Vacanțe, cărți și-o regină. Trei recenzii scurte

 Săptămâna trecută am început-o cu o durere de cap și am terminat-o cu trei cărți molfăite pe-ndelete. Fiind leneș am tot amânat scrierea de postări pentru fiecare. Partea bună este că acum am să îmbin cele trei subiecte în unul singur și am să trec peste introducerile histrionice. Așadar, avem trei cărți.

 

August, Elena Vlădăreanu

Prima carte, de la Nemira este un volumaș ce bate spre 200 de pagini. E o colecție de povestiri scurte al căror element comun este ideea de vacanță. De cele mai multe ori la mare, personajele se găsesc într-un spațiu nou pe care îl explorează, dar acela este momentul în care probleme vechi erup la suprafață. Este o carte scrisă cu vervă, cu zvâc, la firul ierbii. Nu păstrează nimic din romantismul sau idealismul ideii de vacanță. Autoarea se concentrează pe personaje, pe traumele lor care nu se odihnesc niciodată. Povestirile sunt scurte, cu un final de cele mai multe ori ambiguu sau pătruns de melancolia descoperirii

 

Omul obsedat de cărți, Alison Hoover Bartlett

Recunosc, am crezut că era un roman. Doar după ce am citit primele două capitole mi-am dat seama că de fapt e inspirat din fapte reale. Autoarea e un reporter ce-i ia un interviu lui John Gilkey, un faimos hoț de cărți rare (care încă activează). Ea încearcă să înțeleagă psihologia din spatele acestei infracțiuni bizare, la care Gilkey revenise de-a lungul anilor. În paralel prezintă viața lui Ken Sanders, un șef al securității anticarilor, care l-a prins pe Gilkey în trecut.

E o carte suficient de interesantă pentru a o duce la bun sfârșit, deși pe alocuri trenează datorită repetitivității. Nu te poți întreba la nesfârșit de ce fură omul ăsta cărți fără să plictisești pe cineva. De asemenea, ancheta e destul de îngustă și se axează doar pe Gilkey. Probabil că ar fi fost mai interesant dacă ar fi oferit mai multe detalii despre acești hoți rafinați ce hălăduie prin anticariatele de lux.

 

Ca din întâmplare, femeie; Dario Fo

Și terminăm cu Humanitas. Am început odată cartea asta pe drumul de la Timișoara la Arad, chiar în ziua când am cumpărat-o. nu am terminat-o atunci pentru că am fost foarte obosit. Joi a fost ziua în care i-am făcut felul.

E o cărticică tare subțire, se împinge spre 130 de pagini. Din câte am înțeles e ultima carte scrisă de autor și de aceea pare mai degrabă o schiță decât un roman propriu zis. Dacă ar fi să comentez doar pe baza a ceea ce am citit, e tare subțire. La propriu și la figurat.

Informațiile despre regina Christina a Suediei, personaj bizar cu adevărat, sunt generale, ușor de găsit pe vreo enciclopedie virtuală. Scriitura este dezlânată și deloc impresionantă. Dacă aș fi malițios aș putea spune că seamănă cu referatul unui student care nu și-a dat tot interesul pentru a duce la capăt lucrarea. Aici sunt puțin rezervat dacă aceasta este circumstanța atenuantă. Ca atare, e bună doar pentru cei care colecționează toate cărțile din Raftul Denisei și nu o pot rata. În rest, luați-o de la bibliotecă și vedeți dacă merită acea oră și un pic pe care o cere.

 

Cred că-mi place formatul acesta. Dacă săptămânile viitoare voi rămâne la fel de activ literar, poate o să mai scriu

Fata care citea în metrou. Impresii

 

Într-un fel aș vrea ca restul anului să fie exact la fel ca începutul lui. În alte feluri nu aș vrea.

 

Printre lucrurile bune este și debitul de lectură. Am citit multe cărți până la ora acestei recenzii și sper să le prind din urmă. Există și un motiv ulterior despre care am să vorbesc probabil mai târziu.

Dar ca să scurtăm introducerea, am citit cartea Fata care citea în metrou scrisă de Christine Feret-Fleury și apărută la editura Nemira. Cred că am cumpărat-o odată la reducere sau de pe vreun anticariat online. Avea o fărâmă de faimă din anii anterior, și asta m-a făcut să pun mâna pe ea și să o citesc până la urmă.

Povestea e super simplă. Juliette, lucrează în Paris în domeniul imobiliar, dar este angoasată de viața în marele oraș și de rutina care-i seacă sufletul. Într-una din zile hotărăște să o ia pe altă stradă și ajunge în curtea unui loc ciudat și primitor. Înăuntru îl găsește pe Soliman, un bărbat mistuit de o misiune fantastică: să împrăștie cât mai multe cărți în lume.

Trăiește într-un depozit, înconjurat de teancuri de cărți pe care le indexează și apoi le dă mai departe unor curieri. Rolul acestora este să găsească o persoană potrivită și să ofere o carte, cu speranța că aceea poate schimba viața noului cititor. Juliette e prinsă ca într-o pânză de păianjen în această provocare ajungând până la urmă să-și părăsească serviciul și să se mute acolo. Dar responsabilitatea o copleșește și va trebui să găsească un mod de a se achita de aceasta care să o reprezinte.

De când am devenit și eu producător pe piața literară, parcă îmi vine mai greu să ofer o critică prea aspră, dar la nivel personal nu am fost prea impresionat de poveste. E genul acela de carte care are ca personaj principal cartea. Juliette e destul de ștearsă și lipsită de asperități pentru a fi memorabilă. Soliman are potențial, dar dispare prea repede din narațiune.

Ideea centrală nu e rea deloc. Trăiesc cu convingerea că o carte citită la momentul potrivit poate schimba viața unui om. Așa că ideea unor curieri care scrutează oamenii ce merg cu metroul, cu autobuzul și le oferă cartea pe care o consideră a fi balsam pentru sufletul lor, este ofertantă. Dar romanul nu oferă mai mult decât atât pentru a îmbrăca un proiect atât de inedit.

Dincolo de toate cred că m-am vindecat de această idealizare a teancurilor de cărți infinite care umplu camere întregi și stau mereu sub pericolul de a cădea. Până recent le-am considerat un ideal, dar mi-am dat seama că în cele din urmă (ca în alte domenii) nu cantitatea oferă excelență, ci calitatea.

Dar asta a fost o incursiune personală în tema cărții. Soliman avea nevoie de acel depozit ticsit de cărți pentru a putea oferi un stoc nelimitat pentru miriada de nevoi și dileme care colcăie prin cavernele minților noastre. În final rămân cu această sentință, o idee bună, dar o execuție care ar fi trebuit să fie susținută mai bine sau gândită într-un alt mod.

E o carte ușoară, bună de citit într-o excursie de o zi, când nu ai nevoie de o lectură prea solicitantă. S-ar putea ca alți cititori să fie mai puțin indulgenți decât am fost eu.

Oameni de nimic

 

E o expresie interesantă. Cu multe sensuri. Cu toate acestea o poți folosi și interlocutorul va înțelege imediat despre ce este vorba. Dar toate acestea țin și de standardele după care îi judecăm pe ceilalți. Om de nimic înseamnă multe pentru multe minți.

Omul de nimic poate fi înțeles ca acel ticălos care se vinde pe treizeci de arginți, ca să folosim expresia faimoasă. Este bătăușul care răspunde la ordin fără să-l chestioneze, fără să înțeleagă de ce trebuie să-și împlinească misia. El este fericit când poate să-și manifeste capacitățile animalice.

Omul de nimic mai este și acela care te fură pe față, cu zâmbetul pe buze. Sau care nu are nicio remușcare când execută aceeași acrobație într-o situație în care ești lipsit de apărare. Nu ține cont de norme și de etichetă. Nici nu intră în categoria muritorului de foame care trebuie să fure ca să trăiască. Nu, el și-a făcut din hoție un stil de viață și inima îi bate atunci când trage pe sfoară naivul cu urechile deschise și ochii închiși.

Pe aceștia îi numim oameni de nimic. Așa sunt ei, prin faptele lor care depășesc limitele bunului simț dar și al legalității. S-au făcut ei înșiși oameni de nimic prin alegerile lor. Nimic nu i-ar împiedica într-o bună zi să-și reformeze caracterul și să devină oameni buni.

Mai este și o altă categorie de oameni de nimic pe care o putem identifica. Dar eticheta așezată asupra lor vine dintr-o altă cauză. Dacă cei dinainte au fost catalogați așa din cauza lucrurilor făcute, aceștia primesc apelativul prin ceea ce nu au reușit să facă. Nu au reușit să producă ceva consistent și palpabil.

La nivelul cel mai de jos ar fi acei oameni care cu bună știință și-au deraiat viața. Au avut un start cel puțin bun, dar s-au lăsat capturați de dependențe sau de pură mediocritate și au ales să ducă un stil de viață parazitar. Mai tragic e tabloul în care e cuprinsă și o familie care trebuie să suporte nazurile și excesele omului care n-a făcut nimic. Când mă gândesc la această categorie îmi vine în minte figura lui Marmeladov, personajul care n-a fost în stare să-și depășească patimile și a plătit prețul pentru acest eșec.

Astfel intrăm în categoria standardelor. Societatea așază anumite standarde și judecă oamenii. Cei care nu se ridică la înălțimea acelui standard sunt repede catalogați ca fiind de nimic. Numai buni pentru serviciul de asistență socială. Nu știu dacă e cazul să pomenim despre capcanele generalizărilor, dar e suficientă mențiunea, având în vedere contextele diverse și unicitatea ființei umane.

Mai rămân aceia care au ajuns de nimic chiar dacă ar fi putut ajunge sus. Oamenii hăruiți cu un talent ce depășește așteptările. Poate pentru o vreme se află în lumina reflectoarelor sau poate se sting încă înainte de a ajunge să-și manifeste potențialul. Aceștia sunt compătimiți pentru că se înțelege de la sine că au avut înaintea lor un viitor strălucit, dar și l-au distrus prin alegeri neînțelepte.

În această categorie ar intra poate și aceia care au ajuns în această situație datorită evoluțiilor istorice. Cine știe dacă Anne Frank n-ar fi fost o romancieră de succes în absența unui Holocaust? Într-un context mai larg, cum ar fi arătat istoria literară a, să zicem, României fără cincizeci de ani de comunism și tăcere? Dar în cazul acestora șansa le-a fost răpită de evenimente ce au conlucrat deasupra posibilităților lor de decizie.

Spre final cred că apelativul începe să devină gri. Pentru că ne aflăm la răspântia judecăților. Vorbim despre societate ca întreg, dar aceasta este divizată și-și creează propriile standarde, de cele mai multe ori în oglindă. Astfel, un om de nimic în ochii unuia poate fi un descurcăreț sau geniu în ochii altuia.

Așa că unul care se descurcă și-și croiește drum împlinind fanteziile materialiste ale multora poate avea această dublă etichetă. Vor fi unii care îl vor aprecia pentru ceea ce a făcut și-l vor invidia, în vreme ce alții vor privi dezamăgiți sau îngroziți de felul în care a ajuns să se cațere pe muntele ambiției personale. Apelativul parvenit se aplică precum un bandaj asupra sa.

Dar reversul? Aici lucrurile devin și mai complicate. Pentru că intrăm în categorii ce nu mai țin de material și nu mai pot fi cântărite cu atâta ușurință. E ușor să spunem despre un om că a reușit în viață pentru că are un serviciu bun, o casă cu etaj, o mașină germană și așa mai departe. Dar dacă nu le are este el om de nimic?

După unii răspunsul este simplu, da. Cântarul lor acceptă doar moneda palpabilă, vizibilă, calculabilă. Și totuși, sunt unele domenii care par să atribuie altă judecată. Am putea spune că un martir care alege moartea pentru credință este un om de nimic? Sau un medic ce-și sacrifică dintr-o dată sau de-a lungul deceniilor propria sănătate e clasat în aceeași categorie? Sau artistul care vinde fiecare minut al zilei pentru a-și îmbunătăți darul, fără a primi vreo remunerație sau apreciere?

Aceștia sunt oameni care răstoarnă balanța și își aplică credința lor că viața poate însemna mai mult. Resping acele valori și restructurează timpul pentru a-și împlini propriul proiect de viață. Ei știu că sunt unici, că pot oferi lumii altceva, și nu pot îngropa acest talant în pământ. Evident, făcând asta, lasă să treacă pe lângă ei oportunitățile de afirmare care sunt acceptabile și de așteptat pentru societate.

Van Gogh a murit sărac și nu a vândut niciun tablou. Mozart și-a risipit banii și a fost îngropat într-o groapă comună. Herman Melville a murit nerecunoscut, chiar dacă a scris Moby Dick. Henri Nouwen a renunțat la cariera de profesor universitar și a mers să slujească copiilor cu probleme.

Folosesc personalități pentru a sublinia acest paradox. Puțini ar spune că aceștia sunt oameni de nimic, chiar dacă faima lor a luat naștere abia după moarte. Dintre contemporanii lor o mână de oameni i-au apreciat pe ei și pe mulți alții care nu s-au încadrat în standardele societății, dar care au lăsat în urma lor o moștenire extraordinară. Numele lor strălucește încă și produce admirație.

Nu trebuie evitat adevărul că în panteon intră o rămășiță a rămășiței. Oricum am organiza statisticile, puțini vor urca în empireu alături de Vermeer, Schubert, Eminescu și alți iluștri oameni de nimic. Și cu toate acestea va rămâne un grup de indivizi care nu vor fi alungați de acest simplu fapt. Ci vor continua să-și urmeze visul și vor lăsa în urma lor o scânteie văzută de cei care îi cunosc.

E un drum solitar și prea puțin înțeles de cei care nu împărtășesc aceleași idealuri. De multe ori se poate încheia dezastruos și în unele cazuri o renunțare este de apreciat. Dar drumul este mereu deschis și atrăgător pentru acei puțini care sunt racordați la fărâma de talent din suflet și nu vor să o îngroape acceptând integrarea în banalul rutinei societății.

Ar putea fi numiți oameni de nimic pentru că uneori întârzie să atingă standardele minime de împlinire socială, dar mintea lor e captivată de proiectul lor unic. Incapabili să-l exprime în cuvinte uneori, îl duc mai departe în singurătate și speră din tot sufletul că într-o zi va înflori asemenea unei flori de-o frumusețe unică, personală, ascunzând în profunzime discrețiile și excentricitățile unei inimi ce tânjește după lucrurile care nu se văd cu ochiul liber.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/98MbUldcDJY

Interviu cu sine însuși. Despre Zece ani de pribegie

 

Revenind pe tărâmul imaginației, punem înainte un dialog aproape constructiv despre romanul sus-numit...

Iuliu: Te-ai întors.

Cezar: Așa am promis.

Iuliu: Unele promisiuni nu merită ținute. Nu ți-a fost de ajuns un ocol de inimă?

Cezar: Aceea carte a fost cu totul altceva. E un capitol încheiat. Pur și simplu am început altul.

Iuliu: Aoleu. Ăsta e roman. Sper că nu vrei să scrii vreo 50 de continuări?

Cezar: Nici pe departe. Ziceam că am încheiat-o cu acele povestiri. Și romanul acesta este de sine stătător. Odată ce-l termini, e gata. Deși aș putea merge mai departe cu unele fire narative.

Iuliu: Vezi, așa începi!

Cezar: Nu, sunt sincer. Mai ales că e un subiect care nu prea poate fi întins prea mult. E vorba despre o perioadă din viață care e revizitată și atât.

Iuliu: Deci e autobiografic?

Cezar: într-un fel. A pornit de la propria experiență de viață, dar dincolo de aceasta am adăugat cât se putea pentru a susține forța narativă.

Iuliu: Deci nu-i despre tine?

Cezar: E complicat. Ideea inițială mi-a venit când mi-am dat seama că în curând s-ar fi făcut zece ani de când am terminat liceul. Am preluat acel gând și l-am frământat în minte: cum ar arăta o astfel de situație cu mai mulți foști colegi și buni prieteni care se reunesc după zece ani.

Iuliu: Deci nu-i despre tine?

Cezar (oftează): Da și nu. Acțiunea se petrece într-un oraș inventat, Vălimar, dar unele personaje din fundal poartă numele colegilor mei de clasă, iar școala terminată este Liceul Pedagogic Dimitrie Cantemir. E destul de evident ce am înlocuit în carte.

Iuliu: Atunci tu ești Cezar?

Cezar: Nu.

Iuliu: Iulia?

Cezar: Nici.

Iuliu: Sigur ești confuz.

Cezar: Asta poate este așa. Nu sunt strict niciunul dintre personaje. Fiecare are ceva din mine. Reprezintă extensii exagerate a trăsăturilor mele. Unul e scriitorul, altul ajută oameni, altul vrea să-și găsească locul în lume.

Iuliu: Mișto. E mai mișto decât cu pictori, roboți și boli. Mai realist.

Cezar: Încerc să fie. Cred că e o carte care poate rezona cu oricine. Toți ajungem la un anumit punct în care ne dăm seama că am depășit o anumită bornă simbolică. Și atunci ne facem o analiză, vedem dacă am obținut idealul în viață sau am eșuat.

Iuliu: Păi viața nu-i poveste, în viața poți să o dai în bară  

Cezar: Și-n poveste poți să o dai în bară. Practic ăsta e substratul cărții. Aceste personaje chiar dacă au succes, simt că ceva lipsește. Și încearcă să vadă ce este acest lucru și cum îl pot obține.

Iuliu: Iar o dai cu abureli

Cezar: Să nu exagerăm. Dar adevărul e că de multe ori ceea ce ne lipsește nu e ceva palpabil. Nu e o casă mai mare sau o mașină mai bună. E ceva ce trebuie căutat cu inima

Iuliu: Prea siropos

Cezar: Bine, poate nu m-am exprimat cum trebuie. Nici nu vreau să dau prea multe informații din carte. Fiecare poate decide dacă concluzia este una bună sau nu. Asta e ce cred și pe asta m-am bazat când am scris

Iuliu: Vrei să zici că toată cartea e doar cu oameni care stau și discută?

Cezar (se scarpină): Păi, cred că acelea sunt părțile cele mai importante, dar nu. Personajele mele se plimbă, muncesc, se ceartă, taie lemne sau sapă în grădină, de exemplu. E și un pic de acțiune, dar nu acesta e spiritul cărții. Esențial e drumul de întoarcere acasă și rezultatul pe care îl are acesta asupra minții lor

Iuliu: Dar să știi că se gândesc tare mult! Aproape 500 de pagini

Cezar: Da, știu. Am făcut tot posibilul să nu îngraș cartea mai mult decât este. Crede-mă e doar esențial între cele două coperte. Dar am ținut și la structură ca parte a narațiunii. Asta pot să-ți divulg. Romanul are mai multe părți. Începe cu un flashback în care apar toate personajele împreună. Apoi următoarea secțiune, cea mai mare, ei sunt separați. Cea de-a treia secțiune, tot separați, dar în drum spre casă. La final poveștile lor converg spre o concluzie a întregii opere.

Iuliu: Pfai! Sigur o să transpir până când am să-i dau de capăt. Dar să știi că m-ai făcut curios. Chiar vreau să văd dacă o să aibă un final fericit sau o să ajungă să trăiască cu eșecurile lor ca noi restul lumii

Cezar: Ai zis-o tare sumbru, dar mă bucur că ești curios. Sper ca Zece ani de pribegie să-i țină pe toți cititorii cu sufletul la gură până la ultima pagină și să fie mulțumiți de rezoluție 

Romanul Zece ani de pribegie poate fi comandat la prețul promoțional de 24 lei 

Cum am însemnat anul 2021?

 

În ultima postare, deși am promis că n-am să o fac, m-am plîns de limitele în care m-am încîlcit anul trecut. Nu-mi stă în fire să-mi plîng de milă (de cele mai multe ori), dar în unele momente realitatea trebuie privită și acceptată așa cum este.

Cu toate acestea, anul trecut nu a fost un eșec total. S-au întîmplat lucruri bune, s-au învățat lecții prețioase (probabil cea mai importantă, că mai sunt încă multe de învățat) și s-au făcut progrese. Și mă gîndeam să le înșir pe-o ciornă virtuală.

Nu de laudă, că nu-mi place să mă laud. Nu înseamnă nimic pînă la urmă. Ce am făcut e ceea ce aș fi făcut oricum, ceea ce îmi este mie natural, la fel ca respiratul. Cred că am scris în prima postare despre Labirinturile de lut de acea mîndrie care nu e egocentrică, ci e mîndria ziuașului, care își șterge fruntea și se uită la munca pe care a depus-o în mod susținut. Așa că, să vă zic ce-am făcut anul trecut.

-am citit mult, să încep cu asta. Nu mi-a ieșit socoteala de pe Goodreads, dar am citit după puteri. Am vrut să pun la pămînt 92 de cărți, nu mi-a ieșit, așa că m-am oprit la 76. Adevărul e că am și recitit cîteva opere anul trecut. Mi-a prins bine.

-de scris, am dat sfoară în țară cît am putut. Anul trecut au ieșit de la tipar Ocolul inimii și-al clipei, colecție ce cuprinde cele mai lungi texte scurte scrise de mine și Zece ani de pribegie un roman lung și drag inimii mele. E o senzație fascinantă și smeritoare să-ți vezi cărțile la tipar și apoi în mîinile cititorilor. Te motivează să fii mai bun ca ieri și să dai ce-i mai bun din tine

-pe lîngă aceasta am contribuit cu patru texte scurte pentru revista arădeană Gutenberg. Un exercițiu interesant și solicitant pînă la urmă, pentru că una e să scrii cît vrei, alta să cuprinzi totul într-o foaie A4. De asemenea lupți și cu riscul de a-ți repeta ideile în alte forme. Așa că mintea, la fel ca guma de mestecat se întinde la maxim!

-grosul creativității s-a îndreptat înspre revista Timpul Londra. Sunt recunoscător pentru spațiul oferit pentru a vorbi despre lucruri care îmi plac. Am adăugat recenzii ale cărților care au avut un impact asupra mea în acest an nu au fost puține. Am scris 22 astfel de articole, reușind ca pînă la aniversarea de un an (septembrie 2021) să completez 30 de articole (o cifră simbolică pentru mine). Nu mi-a reușit să termin 40 pînă la sfîrșitul anului, dar trebuie să-mi găsesc o altă țintă pentru 2022.

-o altă colaborare e cu site-ul Credința.azi, o inițiativă tinerească cu aspect creștin, în care am publicat cîteva recenzii de cărți cu tentă spirituală. E un început și rămîne de văzut cum va arăta contribuția ulterioară

-cel mai neașteptat contact a fost cu siguranță cel care a dus la apariția unui text scurt în revista online Opt.motive. În mod neașteptat am primit un mesaj din partea doamnei Doina Ruști, în dreptul căreia am scris o recenzie pe vremea cînd eram la Biblioteca Respiro, invitîndu-mă să ofer un text pentru această revistă. După ce m-am trezit din leșin m-am pus pe lucru și a ieșit La Praga vremea este instabilă. A fost de asemenea o onoare neașteptată să pot contribui infim la un proiect atît de titrat  

-nu în ultimul rînd am scris pe blogul meu, redenumit Cronicile lui Cezar, pentru a continua tradiția și a o reînnoi. Am scris 81 de postări, de două ori mai mult ca în 2020. Am vrut să-l folosesc pe post de interfață pentru reclamă la carte, dar nu m-am putut abține și am revenit la ale mele. Așa că blogul tot despre ce zic eu este,cărțile fiind parte importantă din acest fenomen natural ce-mi poartă numele

Gata, am tras linia suficient de bine. Au fost mai multe ca-n 2020, puteau fi și mai multe. Idealul ar fi ca pentru 2022 să se dubleze toate. Dar cum ziceam în postarea anterioară, am renunțat la planuri urieșești. O luăm ușor, propoziție cu propoziție, și în 2023 tragem din nou linie. Să ne citim cu bine, pînă atunci

2022-ul

 

Anul ăsta o să fie greu. De pronunțat.

 

Am vrut să scriu o postare lacrimogenă în care să lamentez eșecul rezoluțiilor de anul trecut. Am întocmit o listă cu 22 de chestii pe care aș fi vrut să le bifez în 2021. Le-am recitit acum și m-am bosumflat și mai tare dându-mi seama că am zburat pe lângă mai multe decât m-aș fi așteptat.

Da, unele au ținut de suișurile și coborâșurile Evenimentului Zilelor, care ne-a făcut să renunțăm la planuri mărețe. Multe vise s-au înăbușit în fașă din cauze dincolo de controlul nostru. Mai sunt și chestiile care țin de inabilitatea mea de a comunica natural și care nu s-au rezolvat ca prin minune anul trecut. Și acelea sunt supărătoare, dar nu pot spera decât că se vor diminua puțintel de-a lungul timpului, deși am ajuns la o vârstă la care încep să-mi dau seama care e fundația sufletului meu.

Daaaaaaar, am zis că nu băgăm o lacrimogenă. Aș putea găsi motive pentru care 2021 a fost un an, dacă nu ratat, cel puțin incomplet. Acum îmi dau seama că puteam face mai mult anul trecut, puteam crește mai mult. Dar n-am făcut-o. Asta-i viața. Nu-i scenariu de film în care protagonistul va deveni mai înțelept la pagina 221 și la pagina 278 omoară balaurul și-și câștigă prințesa.

Motive, motive, dar 2021 s-a dus, a rămas în istorie. Și pentru mine. O să vă zic și ce-am făcut în anul ce a trecut (și nu puține), dar nu acum. Acum, e 1 ianuarie (evident). Și mă gândesc o fărâmă și la viitor.

Ce a schimbat tonul postării e o imagine pe care am văzut-o pe Facebook mai devreme. O imagine cu un citat. Aici e puterea literaturii mari, a scrisului care rămâne peste timp și ne învață. Am zărit în feed o frază faimoasă și răs-pomenită, dar care mi-a răsărit în minte cu toată greutatea și înțelepciunea ei.

E o replică din Stăpânul Inelelor, cred prima carte. Într-o discuție dintre Frodo și Gandalf, în care hobbitul se plânge de acea povară ce i-a picat în brațe și pe care ar fi respins-o, bătrânul înțelept îi răspunde: All we have to do is to decide what we do with the time that is given us (Tot ce putem face este să decidem ce facem cu timpul ce ni s-a dat).

E o frază puternică. Și în contextul unui an nou, dar și al vieții, este genul de realizare care ar trebui să ne responsabilizeze și să ne aducă în fața unui mare adevăr. Timpul nostru, viața noastră este limitată. Oricât tragem de ea, nu se întinde mai mult decât îi este natural.

Și de aceea, e important ce facem cu acest timp. Cu fiecare zi în parte. Mă lupt să îmi omor goana după idealuri expansive și extraordinare. Vreau să ajung la acea esență a vieții trăite cu sens și la firul ierbii. Acolo se văd realizările pe termen lung. Asta cred că-mi pot propune pentru anul ăsta.

Nu că am să devin maestru-minimalist, ci că am să învăț să arunc câteva lucruri nefolositoare. Nu că voi vorbi cu 100 de cunoștințe, ci că voi căuta 4-5 buni prieteni. Nu că am să devin mare scriitor, ci că următoarea carte pe care am să o scriu va fi cea mai bună pe care o pot scrie în acel moment. Nu că am să devin Maica Tereza, ci că voi face minimul necesar pentru a ajuta pe cel care e în nevoie.

Viața se trăiește zi cu zi, și astfel cred că dezamăgirile sunt mai puține. Și e mai ușor când tragi linia să vezi până unde ai ajuns. Nu mai zic că 2022 o să fie anul în care revin în forță și în care reușesc să mă descopăr și să mă înțeleg pe deplin. Îl trăiesc zi după zi și sunt convins că pe 1 ianuarie 2023, o să vă pot spune că rețeta este una care funcționează.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/LPj8vt3EoXE