbind, desigur).

Ce înseamnă Peda? Reloaded

Pentru luna noiembrie, în mod automat, două date îmi răsar în minte fără a cere ajutorul vreunei mașinării de fluturat cartonașe cu numere. Prima e 11, ziua când se semnează armistițiul ce pune capăt Primului Război Mondial. Și a doua este 15, astăzi, ziua când își deschide porțile Preparandia din Arad, liceul pe care l-am absolvit și o școală cu renume în acea zonă.

În urmă cu câțiva ani am mai scris un articol cu același nume, pe care l-am recitit cu interes. Mă reflecta bine în acele zile, și îmi exprima gândurile de atunci. S-a schimbat oare ceva? (E clară reclama, trebuie să căutați în arhivă pentru a înțelege J ) Am crescut, am rămas la aceleași idei sau am avansat?

Păi, în momentul în care mi-am întins planul pentru postare în minte gândeam total invers. Și am să-mi expun ideile aici, lăsând pentru concluzie comparația între cele două momente. Ce vreau să spun cu asta?

Astăzi, la 205 ani de când s-a înființat școala, la destui ani de când am trecut prin ea, rămâne la fel. Rămâne un loc în care mă întorc cu plăcere în amintiri. Un loc unde pot spune că atunci am făcut cunoștință pentru prima dată cu anumite lucruri. S-au deschis multe uși. Am auzit multe nume, am deschis multe cărți. Rămâne un loc al culturii, al molipsirii cu învățătură, cunoaștere. Nu am prețuit cum trebuia fiecare moment? Asta e clar, și poate că e și o tară a vârstei, fiind prea ocupat cu nimicurile adolescenței pentru a intra în profunzimea unei lumi impresionante.

Au fost ele și neajunsuri că doar trăim în România și nimic nu poate fi perfect. Dar le uităm pentru că în cele din urmă au fost minore și trecătoare. Mai importantă a fost această șansă care poate nu există în orice loc de a descoperi, de a te lăsa adăpat din ceea ce are mai bun de oferit cultura europeană (și nu numai). Nu a fost doar școala, manualul, culegerea sau ce spunea profesorul. În momentele libere puteai merge mai departe pentru că tocmai ți-a fost stârnit interesul.

Deci, văd liceul ca ocazia de a te contamina cu cultură. E poate ultima ocazie când se poate întâmpla asta. La facultate, mai greu. Dacă vii sătul de școală din liceu, sunt slabe șansele să fii prins în lanțuri de vreo pasiune pentru mai mult, să îndrăznesc să spun pentru excelență. Nu trebuie să ajungi profesor la Sorbona sau Oxford, pe orice domeniu, dar poți deveni mai inteligent, sau mai bine înțelept. Și asta poate fi uneori o datorie patriotică. Să nu luăm declarația ca fiind prea bombastică, dar demagogii se tem de oamenii deștepți ca dracu de tămâie.

Revenind la discuție, rămân la această idee. Peda a însemnat tocmai acea ocazie de a intra într-o altă lume. Îmi vin în minte tot astfel de comparații, dar dacă stăm bine să ne gândim, în acel timp, suntem aproape de copilărie și mai putem respira ultimele clipe ale acelei libertăți înainte de a confrunta cu tinerețea mult mai stresantă. Și putem face asta găsindu-ne refugiu în fortărețele ridicate din cărți ce pot fi ridicate din curiozități și cursuri (pardon, ore).

Și rămân și la ceea ce am scris acum câțiva ani. Pe lângă această componentă cred că rămâne la fel de importantă și componenta socială. Să ai o clasă de elevi, de colegi, cu adevărat colegi, cu care să treci prin patru ani de școală și să treci prin toate stările posibile și imposibile.

Așa că cel puțin în dreptul meu s-au îndeplinit amândouă aceste condiții. Fără perioada petrecută în liceu n-aș fi avut pofta aceasta de a cunoaște, a înțelege și a descoperi. Dar nici nu pot spune că țin minte tot ce am învățat la toate cursurile. Însă, îmi aduc aminte momentele „alea faine” când am profitat cu cap de timpul și locul pe care l-am avut. Sunt lucruri care nu se spun în gura mare, pentru că nu toate lumea le-ar înțelege la fel. Câțiva oameni știu bine despre ce vorbesc. Restul, pot doar să intuiască.

În concluzie, trăiesc cu speranța că elevii vor ști să se bucure de această perioadă irepetabilă și să știe să o facă a lor proprie și a colectivului cu care se înconjoară. Cu siguranță că nu vor mai vedea viața în aceleași tonuri luminoase și jucăușe. Dar nici să nu uite că acolo e locul și timpul în care se pot îndrăgosti de ceva ce le poate deveni meserie și mai mult pasiune.

Probabil că dacă aș mai ajunge cândva pe la Peda, n-aș vedea numai niște culoare pustii, sau fețe pe care nu le cunosc. Aș revedea și trecutul, niște copii care demult au rămas un gând frumos, și aș putea să zâmbesc bucurându-mă că am trecut prin acel loc.

Așadar, LA MULȚI ANI ȚICHINDEAL (1812-2017)