Când minciuna nu mai e ce trebuie

Orice om are sau ar trebui să aibă în el însuși anumite idei despre bine și rău. Să știe că unele lucruri pe care le face nu produc rezultate pozitive, nu întăresc, ci slăbesc, sluțesc, distrug. În practică, asta ar fi răul, un regres, o dezarmare, o scădere. Și ne cam dăm seama când nu facem bine. Chiar dacă nu recunoaștem deschis, pe undeva prin noi există un beculeț care se aprinde și care ne spune că am făcut-o de oaie.

Cred că minciuna este un lucru rău. Nu pot să-mi susțin părerea mai clar decât atât. În marea ei majoritate produce doar rezultate negative în viața celui care o face și în viața celor din jur. Nu intru acum în cotloane filozofice și întrebări contorsionate legate de probleme de viață și de moarte. Acestea sunt situații ultime și e nevoie de multă minte pentru a le rezolva. Eu mă gândesc la minciuna la scară mare.

Toți oamenii mint. E oare o exagerare? O statistică nefastă care ne face conștienți de slăbiciunea firii noastre? Sau aș fi putut spune că orice om a mințit măcar odată în viață. Aici se include evident și scriitorul acestei postări. Acele minciuni albe cum am ajuns să le numim. Oricum, dacă ar fi să mă gândesc bine la persoanele pe care le cunosc eu, puține sunt acelea pentru care aș băga mâna în foc că nu au mințit nici măcar odată, sau că nu au mai făcut-o.

Vreau să fac aici totuși o delimitare pentru că vorbeam despre faptul că oameni suntem și e evident că în condiția asta, avem o predispoziție înspre eșec în ale moralei. Iar între mici minciuni ce ne scapă poate involuntar și până la ceea ce poate fi numit înșelătorie e un pas destul de mare. Și majoritatea n-ar cădea ușor înspre a doua categorie, însă s-ar complace mult mai ușor în prima, un drum de minciuni ușor ce ne poate pava viața.

Dar la un alt punct vreau să ajung. Pentru că noi, oamenii simpli, nu putem fi mai buni decât cei care ne sunt, cel puțin din punct de vedere al funcției pe care o ocupă, superiori. Mă gândesc uneori, dacă am avea în fruntea unei țări sau a unei companii/fabrici oameni onești nu ne-am molipsi cu acele valori de la aceștia? În cazul contrar transferul se produce aparent organic.

Și mie mi se pare teribil când liderii mint. Nu vreau să mă refer neapărat la situația politică actuală, deși de aici a pornit gândul meu. Oriunde, oricând și oricine ar face aceste lucruri s-ar face la fel de vinovați. A minți înseamnă a minți. Nu a spune minciuni albe, nu a avea dreptate dintr-un anumit punct de vedere (a la Obi Wan Kenobi). E o înșelătorie, o încercare de a trece un neadevăr în poziția adevărului. A te pune în poziția celui ce prelucrează adevărul.

N-aș spune că în toate situațiile s-ar ajunge la un sistem totalitar în forma Oceaniei din 1984, dar atunci când se spune ceva, apoi nu se recunoaște public că acel lucru a fost dezinformare, minciună etc, atunci omul de acasă nu va fi în stare, în mare parte a cazului, să interpreteze bine informația. Și a doua oară când se va întâmpla va accepta minciuna. Va accepta noua realitate ce există doar în mintea Mincinosului. Și omul simplu devine complice involuntar și susținător. Adevărul se are doar pe sine însuși, dar Minciuna are un întreg arsenal de propte cu care se înalță într-un loc ce nu i se cuvine.

Un ultim lucru la care mai mă gândesc este efectul pe care îl are. Pentru că dacă îl auzi pe politician, care are o anumită funcție, mințind, în orice formă posibilă, nu vei spune niciodată, eu am o fibră morală mai puternică decât el și nu-mi voi permite să fac ce face el, ci vei spune dacă el o face, de ce să nu o fac și eu. E simplu și într-un fel logic. Dacă stai într-o poziție înaltă, oferi și un exemplu celorlalți. Fie că vrei, fie că nu vrei. Și dacă modelul e strâmb, așteaptă-te ca viitorul să fie asemenea.

În concluzie, ar trebuie să ținem mai des mâna la gură. Poate să nu mai vorbim fără a ne gândi de cel puțin două ori înainte de a spune ceva pentru că are un efect puternic. Cuvântul are o mare greutate și poate face mai mari ravagii decât cea mai puternică armă inventată de om. Pentru că o armă distruge o singură dată, dar un cuvânt spus greșit distruge de o mie de ori, în o mie de locuri.

De ce urâm cucuiele?

Un lucru care ne definește ca oameni cred că este paradoxul. Putem îmbrățișa cu ușurință două atitudini total diferite. Sau, vorbim despre una, dar o facem pe cealaltă. Tindem spre unele lucruri fără a face însă adevăratul efort înspre atingerea unei ținte, realizarea unei adevărate îmbunătățiri, dezvoltări personale.

Poate că paradoxul răspunde la întrebarea cum e omul: bun așa cum este el născut, sau perfectibil? Unii știu deja răspunsul, aș putea spune că s-au născut cu el în minte. Nu mai e nimic de adăugat la făptura lor, ei având un deplin control și o deplină cunoaștere a lumii care îi înconjoară. Un strop în plus ar face ca paharul să dea peste de plin ce este.

Făcând abstracție de acești corifei ai universului, ne întoarcem însă la întrebare pentru că o consider importantă. De ce? Pentru că a definit practic societatea europeană, cel puțin. Socrate spunea că știe că nu știe, iar această atitudine s-a transmis învățăceilor săi. Deci era loc de mai bine. Creștinismul duce întrebarea pe tărâm spiritual pomenind de o luptă, o înfrânare înspre un caracter mai bun. Există multe vârfuri ce trebuie câștigate de către cel care își zice creștin. Știința la fel înseamnă că știm ceva, dar putem ști mai mult. Experimentul, acest cuvânt, indică gândirea ce motivează pe cel ce studiază legile spațiului și timpului.

Balanța pare să încline într-o anumită direcție, cel puțin în cazul meu. Da, sunt de acord cu idea că omul este perfectibil. Dacă vrea. Depinde de voința proprie și de mijloace. Deși astăzi analfabetismul de orice nu își mai are o scuză atât de puternică. De la puștime și până la căruntețe, omul poartă cu sine acest gadget numit smartphone. Conectat la internet este una dintre cele mai puternice arme din istorie. Continuând dictonul pana este mai puternică decât sabia, prin cunoaștere omul poate înțelege mai mult din lumea ce îl înconjoară. îl face să vadă ce e bine, ce e rău, ce poate fi schimbat și ce nu poate fi schimbat. (urmând dictonul mai recent, Cărți! Te fac neprost!)

Și aici intervine problema. Probabil o mare parte din noi ne-am plăcințit. Sau ne-am transformat în niște cartofi deși, expresia americană couch potato deja pare desuetă odată cu scăderea accelerată a consumul de televiziune (cel puțin într-un anumit segment al populației). Reformulând, pare că ne-a devenit mai greu să ne depășim. Pentru că a te perfecționa înseamnă să dai peste un obstacol și apoi să îl depășești. Să te iei la trântă cu o problemă, un gând, și să îi dai de capăt. Dar asta e greu. Necesită efort, transpirație, chin. Necesită bătaie de cap și asta duce la multe cucuie.

E mai ușor să spui mai bine citește cărți accesibile, ca altfel poate nu citești deloc. Cultura și înălțimile nu sunt accesibile dacă nu e nimic de depășit. Dacă ești căldicel, asta e, îți duci viața mulțumindu-te cu gândul că ești mai deștept decât cei analfabeți. Niciodată nu ți-ai pus în gând să intri într-o competiție cu cei mai mari în ale gândului. Literatura, de exemplu, provoacă, îl aduce pe cititor în situații care-l incomodează, îl fac să se reorienteze sau să își întărească ceea ce crede. La fel, știința, în orice ramură a ei, umanistă sau exactă, se descoperă silabă cu silabă celui care caută.

Suntem sau am devenit o societate care are totul de-a gata, mestecat, explicat (până și filmele de distribuție în masă) fără a ne mai încorda mușchii minții. Să ne gândim numai ce s-ar fi întâmplat dacă unii înaintași ar fi făcut la fel și nu ar fi trecut de unele limite. Poate azi trăiam încă în case fără curent electric, fără telefoane sau fără leacuri contra diverselor boli. 

Acestea s-au născut din efort și sudoare. Oameni care au spus că ceea ce citesc și învăță este greu. Dar nu au renunțat. Ci s-au aruncat din nou asupra subiectului și l-au cucerit. E un pariu al omului cu sine însuși. Că poate mai mult. Că nu e un simplu animal ce caută doar plăcerea și satisfacțiile de moment. Că e ceva dincolo de cotidian și că acel ceva poate fi luat în stăpânire. Dar acest sentiment poate fi înțeles într-un singur fel. După ce îl vei resimți la nivel personal.

Acum, ca niciodată

Devine o expresie pe care o remarcăm tot mai des în vorbire, nu atât la nivel oficial, formal, ci și în comentariile oamenilor „simpli”. Parcă și nainte o fost rău, dar ca acum n-am mai văzut. Poate că am rostit chiar noi acest cuvinte, poate că nu dar cu siguranță ele circulă undeva în eter, se coagulează în sângele conversațiilor purtate la birt sau la coadă.

M-am gândit totuși, să fie chiar așa? Desigur, e nevoie doar să deschizi un ziar serios și bine informat (condiție neapărată) și să iei la rând coloanele. Lipsuri, criză, corupție, dezastre naturale, crime etc. Te îngrozești și instinctiv vrei să-ți faci cruce și să bați în lemn. Dar, dacă nu e chiar așa? Vreau să prezint câteva unghiuri în care poate fi privită problema asta. Nu sunt adevăr absolut, s-ar putea să fie chiar greșite, dar poate ne dau de gândit.

a)      Vine Sfârșitul. Pur și simplu aceste breaking news-uri sunt acele semne despre care vorbeau atât Isus cât și ucenicii Săi. În situația asta asta, nu vreau să mai adaug comentarii pentru că situația e destul de clară și ar fi bine să ne comportăm ca atare.

b)      Miopie istorică. Suntem egoiști din fire. Ne vedem prima dată doar pe noi și numai pe noi. Aceasta se remarcă și în felul în care interpretăm lumea din jurul nostru și chiar istoria. Totul începe și se termină cu noi. Adăugăm și un strat de ignoranță, după gust, și avem o imbatabilă opinie neavizată. Oare înainte nu era rău? Atunci când ciuma, holera, tifosul și alte boli măturau Europa până aproape de secolul XIX? E un subiect vast, iar răspunsul e evident: și înainte era mai rău și de aceea mitul vârstei de aur este aproape universal. Pentru că acum e rău de tot. Și ca un alt factor modern de care trebuie ținut seama, să ne aducem aminte că suntem mulți. Acum un secol dezastrele erau mai puțin mediatizate pentru că se petreceau departe de ochii oamenilor și îi afectau prea puțin. Cu 7 miliarde de oameni lățiți pe toată planeta, de multe ori ajungem să trăim pe falii tectonice, lângă vulcani sau în zone afectate de fenomene meteorologice dezlănțuite. E normal că dezastrul capătă dimensiuni impresionante. Sau ca să cad pradă clișeului, apocaliptice.

c)      Bumerangul degradării. Am mai pomenit acest lucru și e un factor care va juca un rol tot mai important în anii care vor veni. Din 1850 încoace (aproximativ) a început Revoluția Industrială, singura în stare să zguduie planeta la propriu. Asta a însemnat defrișări peste tot pe unde se putea, poluare, schimbare a mediului după bunul plac al omului. De parcă noi am fi stăpânii și de parcă n-ar exista efecte averse. Uite că începem să le resimțim. Am umblat la reglajul Pământului cu fascinația unui copil curios, dar habarnist. Și jucăria dă rateuri. Desigur, jucăria noastră când dă rateuri, mor oameni. Dar e făcută cu mâna noastră și având în vedere că nu există vreun interes real de schimbare, mai bine nu va fi. Ce înseamnă asta? E normal ca azi să fie mai rău ca înainte pentru că noi avem puterea să ne distrugem casa, lucru pe care străbunicii noștri nu-l puteau face.

d)     O voce care e învățată să fie folosită. Democrația înseamnă dialog, cel puțin în esență, sau în teorie. Orice stat liber va permite acest lucru, și în cazuri extreme și regimurile totalitare simt furia populară. Ideea de Revoluție e nouă, iar cea de revoluție populară nu mai nouă de 1789 (prima revoluție franceză). De atunci omul simplu a început să-și urle cererile din toți bojocii. Acum când oricine are la dispoziție un gadget cu care se poate face auzit, cum să nu ne mirăm de atâtea joci care strigă? Unii urlă ce le spun alții, o altă parte urlă ceea ce cred că e corect. De cele mai multe ori, cei care au dreptate nu urlă. Adevărul nu trebuie strigat pentru că el este evident și de neclintit. Cu toate acestea, am putea spune că unul din scopurile în care sunt folosite aceste dispozitive este pentru scopuri politice sau sociale (să le încadrăm în aceeași barcă). Îți aperi punctul de vedere, fie el fals sau nu. De acum încolo alegeri electorale vor fi influențate de Facebook, prin utilizatorii săi, iar reacții ale poporului chemat în stradă își vor avea scânteia în vreun comentariu sau event. Înainte, e adevărat, cine s-ar fi gândit că ar fi posibil așa ceva? Într-un regim absolutist (monarhii europene), fascist sau comunist? În nici un caz. Nici nu ne putem da seama cât de multe ne-a schimbat ca oameni tehnologia, de la televizor la laptop și până la smartphone-ul butonat cu religiozitate în orice moment de liniște. Asta înseamnă că ideile bune vor ieși în față, dar și că se va produce o manipulare în masă. Acesta este tristul adevăr, iar noi suntem supuși de bunăvoie și chiar cu plăcere acestui mare experiment prin tehnologie. Ce va ieși, ne vor spune cei de mâine dacă vor apuca.

 În concluzie, o să rezum în scurt cele câteva gânduri. Este evident că zilele noastre sunt diferite față de cele ale strămoșilor noștri. Sunt evident asemănări, crize și dureri, iar o carte bună de istorie va umple un gol în mintea curioasă a oricui. Omul în sine, în esența lui nu s-a schimbat mai deloc în toți anii ăștia de când a descoperit scrisul pe tabletă în Sumerul antic și până la scrisul pe tabletă din Salonta de astăzi (fără supărare dar ăsta a fost primul oraș care mi-a venit în minte. Salonta e un orășel drăguț J). Lumea din jurul său, da.

Revoluția industrială și o revoluție intelectuală l-au împins înainte poate fără să vrea și să înțeleagă ce i se întâmplă. Astăzi poate lua pulsul planetei fără să transpire, din Tokyo în New York și din Stockholm în Cape Town. Când s-a mai întâmplat așa ceva? În plus Vestul (ca să împrumut conotația folosită de Niall Fergusson) și-a semănat ideile sale peste toată lumea, în principal democrația, libertatea, dialogul. Oamenii o interpretează cum vor și astfel se naște uneori conflictul. E mai mare ca înainte pentru că nu mai e nimeni care să ne verifice peste umăr ce scriem noi pe internet.

În plus ochii noștri văd mai repede răul și îl raportează cu o bizară fascinație. Am scris deja despre asta, nu mă mai repet. O tragedie ne produce interes și o exploatăm până când apare ceva mai rău. Și azi sunt mult mai multe tragedii pentru că sunt mai mulți oameni. E evident și ușor de înțeles. Poate ar fi mai de dorit ca atunci când se suferă undeva în lume să întindem o mână de ajutor, nu un ochi larg deschis după orice oftat de durere.

Deci, vine sfârșitul sau nu? Habar n-am. Nu sunt eu cel mai în măsură să o spun. Lumea trece în prezent prin spasme (deși, la o adică aceasta a fost o realitate istorică permanentă. Istoria nu a stat niciodată pe loc. Nouă ni se pare un muzeu pentru că privim din spate) și probabil în anii ce vin nu va mai arăta la fel. Cum va fi? Analiștii și teologii știu cel mai bine. Ei să descoasă toate ițele astea. E vorba de o istorie mult prea mare pentru noi, ăștia mici.

Fiecare ar trebui totuși să-și facă în așa fel încât bucățica lui de istorie să arate bine. Dacă ne vor săpă arheologii viitorului să găsească niște dosare care vorbesc despre oameni care au făcut bine și nu au dorit distrugere. Visez acum, e evident, dar fără visători probabil că lumea asta ar fi de coșmar. Și ca să închei practic, îl las pe Isaac Asimov, unul din cei mai prolifici autori din toate timpurile, să vorbească. Odată a fost întrebat ce ar face dacă ar fi ști că mai are de trăit doar o oră. El a răspuns în stilul său caracteristic: aș scrie mai repede!