Adevărul
e că a fost o vreme în care cumva m-am simțit descumpănit sau vinovat de faptul
că nu sunt în stare să-mi deschid gura și să bla-bla-bisesc după cum o făcea
mare parte a lumii. Preferam tăcerea sau cuvintele mai bine rostite, unei
conversații prelungi, dar fără un capăt anume. Cu toate acestea exista o
anumită povară când era vorba de acest exercițiu care venea atât de ușor
pare-se restului lumii.
Se
aștepta ca să fii acea persoană care iese în față, vorbește, e remarcată și
rămâne pe retină. Dacă nu o faci, eșuezi. Dacă nu o faci ești privit cu un ochi
mai critic. Ridici semne de întrebare, sau primești din start unele etichete:
timid, rușinos, retras. Toate acestea au o conotație destul de negativă. Ești piesa
care nu se potrivește într-un puzzle care zăngăne din toate încheieturile.
Și
nu e ușor. Pentru că la un moment dat trebuie să și faci asta. Vorbești, te
integrezi. Reușești chiar să capturezi centrul atenției, ca o redută așezată pe
vârful unui deal. Efortul este similar. De fiecare dată. Ori de câte ori te
arunci în acțiune, câștigi o audiență bună. După aceea însă, ai nevoie să te
pierzi în decor.
Asta
pentru că toate aceste simptome vorbesc despre cine sunt acești oameni. Cei retrași,
dar încă acolo. Cu ochi și urechi ciulite, dar cu guri parcă ferecate. Într-un
cuvânt, introvertiți. Sunt cuvinte care pot schimba viețile oamenilor și acesta
este unul dintre ele. Pentru că de acum încolo, ceea ce părea a fi un
dezavantaj, apare ca fiind ceva normal.
Fără
a fi specialist, ci mai degrabă pacient, am înțeles ce înseamnă acest cuvânt și
cât de mult mă definește. Și nu numai pe mine. Nu timid, ci mai degrabă
reținut. Dornic chiar să vorbească, dar nu oricând și orice, ci în limitele impuse
de noi. Noi, cei care am pus umărul, dar care nu ne lăudăm întotdeauna cu asta.
Dacă ai o carte, un film, o melodie sau o pictură care te încântă, sunt mari
șanse ca celui care ar trebui să-i mulțumești să fi fost un introvertit (și mai
mult decât atât, smartphone-ul inventat tot de un intorvertit, Steve Wozniak).
Deci
dincolo de a fi niște făpturi bizare, se pare că introvertiți pot fi chiar
mișto. Așa este. Ce îi separă pe introvertiți de perechea lor temperamentală
extrovertiți? Liniștea, într-un cuvânt. Ambii participă la fel de activ în
aceleași fel de activități, însă prețul plătit este mare pentru introvertiți. Avem
nevoie de liniște după ce ne găsim într-un grup mare de persoane. O activitate
frenetică ne cere o perioadă de reîncărcare, în singurătate. Apoi, putem reveni
înapoi în lume, la fel de zâmbitori.
Desigur,
nu toți suntem la fel. Unii sunt introvertiți cu adevărat timizi, alții nu se
luptă cu aceleași probleme de comunicare. Mai sunt și unii extrovertiți care nu
se simt în largul lor în situații de mulțime sau de dezbatere. Mediul în care
ne dezvoltăm și valorile pe care le acceptăm ne influențează aceste trăsături. Unele
pot fi finisate, dar nu vor dispărea niciodată.
Nu
zic mai mult pentru că nu e deloc domeniul meu. Însă am impresia că acestea
sunt informații care ar trebui răspândite cât mai mult. Am terminat recent de
citit cartea lui Susan Cain în care vorbește despre introvertism și a fost
destupătoare de minte chiar și pentru mine. M-am înțeles mai bine după ce am
ajuns la capăt. Și cred că multora le-ar prinde bine să o citească. Pentru că
introvertiții sunt peste tot. Au un potențial care de multe ori este ascuns
având în vedere că nu li se oferă șansa de a ieși la rampă. Dar asta nu
înseamnă că nu au nimic de spus, ci doar că ei se vor exprima într-un alt fel
decât se așteaptă ceilalți.
