Lumea inelară-recenzie

Continuăm Vara Operele Clasice Dezamăgitoare (sau VOCD) cu Ringworld. Mai trebuie oare să citiți în continuare pentru a afla părerea despre cartea sau este destul? Măcar am să arunc și eu vreo două-trei argumente pentru care mi s-a părut că romanul ăsta nu își merită un statut atât de privilegiat.

Poate ar trebui să fac de la început o delimitare. Sunt mult mai apropiat de latura umanistă a cunoașterii și mult mai speriat de latura tehnică a cunoașterii. Partea de Science din Science-Fiction este cea care îmi pornește toate alarmele complexelor de inferioritate. Și în același timp îmi taie din elanul necesar unei lecturi laborioase. Să-mi aduc aminte din primul volum al cărții lui Peter F. Hamilton (nuș cum îi zice), care este înecată în astfel de descrieri? De fapt, nici personajele n-au fost cele mai strălucite.  Dar să revenim la inelele noastre. Și acum mi-am dat seamă că ar trebui să citesc Stăpânul Inelelor. Unde-i ziua aia de 72 de ore?

So...Ringworld. Larry Niven, pleacă de la o premisă mișto. Cum ar fi dacă undeva prin spațiul ăsta cosmic aproape infinit ar exista o structură imensă, asemănătoare cu un inel? Și cum ar fi dacă cineva ar merge să exploreze această imensă structură aparținând unei rase dispărute?Și cu asta am cam rezumat cartea. Există și o duzină de personaje care țopăie printre paginile cărții, dar fără a impresiona prea mult.

Louis Wu, în vârstă de 200 de ani, pare un nene trecut prin viață, plin de experiență, dar și un grad de sictir necesar cuiva ce a atins o asemenea etate. E bogat, are prieteni extratereștri și le cam știe pe toate. Dar e un protagonist neschimbat, cu vederi specifice anilor 70 (mai ales în ceea ce privește rolul femeilor). Alături de el e Păpușarul, un extraterestru ciudat, care are planuri ascunse în planuri. Din păcate e prea puțină politică să mai condimenteze puțin acțiunea. Și am lăsat-o la final pe Teela Brown. Wow, ce femeie! Recunosc, ideea lui Niven ar fi mers, dacă ar fi reușit să-ți creeze o legătură cu personajul. Dar ea e atât de banală și lipsită de trăsături specifice încât piere din imaginație repede.

Să spun că e cu totul o carte slabă? Nu neapărat. Probabil că pentru cineva pasionat de fizică și alte domenii conexe e o încântare să citești dialogurile dintre personaje în care măsoară cu mintea posibilitățile pe care le oferă Inelul. Și reușește să stârnească cel puțin la început sentimentul acela de uimire care ar fi de așteptat de la o asemenea operă. În rest, arid la fel ca deșertul din Ringworld. E o carte pentru fanii avizi ai genului care trebuie neapărat să treacă prin marile opere ale trecutului. Atât.

Luna e doamnă rea-recenzie

Sunt două lucruri pe care le știam despre Robert Heinlein. Primul, că alături de Arthur C Clarke și Isaac Asimov au format la un moment triumviratul SF al momentului (vorbim de anii 40-50). A scris destul de multe romane, unele importante pentru literatura de gen. Pe unul l-am citit în liceu, Infanteria stelară și mi s-a părut foarte bun. Ar trebui totuși recitit, acum după toți anii ăștia în care cică m-am maturizat.

Daaar, pe lângă Starship troopers, a mai scris niscaiva literatură, după cum amintisem. Și Paladin, o editură care tot îmi crește la suflet a binevoit să scoată un quartet: Infanteria stelară, Străinul, Străin într-o țară străină și Luna e o doamnă rea. Le-am cumpărat, evident, pe toate și m-am pus să o citesc pe ultima. Probabil titlul a stricat surpriza.

Eram pe tren și o călătorie de 12 ore ar fi fost cumva motivația necesară pentru a dovedi cartea. Am menționat oare că e o cărămidă de 600șiceva de pagini? E groasă rău, după cum afirmă înțelepciunea populară. Și am citit-o. Dar n-am terminat-o pe tren. 

Despre ce vorbim? Moon is a harsh mistress, după numele-i original, apare în 1966 și e povestea unei revoluții. Luna, devenită un imens penitenciar, se ridică împotriva Pământului și își caută independența. În cadrul acestui plan apar mai multe personaje colorate care luptă pentru obținerea și păstrarea acestui ideal.

Mannie, un tehnician care îl are în grijă pe Mike, super-computerul ce are în grijă toate sistemele importante de pe Lună. Prin niște coincidențe fericite ajunge să o cunoască pe Wyoming, o revoluționară și pe Profesor, creierul operației. Ei vor plănui pas cu pas operațiunea de răsturnare a guvernului. Fiecare pas.

Probabil cel mai mare defect al cărții e tocmai asta. În mare parte e un manual de coup-de-etat. Înțeleg nevoia lui Heinlein de a descrie structura socială lunară, diferită de cea pământeană, nu am de comentat nimic acolo. Dar dincolo de aceasta, sunt o mulțime de discuții sterile despre detalii care probabil nu interesează. Dialogurile lungi care disecă firul în patru sunt răspândite prin toată cartea. Be aware!

O altă mare problemă e lipsa conflictului. Știți momentul ăla dintr-un film sau carte în care protagonistul are o misiune și toate lucrurile o iau razna? N-o să-l găsiți în acest roman. Există obstacole, dar acestea sunt rezolvate sunt ușor, cu mici inconveniente. Nimeni nu moare (din câte îmi aduc aminte), sunt câteva hopuri, dar sunt prea impersonale pentru a le resimți. Pentru că avându-l de partea lor pe Mike, computerul, e ca și cum ai juca un joc pe God mode. Cine să te pună în dificultate?

Nu prea aș găsi motive pentru a recomanda cartea asta. Doar dacă ești un fan SF avid care vrea să citească acele opere care apar ca fiind clasici ai genului. Nu va fi însă o lectură de plăcere, ci o treabă complicată. Ceea ce ar fi salvat mult cartea ar fi fost o editare competentă. Taie-o până la 300-350 de pagini și totul ar zbârnâi. Sunt prea multe momente moarte și prea multe personaje de care e destul de greu să te atașezi. E o bună rețetă pentru o carte ce va fi uitată în scurtă vreme.

Fotografii de arătat nepoților

Trăind atata timp în București ajungi conștient de faptul că patrimoniul istoric se diminuează extrem-extrem de rapid. A fost o vreme în care singurul în stare să ordone ca istoria să fie rasă de pe fața pămantului (să nu ne ascundem după deget) a fost Nicolae Ceaușescu și planurile sale megalomanice. Biserici mutate sau demolate, un cartier întreg eliminat, blocuri ridicate care au urațit un oraș pitoresc, clădiri importante pentru istorie făcute pulbere. Și apoi a venit revoluția și slaba impresia că romanul este om cultivat s-a deșirat.

Scara valorilor spune că pămantul este mai important decat cărămida. Pentru proprietari, zic. Ei preferă să lase ca istoria să moară, ca un bolnav de lepră, pierzand strat după strat, sub privirile tot mai indiferente ale unor cetățeni care nu înțeleg de ce ar fi important să fie ținut în viață acest bătran senil și cu iluzii despre un trecut aproape idilic. La moarte cu el! Unde-s buldozerele care nivelează orice mireasmă de Belle epoque. Acum trăim în epoca utilității și a prezentului. Trecutul e irelevant și viitorul e aseptic, așa că pentru a ajunge acolo trebuie să eliminăm orice urmă de vechi, de demodat. Și culmea e că unii din minunații ăștia sunt mari patrioți și numa Romania le e în gură. Curată schizofrenie!

Nu mă înțelegeți greșit, nu vreau să nominalizez pe nimeni. După umila mea părere toți sunt la fel de vinovați. Au trecut treizeci de ani și orașele noastre arată ca niște decoruri dintr-un film SF postapocaliptic. Mai sunt rare excepții, prea puține pentru a însemna prea mult. Adevărul e că ne dăm cu fundul de pămant supărați, o vom face și în continuare, vom face campanii și vom încerca să ajungem la conștiința oamenilor. Și știți care e tristul adevăr? Nu se va întampla absolut nimic. Țesutul istoric urban al Romaniei va fi înghițit de amnezie. Și nimic mai mult.

Oamenii cu scaun la cap și cu niscaiva cultură generală fie au ras, fie și-au pus mainile în cap în momentul în care s-a discutat despre construcția unui acoperiș de sticlă peste Notre-Dame-ul descoperit de incendiu. Pentru că e ridicol și la fel de anacronic precum un Rolex pe mana lui Iulius Caesar. Tot așa ar trebui să ne fie și un bloc de sticlă în centrul orașului, oricum i-o spune. Faceți asta în centrul orașului Milano și o să vedeți ce se întamplă (primul exemplu ce mi-a stat pe limbă). În Romania însă, buldozerul decide ce e bun și ce nu e bun. Să demolăm juma de fabrică pentru a face un Lidl, deși literalmente PESTE DRUM se află un mall? Clar (Im looking at you, Arad)!

Poate că noi cei puțini care mai dau doi bani pe lucruri făcute cu gust trebuie să se pregătească mental pentru momentul în care astfel de monumente nu vor exista. Am mai făcut exercițiul de a prezenta Bucureștiul și m-am simțit cumva obligat să vorbesc despre Spitalul brancovenesc sau despre Hala Unirii, care nu mai există. Poate, și hai să batem în lemn, va veni vremea cand centrul istoric al unui oraș sau altul va fi doar o poveste frumoasă, greu de crezut. Și nepoții noștri vor vedea în fotografii ceea ce noi am văzut cu ochii noștri. Nu-mi place să fiu pesimist, dar asta mi se pare că e drumul pe care mergem. Speranța poate să moară ultima, dar în momentul acesta, ea privește dezamăgită la prezent. Viitorul...cine-ar vrea să-l mai știe?