Cărțile memorabile ale anului 2019

Anul ăsta a fost destul de complicat și în multe situații mi-a limitat posibilitatea de a citi ce vreau. A fost și o răspîntie avînd în vedere că pe la jumătatea lui mi-am încheiat apoteotic colaborarea cu cei de la Biblioteca Respiro, așa că am putut să-mi îndrept lecturile cam unde am vrut eu. Nu a fost cazul tot timpul și nu mai dezvolt peste aceste cuvinte. Uitîndu-mă la 2018 am văzut multe cărți de referință peste care mi-au căzut ochii. Anul ăsta nu a fost cazul. Mi-a fost greu să scot cîteva cărți demne de menționat. Le-am împărțit în ficțiune și non-ficțiune, dar numărul lor nu e rotund. E croit de împrejurări, dar acestea sunt recomandări în care am încredere.

Ficțiune

1. Stăpînul Inelelor, J.R.R. Tolkien. Să ținem cont că autorul a vrut un singur tom cu toate cele trei lucrări. Nu știu ce aș mai putea adăuga în plus față de recenziile mele. E cu siguranță una din cele mai impresionante opere literare ale secolului și nu numai și abia aștept ca într-o zi să o citesc și în engleză.  
2. Great Gatsby, F. Scott Fitzgerald. Am citit în sfîrșit cartea și am făcut-o în engleză. Wow, o experiență ce gîdilă neuronii și urechea. Sunt unii autori care știu să așeze cuvinte pe pagină în așa fel de nu mai știi de-i adevărat sau ficțiune. Și dincolo de estetic, povestea lui Gatsby este îmbibată în tragism și ipocrizie.  
3. Mama Noapte, Kurt Vonnegut. Asta e o carte ce se scrie rar și de autori mari. Să ajungi să pui la îndoială ceea ce pare evident și să produci un roman atît de complex cu un subiect atît de controversat dar uman e impresionant.  
4. Notre Dame de Paris, Victor Hugo. Nu e la nivelul Mizerabililor, dar e acolo sus, amețitor de sus. Zvonurile despre descrieri prea amănunțite ale arhitecturii sunt exagerate, dar totul pare exagerat și epic în acest roman care emană spiritul puternic al romantismului pe fiecare pagină a sa.
5. Însemnări din subterană, Fiodor Dostoievski. Numele autorului e o recomandare în sine. Chiar în microroman reușește să scoată la iveală tumultul, contradicția și esența ființei umane confruntată cu o societate ce pare să-l înghită.

Non-Ficțiune

1. Pe firul de păianjen al memoriei, Cella Serghi. Sunt fascinat de jurnale și autobiografii ale creatorilor de operă. Și doamna Serghi reușește să dozeze foarte bine evenimentele vieții îmbinate în cadrul tragic al istoriei naționale ce a marcat creșterea și lansarea ei ca romancieră.
2.  Alt timp nu am, Seneca. Încă nu am citit toate volumele publicate de editura omonimă, dar e mereu o încîntare să citești paginile acestui filozof accesibil chiar și pentru minți mai puțin exersate în gîndiri profunde, mai ales datorită imediatului căruia îi indică noi parametri de trăire.
3. Tulburătoarele descoperiri ale harului, Philip Yancey. E o carte așa de puternică și evocatoare care indică standardul după care să fie identificată credința creștină dar care de multe ori reprezintă doar o speranță. Dar multele ilustrații reale oferă speranței un efort mobilizator în plus.
4. Naufragiul civilizațiilor/Strania sinucidere a Europei. Le-am citit cam în aceeași perioadă și le-am simțit ca avînd un mesaj similar, identificînd semne ale timpului și încercînd să ducă la niște discuții referitoare la felul în care cultura și societatea se găsește astăzi și drumul pe care îl poate apuca în cazul în care unele lucruri rămîn la fel.
5. În așteptarea vocii lui Dumnezeu, Marilyn Hontz. O carte devoțională cum rar am citit, avînd o putere născută din mărturie și realitate, încurajînd spre exemplu personal.
6. Anxietatea, Scott Stossel. E așa de bine cînd găsești o carte care te explică și te despachetează în feluri în care nici măcar tu nu le știi despre tine. E bine scrisă și e aproape o enciclopedie a subiectului pornind de la exemple individuale și mergînd pînă la poveștile faimoaselor medicamente ce luptă contra acestui fenomen.
7. Plăceri vinovate și datorii împlinite, Dan C. Mihăilescu. Nu se putea găsi o carte mai viu colorată ca vocabular, mai pitorească în descrieri și mai producătoare de nostalgii a unui ev netrăit. Domnul Mihăilescu încă mînuiește cu măiestrie mistria literelor.

Cam atît pentru acum. La mulți ani împliniți și un 2020 spornic în ceea ce privește lectura!  

Portret de oraș-Caransebeș, verișor mai mic al Micilor Viene

Am ajuns în Caransebeș în două zile una cu ploaie, una cu soare. În ambele am reușit să parcurg centrul vechi cu ușurință avînd în vedere că nu-i prea mare. Era dorința mea demult să vizitez orașele bănățene pentru a rememora și imortaliza clădiri de patrimoniu. Și Caransebeșul reprezintă un punct important pe hartă.

E un orășel fără prea multe pretenții, care trăiește încă în umbra complexelor industriale, dar și a realităților sociale care au dus la scăderea populației. La asta a jucat un rol important și lipsa unor posibilități de împlinire financiară pe termen lung. Cu toate acestea, cel puțin din punct de vedere al expunerii turistice se încearcă o atragere de turiști înspre localitate prin refacere de patrimoniu dar și prin anumite activități culturale cu specific tradițional.

Centrul vechi arată chiar bine. Strada Episcopiei e o pietonală cu iz austriac și cu puțină sforțare mentală ai putea să te imaginezi ca mergînd printr-o stațiune montană apropiată de Alpi și nu de Carpați. Clădiri bine îngrijite, renovate cu atenție și un parc cochet.  Dincolo de acel arc simbolic ce unește cele două biserici intri într-o piață de dimensiuni potrivite și te poți relaxa într-o atmosferă bonomă. Clădirea Primăriei iese în evidență prin stilul belle epoque, dar și prin nevoia unei renovări urgente.

Continuînd drumul pe strada Mihai Viteazul se va ajunge într-un sens giratoriu marcat de clădirea sinagogii, a unei bănci și a monumentului partizanilor anticomuniști din munții Banatului. Luînd drumul înapoi se pot vedea sediul Poștei și a CN. Traian Doda, o construcție impunătoare. Mai menționez și celălalt parculeț, Ion Dragalina, străjuită de statuia generalului romîn. La capătul parcului se găsește vechea garnizoană a orașului transformată azi în muzeu. Nu e cel mai impresionant muzeu din țara asta, dar se pot afla și vedea informații despre trecutul zonei prin descoperirile arheologice, și orice contribuție bănească, fie și prețul unui bilet este bine primită. 

Sincer vorbind Caransebeșul probabil că nu este o destinație turistică și cel mai probabil s-ar preta pentru o vizită de cîteva ore, în timpul unui tranzit. Asta îl face de neocolit pentru cei ce ajung în zonă, pentru că are de oferit cîteva imagini plăcute pe un fond motan și rustic. Dincolo de acesta, rămîne la latitudinea decidenților politici dacă vor să facă mai mult din acel oraș care are potențialul de a deveni măcar un nod important în trasee turistice prin Banat.  

Portret de oraș-Turnu Severin, perla neșlefuită a Dunării

Prima dată am fost la Turnu Severin în 2015 într-o excursie de-o zi plecînd din Herculane. Mi-a plăcut enorm mai ales avînd în minte faptul că Dunărea se întinde alene de-a lungul orașului și puteai să te plimbi în ritmul valurilor. Atunci, ca și acum însă, n-am prea avut timp avînd un program scurt și o listă destul de lungă de puncte ce trebuiau bifate.  

Nu vreau să termin anul cu datorii așa că azi arat niște fotografii surprinse acolo și mîine închei periplul într-un alt oraș de provincie mai puțin cunoscut. La Severin am fost în toamna aceasta și tocmai în acea zi a plouat mocănește așa că n-am prea avut timp de exerciții artistice prea exagerate, dar am apucat să batem centrul vechi la pas. 

Care a fost impresia acum? Un orășel micuț, cochet, cu multe clădiri de patrimoniu care încă așteaptă să fie valorificate. Palatul Cultural e o bijuterie (pe dinafară) și încîntă ochiul. De asemenea parcul Tudor Vladimirescu și clădirile ce-l înconjoară oferă imaginea unui moment istoric cînd orașul a fost conectat cu lumea bună a Belle Epoque-ului. Chiar plimbîndu-te pe străduțe, de exemplu pînă la Castelul de apă, vei găsi mici căsuțe imprimate cu amprente rafinate ale stilurilor secolului trecut. Recunosc, decizia de a pune gresie în curtea interioară a Cetății m-a surprins, însă restaurarea s-a făcut temeinic și există tăblițe informative în punctele esențiale.

E bine, dar cred că se poate și mai bine. Doar gîndindu-mă la model Oradea pe Dunăre mi se face pielea de găină. Tot centrul vechi restaurat, diverse manifestări culturale, un traseu ce să pună în valorea personalități locale... Prin muncă unele vise pot deveni realitate. Rămîne de văzut.

Star Wars: Rise of Skywalker. Impresii

Finalul a ceva ce nimeni nu aștepta...

Nici nu-mi vine să cred că în 2015 a apărut The Force Awakens. Parcă eram un copilandru pe atunci, mult mai legat de Star Wars un univers care a permeat acea perioadă timpurie a vieții mele. Cu trecerea timpului însă, interesul s-a diluat odată cu viața și cu alte direcții pe care le-am urmat. Dar am mers la The Last Jedi și am fost profund dezamăgit nu atît de mult de problemele canonice pe care le-a deschis filmul, ci de greșelile simple cinematografice. Și eu sunt un tip care lăsă mult de la sine dacă filmul e captivant, amuzant sau măcar are ceva emoțional la mijloc.  

Noah și amu Rise of Skywalker. Am să fiu scurt și am să zic cîteva gînduri. Trebuie să-l mai văd odată. A ținut 2 ore jumate și se petrec o muuuulțime de lucruri. Partea bună e că n-a părut lung, ca celălalt care ar fi trebuit să se termine de vreo trei ori. Dar nici fantastic n-a fost. Dar nici nu avea cum să fie.

Tratat ca parte a trilogiei e legat de primul și corectează sau nuanțează lucruri bombardate de al doilea. Așa că pierde timp făcînd aceste mici operații estetice. Așa că lucrurile care ar trebui să aibă greutate devin puțin mai ușoare. Și din nou lucrurile care m-au atins emoțional au fost legat de personajele din Vechea Trilogie. Din păcate nici Rey, Kylo Ren sau Finn nu au reușit să devină personaje cu adevărat rotunde (nici măcar rotunjioare). 

Dar nu e un film îngrozitor. Nu e slab, atîta vreme cît nu cauți excelență. E un popcorn flick fără prea multe așteptări la nivel intelectual. Din păcate sunt multe lucruri care nu prea au logică internă sau în afara universului fictiv. Se nasc multe întrebări legate de resurse, timp sau motivația personajelor. Și inspirîndu-se cam prea mult din teatrul grecesc, folosește de prea multe ori tehnica deus ex machina. Dacă apare o problemă, repede apare și soluția. Timpul a fost cel mai mare dușman al filmului ăsta.

Abrams, regizorul, se chinuie să ofere cîteva momente epice și în unele cazuri reușește să stîrnească o reacție emoțională a la Star Wars. Și e adevărat, comparativ cu celălalt film, acesta are mai repede aventura și acțiunea în sînge deși finalul a tras cu ochiul la Avengers: Endgame împrumutînd mici detalii din franciza supereroică.

Mai rămîne întrebarea dacă trilogia asta face parte din canon sau o declarăm deja ca literatură apocrifă.  Cei care sunt fani înrăiți deja detestă cu plăcere aceste filme și au motive să o facă. Personal încă nu m-am decis, deși se vede cumva diferența de nivel și de încadrare culturală diferită a seriilor de-a lungul a 40 de ani, spunînd probabil ceva despre evoluția culturii americane în general. Timpul va decide soarta acestor filme și fiecare fan sau simplu telespectator va da un verdict. 

Portret de oraș-Oradea Mare la aniversare

Nu ar fi cazul să începem să-i spunem Oradea Mare?

Am o relație îndelungată și îndrăgită cu Oradea. S-au făcut nouă ani și nouă momente în care am vizitat orașul de pe Criș. Aș putea spune că am crescut odată cu el, deși adevărul e  că uneori orașele ne-o iau înainte și ne lasă în praf. Am fost mereu fascinat de clădirile elegante, renovate și puse în valoare ale centrului vechi (și continui să fiu măcinat de invidie că Aradul e atîîîîît de în urmă). 

Venind acasă din Cluj în vacanță, am hotărît să fac o mică escală pentru a revedea orașul și mai ales tîrgul de Crăciun. Și evident, ca un album cu hituri vechi să trec pe lîngă monumentele bine cunoscute și să mă bucur de cele nou restaurate (da, aici patrimoniul este îngrijit și clădirile renovate cresc ca număr anual. Sigur suntem în Romania?) 

Gata cu laudele, că or să credeți că sunt plătit. Adevărul e că locul ăsta este frumos, tihnit, amintind de vremurile trecute cu o nostalgie a bunului gust. Da, e enorm de departe de circuitul normal al Drumurilor Romînești (un bucureștean trebuie să sacrifice 2 porumbei pentru a putea supraviețui călătoriei cu CFR din capitală pînă la Oradea). Dar adevărul e că merită să vezi un oraș în care se poate și care ar putea liniștit să stea ca exemplu pentru alte orașe ale țărișoarei noastre.

I m looking at you Arad și București. Dar, pînă atunci enjoy Oradea Mare!