Am să încep cu ceva ce ar părea o erezie în urechile unora. Este una profund subiectivă, așa că puteți să nu fiți de acord cu mine. Până luna asta când am pus mâna pe Chiajna și mai nainte pe Theodoros le-am văzut cumva, ca două fețe ale aceleiași monede. Două romane contemporane cu subiect istoric de mari dimensiuni, chiar dacă la nivel temporal se cască un hău. Și cumva, în mod neapărat, m-aș fi așteptat ca opera lui Cărtărescu să fie cea care să mă impresioneze profund. Nu a fost cazul.
O să spun ceva poate bizar, dar nu am citit la viața mea multă ficțiune istorică. Dacă am cartea de specialitate în față, de ce să o trec printr-un filtru narativ? Nu spun asta ca o respingere. Am totuși unele romane citite, unele chiar bune. În minte îmi vine cartea Moștenirea Boleyn lecturată cu sufletul la gură. Mai sunt și alte exemple dar deja am divagat de la subiect.
Nici nu vreau să fie o postare în care să pun în contrast Theodoros cu Chiajna. Ambele cărți sunt bine scrise, dar luate în întreg, cartea Simonei Antonescu a avut un impact mult mai profund asupra mea. Dacă aș putea găsi un argument pentru separație, romanul lui Cărtărescu este eteric, magic, un basm și, cumva îi lipsește greutatea evenimentelor. Chiajna are calitatea de a fi echilibrat, realist, simțind fiecare răsturnare de situație.
Este o carte ce merge în galop. O cursă de 743 de pagini pe care o parcurgi cu sufletul la gură. Din cetatea Sucevei, mergând înspre târgul Bucureștilor și intermitent sub soarele leneș al Istanbulului. Trăim alături de Chiajna o viață de om, o viață de femeie pentru că ea este protagonista permițându-ne să privim prin lentila ei personalități precum Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Mircea Ciobanu sau sultanul Soliman Magnificul.
Este o carte-fluviu. Totul curge lin, fără sincope și simțim maturizarea și învățămintele pe care le câștigă cu sudoare Chiajna în această cursă numită viață. De la un odor domnesc, lecturând Il Principe de Machiavelli și până când este pusă în situația de a conduce Țara Românească ocolim obstacole ce devin tot mai grele pe măsură ce ani trec și finalul fericit nu se mai arată la orizont.
Este o carte a emoțiilor. Am trăit cu sufletul la gură, pagină după pagină. Norocul meu a fost că nu știu atât de mult despre această perioadă istorică așa că misterul persista. Mai mult decât atât, teama și speranța. Apariția pretendenților la hotarele țării mă făcea să doresc victoria acestei femei curajoase și greu de doborât. Nu știam când și cum va părăsi scena istoriei. Nu-mi doream să o știu în exil sau pierzându-și capul. Mi-aș fi dorit un final cu adevărat fericit, deși în viață nu este așa. Destul de rar am ajuns să fiu atât de angajat într-un roman.
Este o carte a personajelor cu fețe clare. Chiajna nu este singurul personaj care strălucește. Părinții ei, mai ales Petru Rareș, Ruxandra, sora ei, ceilalți slujitori de la doicile sale, la anturajul de boieroaice, la Roxelana, iubirea sultanului, fără să le uităm pe Maria Craioveasca și pe Marula, negustoreasa-spion, cu toții sunt extrem de bine delimitați și memorabili.
Este o carte scrisă mărunt și apăsat. Scriind mult te poți confrunta cu zone aride, cu păduri încâlcite de vorbe, însă n-am simțit asta. Narațiunea a fost stăpânită cu precizie, ni s-a permis să intrăm în inima și mintea doamnei urmărindu-i trepidațiile și din timp în timp am descoperit mici perle de înțelepciune livrescă.
Nu cred că este nevoie să spun mai multe. Mi-e greu să găsesc lucruri negative de scos în evidență. Am fost cucerit pe deplin, fără drept de apel de acest roman. Până în prezent nu știu dacă am citit anul acesta o altă carte la fel de pătrunzătoare și antrenantă, plină de emoție și culoare. Sunt atât de multe alte lucruri și detalii pe care aș vrea să le spun, dar mai bine le țin sub tăcere. Vreau să fiți la fel de șocați și încântați dacă le veți descoperi pe paginile cărții. Scriu târziu, e drept, dar o asemenea carte trebuie apreciată în orice ocazie. E de neratat.
