Ad Astra. Recenzie

Sau o foarte costisitoare ședință de terapie în spațiu. Ăsta ar fi un bun subtitlu.

Am să fiu subiectiv. Pentru că Ad Astra e genul de film care îmi place mie. Majoritatea celor care merg la cinema nu sunt deloc pasionați de un asemenea proiect (ca argument, faptul că în sală am fost doar eu cu părinții mei). Așa că pot începe cu un avertisment important pentru cei care nu știu dacă să vadă acest film sau nu: este un film lent, contemplativ, încet (ca sonor) și care se bazează pe cadre largi. Dacă preferințele cad mai degrabă înspre Marvel sau Transformers sunt șanse reale ca pînă la minutul 20 să dormiți dus.

Revenim. Pentru cei pasionați de SF-ul ăla cerebral, Ad Astra acolo se găsește. Gîndul mă tot trăgea uneori înspre Interstellar, deși din punct de vedere al iconografiei există cadre ce trimit înapoi spre 2001: Odiseea spațială. Ascultasem înainte o recenzie și în momentul în care a fost pomenit filmul lui Kubrick am fost prins de dorința de a-l vedea cît mai repede. Și acum, cîteva aspecte care mi-au atras atenția.

În primul rînd, aspectul vizual pe care l-am menționat și mai înainte. Sunt momente în care am rămas cu gura căscată, altele în care inima mi s-a făcut cît un purice sau cînd am simțit fiorul imensității spațiului.  Sunt cadre care pot rămîne ca wallpaper și mai bine care să rămînă întipărite pe retină surprinzînd excelent scala nemărginită a unei mici fărîme din galaxia noastră. Sunt anumite scene care inovează și 

Povestea este și ea captivantă. Se desfășoară încet, metodic, dar destul cît să te țină interesat. Multe emoții, fragmente de descriere sunt surprinse vizuală așa că trebuie să fii atent pentru a prinde acele mici fațete.  Mi-a plăcut aspectul personal, intim al acestei odisei spațiale. Trauma care lasă în urmă un bărbat realizat, dar imperfect, retras. Și doar acea călătorie, care încheie și reprezintă primul pas într-o nouă existență, poate elibera ceea ce este îngropat. Există paralele evidente între misiune și caracterul lui McBride acestea punctînd și mai clar principalele idei pe care filmul le evidențiază.

Mai vreau să pomenesc muzica. A fost un moment în timpul vizionării cînd mă gîndeam: hm, muzica asta sună tare cu ceva compus de Max Richter. Ghiciți de ce oare. Richter surprinde bine în piesele sale sentimentul de imensitate, de singurătate, acea pauză a lumii între două bătăi de inimi ale lumii. Fără să fie bombastică și iritantă, este domoală, fluidă, o anexă a mișcării pictînd în tușe palide un ultim strat al acestei povești dramatice.

În timp ce priveam filmul, m-am mai gîndit la o latură. Povestea filmului este una a ieșirii din carapace, a scuturării unei traume personale apăsătoare care duce la tăierea multor legături omenești. E grăitor momentul în care McBride e singur într-o navă călătorind înspre Neptun și deplîngîndu-și singurătatea absolută la care tînjise. 

Am luat acest aspect și l-am așezat în paralel cu tendința introvertiților de a se depărta de anumite relații și de a căuta singurătatea. Nu e nimic rău în asta, dar uneori poate să treacă peste o anumită limită producînd mai degrabă pagube decît eliberare. De aceea e important să fim atenți la echilibrarea acestor două aspecte ale personalității noastre fără a cădea într-o atitudine nesănătoasă. 

În concluzie, Ad Astra nu este un film pentru oricine, dar are multe de oferit. Dincolo de ambalajul SF de înaltă calitate se regăsește povestea umană a unui tată și a fiului său, o relație care transcende dar și limitează, permițînd o explorare a naturii umane confruntate cu dileme și provocări ce depășesc orizontul limitat al universului nostru personal.

Portret de oraș turistic-Băile Herculane

Herculane, acest Prypiat romînesc (pentru cei neavizați, orașul-fantomă din apropierea centralei de la Cernobîl), oferă o imagine îndoită.  De la trecutul glorios pe care îl cînta și Eminescu ne oprim în fuga unei avalanșe la un prezent dezolant. Toate știrile și reportajele despre cît de rău e pe acolo nu sunt exagerate. Centrul istoric este într-o paragină înfiorătoare. Tot rafinamentul și spoiala epocii imperiale trecute au dispărut demult în colții nesătui ai îmbogățiților post-revoluționari.

Dacă ți-ai pus vreodată întrebarea cum puteau trăi oamenii într-un oraș trecut prin război, o plimbare prin centrul vechi e destul de aproape de acea imagine deloc idilică. Bine, nu toate sunt așa de grave. Ceea ce este nou e în stare funcțională și atrăgătoare, pe cît se poate. Dar mirosul de putrefacție a băilor austriece cam îndepărtează oamenii. Și pe bun motiv.

Și cumva aș putea întrevedea un fior de speranță. Chiar și în această noapte neagră a monumentelor părăsite și în curs de lentă dezintegrare. Cred eu că încă nu s-a depășit limita maximă. Nu s-a trecut Rubiconul. Mai există o fărîmă de viitor ce poate fi exploatată. E nevoie de minți proaspete, de bună organizare, de perspective lungi și de muncă multă pentru a repara greșelile trecutului. Ni-e greu să ne înhămăm la asemenea proiecte, dar trebuie să o facem. Așa, s-ar putea ca peste un deceniu să ne putem plimba din nou pe străzi de poveste care să ne facă să visăm la imperialul Herkulesbad.

Bibliotecile adunătorilor de cărți

Oare mai are rost să vorbim despre biblioteci în țara care mereu termină ultima pe clasamentele legate de cultură? În care singurele cărți care apar în lumina zilei sunt cele de joc? Da, trebuie și aici.

E trist, dar în același timp și inevitabil să recunoști că faci parte dintr-o pătură restrânsă a societății. Cei care citesc multe cărți (adică peste 3 pe an) și care mai și cumpără cărți. E șocant să te gândești că există oameni care nu știu ce e Books Express, Elefant.ro sau Libris.ro (și altele). Dar nu e deloc șocant dacă te gândești la implementarea proiectelor care se face în tărișoara noastră.

Dar n-am venit să plângem în această postare ci să-i celebrăm pe acei maniaci care au pus carte peste carte până s-a înălțat tavanul la cer și au trebuit să cumpere alte case pentru ei și bibliotecile lor. Separat, desigur.

Am găsit, de mai multe ori, un articol căutând pe Google termenul de book hoarder. Nu cred că are o traducere mot-a-mot în limba română. Înseamnă pur și simplu persoană care colecționează cărți, conștientă fiind că nu va apuca în cinci vieți de om să le citească pe toate. Nemira a făcut bani frumoși publicând volumele lui Alberto Mangruel în care acesta își descrie relația sa cu vasta sa bibliotecă personală.

În următoarele rânduri o să visăm și o să ne fiarbă fierea în noi de invidie. Oamenii aceștia au făcut ceea ce am vrea noi să facem, această minoritate de iubitori de carte. Și anume să-și umple fiecare milimetru pătrat cu cărți. Ah, vise dragi! Ce am să fac e un simplu tot, pornind de la cel mai mare până la cel mai mic. Acest articol e cam singurul pe care l-am zărit pe net. A fost preluat de mai multe site-uri. Am să las jos și un link pentru cei ce vor să citească și ce era de zis. În continuare, să ne minunăm:

300.000 cărți-Karl Lagerfeld

27.000 cărți-George Lucas (nu e personală, de cercetare)

20.000-Jay Walker

10.000 cărți-Michael Jackson (yup)

9.000+ cărți-Ernest Hemingway

7.000+ cărți-William Randolf Hearst

6.487 cărți-Thomas Jefferson

6.000 cărți-Nigella Lawson

5.000 cărți-Harry Houdini

4.000 cărți-Hannah Arendt/Virginia Woolf

2.000 cărți-Frederick Douglass

1.500 cărți-Oprah

1.480 cărți-Charles Darwin

1.200 cărți-George Washington

400 cărți-Marilyn Monroe

Confruntare cu mici promisiuni literare omise

Când am trecut de douășcinci de ani am făcut un experiment literar de mare angajament și de o importanță colosală. Atât de colosală încât am uitat de el. Mi-am înșiruit o lungă listă de cărți care, aparent, ar fi trebuit epuizate până când oi schimba prefixul.

Ca orice lucru bun a fost îngropat sub maldăre de indiferențe și treburi cotidiene fără rost. Și acum, când am început să mai mătur podeaua și să văruiesc pereții blogului am dat peste acea veche postare, cea care a strâns cele mai multe like-uri de până acum (11.09.2019). Și m-am crucit un pic.

Lista încă șade bine mersi triumfătoare. Din 17 și până acum nu prea am reușit să dobor mulți uriași de pe acea listă. Da, am căutat mai degrabă lecturi noi și puțin ușurele pentru munca de la Respiro și în timpul liber mi-am prins urechile în alte volume. Și așa, ca un Goliat nepocăit lista îmi râde în față. Nu o reiau, dar dacă tot suntem la hopul acesta, hai să pomenesc în 2 cuvinte ce am citit de ultima dată când am actualizat lista și până acum:

Povestea slujitoarei, Margaret Atwood-Povestea e bună, lumea e destul de bine închegată și e destul de restrânsă pentru a-i da o miză personală

Luna e doamnă rea, Robert Heinlein-Cartea asta e multe lucruri, dar un roman bine scris nu prea este. Conflictul e absent aproape total cu un deus ex machina care rezolvă probleme în stânga și-n dreapta, iar personajele sunt umplute cu stereotipurile anilor 50 încât te sperii având în vedere că s-ar putea ca peste 200 de ani lumea să ajungă să gândească la fel

Notre Dame de Paris, Victor Hugo-Clasic. O poveste bine scrisă pe pagină, un tablou al unui Paris mândru și sălbatic, îmbibat de tragismul unor personaje condamnate la marginalizare socială

Lumea inelară, Larry Niven-Un manual de astrofizică deghizat în roman SF. Da, sunt subiectiv datorită formației mele umaniste. Dar măcar dacă personajele ar fi avut mai multă viață în ele le-aș fi dat o șansă

Stăpânul Inelelor, J.R.R. Tolkien-Am scris deja trei postări în care am lăudat opera lui Tolkien, n-am să încep din nou. De citit și apoi de visat la frumusețea transcendentă din spatele cuvintelor

Aș putea spune că e o postare incompletă pentru că am updatat lista pe măsură ce am mai citit una-două cărți. Așa că Iliada/Odiseea sau Doamna Bovary sunt lecturi de anul ăsta. Și poate or mai fi fost încă vreo 2 pe lângă ele. Dar provocarea veche rămâne. Mai e un munte de explorat și multe pagini de parcurs. Doar timpul să fi fost puțin mai lung!

Fototecă-O fugă prin Timișoara

Poate am creat impresia că tot ce apare pe blogul ăsta sunt recenzii de cărți.  Vor mai fi și din acestea, dar vor mai fi lipite și alte frînturi din experiențele de zi cu zi. Din drumurile pe care le-am făcut. Cum ar fi de exemplu, mica escală pe care am făcut-o pînă în Timișoara, de ziua mea. Din păcate pentru aproape 3 milioane de oameni ziua mea a coincis cu deschiderea anului școlar așa că am plîns unul pe umărul celuilalt. Dar am și adunat cîteva instantanee de marcă.

O clădire frumoasă, arătoasă și misterioasă. I se mai spune și Casa cu maimuțe. Acum știți și de ce

E interesantă ciocnirea de stiluri care se regăsește pe unele străzi

Biserica romano-catolică Millenium, lăcaș de cult aniversar numai bun de vizitat

Strada Sinagogii

Sinagoga din Fabric, bine așezată mai bine de 121 de ani în urmă. Din păcate urmele i se șterg din cauza uitării...

Cîteva crîmpeie de arhitectură secession pe fațadele palatelor ce duc înspre pod. Ai impresia că ai încurcat țara, dacă te uiți prea mult în sus

O străduță mută din Centrul pietonal

În hotelul unde a stat Cuza și azi se dezbat lucruri importante

Cărți, ce altceva?

Aer de metropolă sub imperiul istoriei

Recenzie-Întoarcerea Regelui, J.R.R. Tolkien

Am să fiu scurt pentru că nu sunt multe de zis. Evident, sunt contrazis de muntele de cercetare făcut pe spatele acestui volum, dar eu nu mai am multe de zis. Am terminat cartea cu vreun ceas în urmă și sunt încă cuprinsă de o melancolie literară.

Întoarcerea Regelui încheie magistral trilogia. Cu siguranță că deja se predă tinerilor autori ca un exemplu de așa da. Intră în miezul acțiunii cu evenimentele din Cele Două Turnuri și te pregătește pentru evenimentele importante ce urmează să se înfăptuiască. Avertizarea Gondorului, asediul cetății Minas Tirith împreună cu bătălia de la cîmpiile Pelennor, urmate de asaltul asupra Porții Întunecate. Totul pe fundalul traumatizantului drum al Purtătorului Inelului până pe marginea Muntelui Osîndei. Și apoi deznodământul în care lumea își leagă rănile și privește cu speranță acum că Umbra a trecut în neființă.

Pff, sincer nu mi-am căutat argumente și nu e cazul să le mai expun. Tot ce e bun dinainte vine și aici. Tensiunea dinaintea asediului e descrisă în mod real, bătălia în sine poartă amprenta haosului conflictului la care a participat Tolkien. Curajul e la cote înalte și toate personajele sunt la înălțime. Până și hobbiți, ușor de ignorat dar plini de spirit își fac loc în această poveste. O mențiune specială trebuie rostită și pentru Sam Gamgee, cel care a avut un aport esențial în distrugerea Inelului. E de multe ori pus în umbră deși, e un model de prietenie, eroism și perseverență.

Și la final toate lucrurile se potrivesc perfect într-un puzzle impresionant. Încerc să mă gândesc la o carte care m-a făcut atât de melancolic. Și privind cum paginile se împuținează, să vreau mai multe. E ceva rar, chiar și pentru un devorator care așteaptă să țopăie din volum în volum. Dar Pământul de Mijloc e, ceva special. Tolkien a pus toată dragostea și a lăsat ca imaginația sa să se împrăștie peste acest tablou măreț al unei lumi...pure. Chiar la capătul trăirii și în vremuri de restriște Middle Earth are o frumusețe inexplicabilă care te face să vrei a trăi în ea.

Am zis, scurt. Așa și va fi. Stăpânul Inelelor (toate trei volumele) este o carte clasică, o recomandare și poate chiar o necesitate livrescă. Cu siguranță că fiind încă sub influența emoțională a narațiunii, nu sunt în stare să privesc în dedesubturi, dar data viitoare când o voi lectura, voi înțelege mai mult din poezia plină de dragoste și de etern pe care Tolkien a așternut-o în aceste volume.

Recenzie-Cele Două Turnuri, J.R.R. Tolkien

Am ajuns la jumătatea drumului. Am dovedit două romane și acum o luăm în jos la vale. Cele două turnuri a fost mereu filmul meu preferat pentru că includea bătălia de la Văgăuna lui Helm. Și de fapt, tot Rohanul îmi e aproape inimii. Unul din motivele anciliare este muzica. Howard Shore compune Rohan theme o bucățică scurtă, cântată de vioară, care e atât lină, cât și năvalnică la vreme potrivită.

Bine, dar noi suntem aici să vorbim despre cărți. Așa că, să zicem despre cărți. Acum mulți ani când am încercat să citesc trilogia prima dată m-am poticnit chiar la jumătatea drumului. Nu știu dacă am menționat în postarea anterioară, dar cele trei romane (care trebuie privite de fapt, ca una singură) sunt divizate în șase cărți, două per volum. În tentativa anterioară, am căzut victimă undeva între cărțile trei și patru, adică la jumătatea Celor Două Turnuri.

Revenim la filme. Jackson face o treabă bună îmbinând într-un mod cinematografic acțiunea. I se iartă pentru că a produs o capodoperă în trilogia asta. Fără paranteze. Dar Tolkien, beneficiind de avantajul paginii îți spune o poveste lungă, cu două tablouri pe care le pictează separat. În unul sunt Aragorn, Legolas, Gimli și Gandalf (spoiler!) luptând pentru supraviețuirea Rohanului. În celălălalt Frodo și Sam împreună cu Gollum înaintează către Mount Doom. Așa că nu e ieșit din comun ca odată ce a trecut flama bătăliei să se ardă entuziasmul la o mică plimbărică până în mijlocul întunecimii.

Recunosc, și acum am avut unele ofuri în acea parte, dar până la urmă am împins mai departe. Și pot spune că a meritat (evident). după cum spuneam și data trecută, povestea e o saga în sine, o legendă măiestrit pusă în pagină. Are și o mireasmă de secol XX și de spovedanie. Odată ce Frodo și Sam ajung tot mai aproape de Mordor, se întrevăd adumbrit câmpurile dezolate ale Franței prinse în Război Mondial, front pe care a luptat și Tolkien. E o nuanță ce poate fi prinsă puțin mai greu, dar e acolo.

Prima parte e de vis. Ceea ce se pierde e acea atitudine de mirare și de fascinație în fața lumii. Acțiunea devine mai rapidă, mai alertă și narațiunea se concentrează asupra faptelor fără a mai se perinda prin basmele unei lumi adormite. Și e normal. Saruman își strânge forțele, Rohanul e pe cale să cadă și cine trebuie să sară în apărare. Totul culminează cu bătălia de la Văgăuna lui Helm. Ah, e greu de descris. Tolkien reușește să creeze emoții prin cuvinte mai ceva ca unele filme din ziua de azi. Și asta sper că spune multe. Tensiune, eroism, o panoramă a lipsei de speranță și apoi eliberare. Citiți oameni buni și convingeți-vă.

Ce ar mai fi de spus? Personajele rămân la fel de mărețe, înțelepte și de viteze ca mai nainte. Li se adaugă și altele în plus. Regele Theoden, figură tragică, apăsată de puterea întunericului și salvată în ultima clipă de forțele binelui. Se pune în fața poporului său și își îndeplinește misiunea până la capăt, cu toate opreliștile puse în cale. Mai pomenim și pe Eowyn, Domnița din Rohan, de care mi-a plăcut pe peliculă și pot spune că-mi place și pe pagină. Mi-ar fi plăcut să i se fi făcut simțită prezența mai mult.

O ultima mențiune, pentru cei care au văzut doar filmele. Peter Jackson a fost fidel spiritului cărților și le-a transpus exemplar în film. Evident, există lucruri modernizate, și nimeni nu cred că s-ar putea plânge (deși sigur se vor găsi și astfel de oameni). și mai sunt conflicte care sunt create specific pentru film. Am fost mirat de finalul cărții care diferă mult de film, și de caracterizarea unui personaj foarte schimbată față de ecranizare. Asta le separă, dar le face pe amândouă opere de mare frumusețe artistică exprimând același adevăr al dorului de lumi măreț ticluite. 

Re-recenzie LOTR: Frăția Inelului

Aș putea spune că Stăpânul Inelului a fost în fundalul zilelor mele de dezvoltare intelectuală. Am prins momentul în care filmele au fost produse și au apărut pe ecran. Evident, le văzusem la televizor, dar nu ratam nicio ocazie în care erau difuzate. Nu am fost însă înnebunit după SI pe atunci. Era doar un lucru mișto care exista. Când am început să pătrund mai adânc în lumea cărților, am tot văzut trilogia asta cocoțată acolo sus, în vârful clasamentelor. 

Încă îmi aduc aminte de bucuria copilărească cu care am cumpărat fiecare volum când a apărut în seria roșie de la ziarul Adevărul. Yes, I was there 3000 years ago... Atunci a fost și prima dată când am citit. M-am luptat cu primul volum, l-am deschis pe al doilea, și pe la jumătate l-am reașezat în raft. Pentru asprimea și bruschețea mea de atunci, era prea mult.

Anii au trecut, gusturile s-au modificat și acum mi-am propus să transform săptămâna asta într-un maraton literar. Sunt încă în program și sper ca mâine să pot dovedi jumătate din Cele Două Turnuri. Spoiler: e filmul preferat, așa că s-ar putea să fiu tare încântat.

Dar mai întâi, Frăția Inelului. Reacția generală: pozitivă, spre foarte pozitivă. Tolkien era cu adevărat un maestru al scrisului. Fără îndoială. Evident. A reușit să compună o poveste compactă, alertă și bine structurată. Personajele ies în evidență, cel puțin unele, și sunt ușor de înțeles și apreciat. Descrierile sunt de manual. Ți-e dor să hălăduiești prin Pământul de Mijloc și cu fiece nou tărâm descoperit ți se pare că găsești ceva mai mult de apreciat.

Conflictul e tare bine cunoscut: Sauron, Dușmanul oamenilor liberi făurește în vremuri vechi un Inel cu care să controleze semințiile din Middle Earth. Îl pierde și așa rămâne până când ajunge în posesia lui Bilbo via evenimentele din Hobbitul. Și după decenii, ajunge pe mâna lui Frodo, nepotul său. Și el are misiunea de a-l duce pe Mount Doom unde să-i sfârșească istoria tristă și periculoasă. Toată lumea știe asta.

Da, e un lucru demn de menționat și acesta: citesc niște cărți în care știu ce se va întâmpla. Chiar dacă Peter Jackson a mai modificat câteva ceva, filmele reflectă cărțile. Și cu toate astea nu te plictisești. Poate primele pagini, când sunt încă în Comitat sunt puțintel trase de mânecă. Odată ce compania se pune în mișcare nu se mai opresc până pe malurile Râului cel Mare.

Am să mai zic niște lucruri generale că m-am întins cam mult. Cel mai mult probabil că mi-a plăcut atmosfera pe care a reușit să o creeze Tolkien. Erudiția sa e bine pusă la lucru și se remarcă. Îmbibă povestea cu un realism și o nostalgie cum rar mi-a fost dat să citesc. Ai impresia că dincolo de ceea ce se petrece în carte, mai există zeci de lucruri nerostite care ar fi la fel de intrigante. Pământul de Mijloc e o lume trăită, veche și plină de povești.

Aș putea spune și basme. Sunt momente în care în spatele textului se tresăriri ale unui limbaj să-i spun biblic, câștigând o solemnitate și simț al transcendentului. Și de atâtea ori ai impresia că ești transferat într-un tărâm de basm. Există o anumită similaritate cu basmele românești (pe alea le-am citit, de alea zic) ale copilăriei care te fac să te aștepți să-ți răsară Prâslea sau Făt Frumos de nu știu unde și să plece în călătorie împreună cu Aragorn și Legolas.

Momentan nu mă pot gândi la lucruri negative. Deși bate 500 de pagini acestea zboară de sub degete. Totul e atât de bine legat încât nu simți greutatea lor. Și când termini un capitol vrei să vezi ce urmează după. Deși știi asta. Cred că ăsta e semnul unei cărți mari. Clar, Frăția Inelului este o recomandare de toată pomina. Citiți-l, mergeți mai departe și convingeți-vă că scrisul poate deschide cu adevărat ferestre înspre alte lumi.