Ce am învățat din săptămîna fără internet?

 

Practic au fost vreo patru zile trase de coadă, dar le-am simțit ca pe două săptămâni!

 

Pe neașteptate, sâmbătă seara am fost lăsat în netul gol. Și nu a fost o avarie de moment care vine și trece. Au urmat câteva zile în care mi-am exersat mușchii gâtului privind înspre modem după un licăr de speranță și rămânând cu speranța în piept. Cu ce am rămas însă, după această perioadă de izolare digitală?

1. Am dat vina pe cine nu trebuia. Recunoști momentul acela din zi în care știi că ai ceva de făcut, ai plănuit mai multe activități utile, orice hram ar purta, și ajungi seara. Atunci când tragi linia îți dai seama că ai făcut mult mai puțin sau aproape deloc din ceea ce ți-ai propus. Sunt singurul care a pățit așa ceva, nu?

Multă vreme am dat vina pe internet. Sunt destul de împrăștiat când vine vorba despre ce mă interesează așa că de multe ori vreau să fac mai multe lucruri deodată și nu-mi iese bine niciunul. Sau după ce rezolv o problemă, îmi iau o pauză felicitându-mă pentru efortul depus. Și pauza poate ajunge uneori să depășească munca.

De fiecare dată când ajungeam la trasul liniei de care ziceam, dădeam și un verdict: am stat pe net. Dacă nu stăteam pe net atunci aș fi făcut mai mult. Dar acum, adevărul am m-a plesnit în față: eu sunt de vină!  

Deloc șocant, dar un picuț neplăcut. Chiar și fără internet am reușit să găsesc chestii de făcut care nu aveau relevanță și care îmi mâncau timpul. Până la urmă internetul e doar o unealtă prin care îmi pierdeam timpul. E un simptom, nu boala. Remediul ar fi, să zicem, autodisciplină și organizare.

Deja mă apucă de subsiori spiritul lui Jordan Peterson, dar cam ăsta e adevărul. Când îmi planific ceva, și știu că azi trebuie să fac aia, mă silesc până termin. Dar dacă nu există impulsul acela de a termina, intru în aria de procrastinare. Aș putea sta închis într-o cameră cu un caiet și un pix și tot aș găsi motive de a nu mă pune să scriu. Deci, netu not that bad.

2. Cine ține hățurile? Până acum nu m-am gândit la situația asta pe muchie. Ai internet, ești legat de toate colțurile țării și lumii, poți avea acces la multe facilități. Ce s-ar întâmpla dacă ai pierde accesul? Dacă ți-ar fi restricționat? Dintr-un motiv sau altul. Te întorci în cercul muritor și rece, limitându-te la o lume miniaturală.

Mă gândesc ipotetic, cu ureche de compunător, la ce poate rezerva viitorul. Internetul a fost mereu prezentat ca o evadare din prezentul ce poate fi cenușiu și sufocant. Dar dacă cineva ar fi la butoane și ar lăsa ca gusturile sale să devină lege, am trăi timpuri interesante

E un subiect bun de carte și de introspecție în lumea mare și mică pe care ne-am croit-o cu ajutorul rețelelor invizibile ce ne unesc

sursa foto: https://unsplash.com/photos/EJe6LqEjHpA 

Ce a însemnat Nemira pentru mine?

 Văzui că se fac treizeci de ani de la primele cărți publicate de editura Nemira și am zis că e cazul să scriu și io ceva. Având în vedere că în bibliotecă se găsesc destul de multe volume ce poartă pecetea aceasta.

Și mă refer doar la partea de SF. Sunt bazați și pe non-ficțiune. Mi-au plăcut enorm Nu veți avea ura mea și Cu ultima suflare. Recomandări. De citit. Printre altele.

Revin la Nautilus pentru că acolo e miezul discuției. Nu știam ce înseamnă denumirea asta când am pus mâna pe prima carte Nemira. Era Fundația lui Asimov și aveam undeva pe la paișpe-cinșpe ani. Am să fac o postare separată despre cum am găsit cartea, dar important e că așa am pătruns în lumea SF.

Desigur până atunci am fost fanul lui Jules Verne, dar asta era cu totul altceva. Imperii galactice vechi de milenii, planete înveșmântate în metal, colaps și anarhie. Cred că dacă nu îmi plăcea istoria la fel de tare nu aș fi fost la fel de fascinat de premisa cărții. De acolo a urmat un an și ceva în care am fost imersat complet în universul larg al Fundației.

A urmat liceul și lărgirea orizontului. Nu-mi aduc aminte cum am auzit de Dune, probabil într-un articol despre Fundație, singura saga în stare să fie pusă pe picior de egalitate. Am împrumutat cele două volume din prima carte de la biblioteca liceului și am devorat-o. Am hăituit mai apoi celelalte cinci volume prin librăriile din Arad. Pe atunci era epoca volumașelor Nautilus, cu coperte memorabile și design atrăgător.

După Dune a urmat Jocul lui Ender. Povestea e fascinantă, după cum știe oricine a citit cărțile lui Card. Pentru mine a fost esențială Vorbitor în numele morților. Dacă până acum Dune și Fundația mă fascinau prin grandoarea și nemărginirea fundalului, pentru prima dată am citit o poveste care m-a prins pe filon emoțional. În roman nu există imperii galactice și bătălii cosmice, ci un trib de extratereștri și un om care caută o a doua șansă.

De aici lumea a tot crescut. Tot în formatul volumașelor mici sau a Nautilus 90 am descoperit cărțile lui Philip K Dick și imaginația sa pătrunzătoare și plină de absurd. Au urmat apoi primele două volume din saga Hyperion Cantos, Poarta lui Frederick Pohl și alte cărți care acum îmi scapă din memorie.

Ce a însemnat Nemira? Contactul cu vârfurile literaturii SF, lectura unor cărți ce au schimbat genul literar, care au împins limitele imaginației și care m-au ajutat și pe mine în dezvoltarea mea. Cine știe în ce direcție ar fi luat-o imaginația dacă nu aș fi găsit Fundația și aș fi citit o altă carte în acea etapă a creșterii mele?

Nu pot fi decât recunoscător că în primii mei ani de viață a fost fondată (yep) o editură care peste ani de zile mi-a oferit orele de delectare, dar și de pătrundere în lumea marilor romancieri mai puțin aclamați ai lumii.  

Ocolul inimii și-al clipei. Prezentare

 Recunosc, am întârziat. Dacă stau bine să mă gândesc, fraza asta se potrivește destul de bine în mai multe aspecte ale vieții. Acum însă, voiam să dau socoteală pentru faptul că prima carte pe 2021 apare în iulie. E puțin vina mea. I-am făcut reclamă primei cărți, le-am avut p-ale mele, m-am apucat târziu de corectură și apoi am tărăgănat-o.

Ooooooooricum... Iuliu are carte. Și presupun că mai sunt cel puțin câteva persoane curioase cu privire la acest volum apărut de nicăieri.  

Să începem cu numele, Ocolul inimii și-al clipei. E greu să găsești titlu pentru un volum ce leagă laolaltă bucățele separate. Trebuie să cauți un fir roșu, reprezentativ, sugestiv, evocator, tentant etc etc. Dacă aș fi pentru o secundă prețios aș spune că titlul surprinde tumultul sufletului uman în șase tablouri răsfirate de-a lungul timpului.

După cum am scris și în prima postare de pe Facebook, acest volum nu-i un roman, ci strânge laolaltă cele mai întinse texte pe care le-am scris de-a lungul timpului. S-a întâmplat să fie șase și s-a întâmplat ca fiecare să fie scris într-un alt an. E o călătorie în timp pe două fronturi, atât la nivel prozei, cât și la acela al concepției literare.

Totul a plecat de la ideea strângerii laolaltă a povestirilor scurte scrise de-a lungul anilor. A fost o vreme în care am scris exclusiv în formatul ăsta. Totul bine și frumos până când am scris una din povestirile care apare în volum și am zis: mai bine le luăm pe astea mari și le facem fundă! Despre restul, altădată.

Și așa am ajuns la Ocolul inimii și-al clipei. Abia am așteptat să țin în mână cartea și m-am simțit la fel de fericit ca atunci când am ridicat de la tipografie primul volum. Asta și pentru că una din povestiro-nuvele este, în opinia mea, cea mai bună proză pe care am scris-o. Ever. Până acum. Și acum că e publicată sunt puțin mai liniștit. Evident nu am să vă spun care este, le puteți citi pe toate și să vă dați cu părerea.

Dacă tot veni vorba de nuvele în sine, să vă zic două cuvinte despre fiecare, că asta parcă ar trebui să fie și-o reclamă, bănuiesc

 

Dincolo, prima nuvelă, îl are în centru pe un pictor rus ce trăiește undeva pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Acesta va trece prin experiențe care îi vor influența capodopera dar și viața în general

Cuptorul din Adânc ne duce pe Frontul de Vest, în timpul Primului Război Mondial. Vom călători împreună cu o trupă de soldați care străbătând un ținut al morții, vor lupta pentru viață

Desen-tandem are două protagoniste care trăiesc la o distanță de cam o sută cincizeci de ani. Una, fată de boieroaică, cealaltă o puștoaică pasionată de istorie locală. Cu toate acestea, cele două au mai multe în comun decât ați crede

Clipeala de ochi a deceniului urmărește un explorator român, care pleacă departe de casă și rătăcește drumul. Mai reușește el să-și țină promisiunea de a reveni și când se va întoarce, își va mai găsi soția așteptându-l?

Aer de necumpărat, este o povestire care duce la extrem ideea unei civilizații lovite de molimă și ne face să ne întrebăm dacă mai poate tânji după ceva omul care trăiește într-o colivie aurită, cu toate facilitățile imaginabile. Dacă nu v-ați dat seama, această povestire se încadrează în genul anticipației

Lacrima Imperiului e localizată într-o galaxie îndepărtată, într-un Imperiu de nebiruit. Dar chiar în inima victoriei, se naște microbul îndoielii. Iar tânărul prinț va călători printre stele în căutarea unor răspunsuri la întrebările sale. Nu vă așteptați la o atmosferă asemănătoare cu Star Wars, ci mai degrabă cu (dacă pot îndrăzni) stilul unei povestiri a lui Asimov

Înaintea fiecărei nuvele se află câteva paragrafe care vor descrie (dacă îmi mai aduc aminte) originea ideii pe care am construit textul. Nu e originală invenția, mi s-a părut inovatoare când am citit-o în volumele cu povestiri ale sus-menționatului Asimov și m-am gândit să o fur și io.

Gata! Nu mai rămâne nimic în afară decât să aștept comenzile de la viitorii cititori. Închei cu detaliile tehnice.

Cartea are 295 de pagini și o copertă foarte mișto. Așa că prețul va fi acela de 30 lei, transport gratuit. Fiecare carte trimisă va fi semnată. Căutați Viața și Cărțile lui Iuliu Sturza, scrieți acolo, cereți cartea, sau pe pagina personală de Facebook, am să văd și am să răspund. Cât de repede pot. Am să mă strădui.

Gata. Acum tac și am să aștept opiniile voastre. Spor la citit!

Ferice de cei ce poartă haine de firmă!

 

De aproape două săptămâni îmi tot scapă printre degete timpul necesar ca să scriu postarea asta. Dar azi îmi fac pe plac și-o scriu...

 

Firul gândurilor se leagă într-o sâmbătă deja îndesată în trecut. Ascultam pe jumătate neatent textul pentru colectă (notă pentru cei neinițiați: în spațiul neoprotestant, înainte de a depune o sumă de bani la colecta săptămânală se citește un fel de  ”text motivațional”). Printre rânduri am auzit ideea că indiferent de starea financiară ar trebui să oferi ceva și pentru Dumnezeu. O chestie banală, doar că la un moment dat zicea ceva de genul chiar dacă nu ajungi să porți haine de firmă...tot trebuie să faci asta.

Asta mi-a atras atenția. Recunosc că nu am fost atât de atent încât să rețin exact, nici atât de minuțios încât să ascult din nou înregistrarea, dar ideea a supraviețuit uitării. Ce a fost atât de nepotrivit încât să mă facă să scriu o postare întreagă? Faptul că se subînțelegea nevoia de a purta haine de firmă, că asta e singura regulă și că doar anumite condiții socio-economico-intergalactice te-ar opri de la acest deziderat.

Pe bune? S-ar putea să fi o chestie măruntă, dar mi se pare nucă în perete

Hai să mai leg un alt incident. Cu mai mult timp în urmă, n-am avut internet. Modemul își dăduse duhul pentru câteva zile. Dar aveam io arhivate niște lucruri pe care le puteam asculta. Printre ele un dialog între Gabriel Liiceanu și Horia Roman Patapievici la librăria Humanitas din Cișmigiu. Spuneam că nu sunt minuțios, dar cred că era vorba despre o carte a lui Alexandru Dragomir, deși nu sunt sigur.

Io îmi făceam treaba mea, dar cu urechile eram pe laptop. Într-un din intervențiile lui Patapievici (cred) a folosit un citat din Alexandru Dragomir (cred) care vorbea despre faptul că filozoful era un om rău îmbrăcat (aproximez). Și atunci intervine domnul Liiceanu spunând că el nu-i prea de acord cu asta și își descrie garderoba, articol cu articol, toate de firmă.

Chiar dacă i se pot găsi multe motive pentru a-l critica, pentru mine personal, ăsta a fost un moment de dezamăgire. Tocmai pentru că eram mai degrabă pe linia filozofului citat anterior. În minte idealizam (evident) portretul cărturarului care este detașat de lucruri materiale, care prețuiește mai mult cultura înaltă decât cultura de bumbac. Sunt sigur că mi s-ar putea oferi exemple din istorie a unor personalități, gânditori chiar, care erau foarte atenți la vestimentație și care aveau costume făcute la Armani și Versace-le vremurilor lor.

Cu toate acestea, nu sunt deloc impresionat de aceste argumente. De acord, fiecare individ își are sensibilitățile lui, și nu-mi pasă neapărat de decizia lui. Atâta vreme cât e făcută pe banii lui, să fie sănătos. Nu știu dacă îmi place ideea că e necesar să fii înțolit în haine de firmă.

 

(Paranteză: dacă în viitorul apropiat sau îndepărtat, îmi voi deschide un magazin de haine de îmbrăcăminte, vă rog frumos să-mi aduceți aminte să șterg această postare. Mulțumesc anticipat)

 

Eu sunt adeptul unui stil cât mai lejer, sincer să fiu. Sunt poate puțin paradoxal pentru că îmi place eleganța cămășii și a costumului, dar în doze mici. De asemenea, încă din copilărie am avut haine pe care le numesc elegante,  ”de biserică”. Nu zic că ar trebui ai o imagine publică a cuiva care are în garderobă numai tricouri cu Puma. E loc și pentru haina frumoasă.

Nu-mi place să fie făcut un standard haina cu nume. Ziceam și mai înainte, arată bine, sunt unii bărbați care pot să poartă costume de zici că s-au născut pentru asta și n-am nimic împotrivă. E alegerea lor.

Cred că asta se leagă mai degrabă și de felul meu de a fi. Am fost mai nonconformist în ceea ce privește unele lucruri. Dacă ți se cere un lucru, respectă-l până la punctul în care poți să-l individualizezi. Mi-a plăcut imaginea lui Diogene, stând în butoiul său, și la oferta nelimitată a lui Alexandru Macedon, căreia i-a răspuns prin indiferență. Dă-te la o parte că îmi iei soarele!

Când vine vorba de lucrurile importante pe acelea nu poți pune mâna. Îmi aduc aminte de o altă întâmplare la care am fost martor undeva hai-hui. Doi băieți discutau, iar unul dintre ei se lăuda că a spart o sumă maaaaare de bani într-un magazin de haine. Nu am fost impresionat de vitejia sa și calculam în minte câte cărți mi-aș fi luat de bani ăia.

Nu cărțile, nu excursiile, nu fierul, lemnul, plasticul, piatra sau hârtia ne fac mai buni (sau mai răi). Ci ce facem cu ele. Am început postarea comentând despre haine de lux, dar nu asta e destinația. E modelul care se naște. Ai haine d-alea, ești mișto. Nicidecum, ai o bibliotecă variată și informativă, ești mișto. Sau ai învățat cum să-ți depășești demonii interiori, ești mișto. E o formă fără fond, până la urmă.

Știu că e un ideal inaccesibil care nu prinde la publicul mare. E mai ușor să-i faci pe oameni să vrea o mașină bengoasă, o casă cu etaje, o haină cu etichetă. Și e foarte greu să-i îndrepți pe drumul înspre cunoaștere interioară și exterioară. Vedem de decenii că nici măcar școala (la nivelul general, nu al dascălilor sinceri) nu s-a străduit să-și facă un proiect în a îndemna elevii să iubească frumosul și cunoașterea. Și nu înțeleg de ce am avea astfel de așteptări de la media sau de la politicieni.

Calea mai scurtă și mai ușoară e cea căutată. De aceea nici nu am speranțe că vom găsi cumva zăcământul de progres multilateral dezvoltat. Rămâne fiecăruia să-și propună să fie mai bun. Să pună mâna pe o carte și să planteze un pom. Să nu se uite în gura unuia și altuia și să ia de bun ce zic. Și dacă au de ales să aleagă mai degrabă nu o haină mai aleasă, ci acel lucru care pe termen lung îl poate face pe el mai ales.

 

Se și poate? Om trăi și-om vedea...

sursa foto: https://unsplash.com/photos/WdJkXFQ4VHY

Gripa, o poveste de Crăciun-Iolanda Drăgan. Recenzie

 

A fost o vreme când mi-am propus să postez aici doar recenzii de cărți. Lucrurile s-au schimbat. Apoi am venit cu ideea să postez recenzii ale unor cărți care seamănă cu ale mele. Adică, autori care nu au parte de aceeași mediatizare. Acum vreo două săptămâni mi-a venit pachetul de la Librărie.net cu vreo cinci cărți de acest gen. Și abia ieri am apucat să termin prima din ele.

Gripa, o poveste de Crăciun a apărut în 2020 la editura Tractus Arte. E scrisă de către Iolanda Drăgan, scriitor și jurnalist, născut în 1969. A deținut mai multe funcții în instituții culturale românești (printre care și ICR), a semnat mai multe prefețe la cărțile editurilor Gramar și Litera și a publicat șase cărți, (ficțiune și non ficțiune). În 1998 a câștigat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut în proză pentru volumul Vietăți și femei.

Romanul discutat este unul tare scurt, prinde 123 de pagini și de aceea este o lectură potrivit pentru cineva care călătorește pe o distanță relativ scurtă, sau are de omorât câteva ore. Nu schimba fața literaturii române, dar este suficient de interesant încât să nu-l lași din mână prea ușor.

Povestea este extrem de simpluță și fără multe întortochieri. Eva, doctoriță la un spital din București, se întâlnește într-o zi de iarnă cu Adam, un străin ce are nevoie de o adeverință care să dovedească că nu e bolnav de gripă. Fac schimb de numere de telefon și mai apoi ies în oraș. În vacanța de Crăciun cei doi merg la o vilă de pe lângă Predeal. Însă ceea ce pare o poveste feerică și încărcată de clișee se încheie în dezamăgire, cu o nuanță de speranță.

Ceea ce face cartea interesantă de citit nu e atât acțiunea, redusă la nivelul elementar, ci intriga mentală, să-i spunem așa. Elementele acțiunii sunt îmbogățite prin prezentarea vieții interioare, a tumultului, temerilor și experienței trecute. Personajul Evei este clădit prin flashback-uri ce completează golurile și o prezintă ca un personaj plin și suficient de complex.

Alături de Eva intră în scenă Andra, cea mai bună prietenă a sa, dar și o arivistă fără scrupule, părinții și alte rude ale ei. Gazda ei, doamna Hortensia, apare ca un personaj cu care putem simpatiza ușor. Adam este doar un simptom al vieții amoroase care este disecată și pusă sub microscop.

Sunt momente în care s-ar părea că dialogul merge pe repede înainte, reproducând clișee obosite, dar aceasta creează o imagine a mentalului popular legat de problema spitalelor, a gripei, a situației politice sau a relațiilor interumane. Un plus a fost folosirea jargonului medical care a întărit imersiunea în poveste.

Recunosc au fost cel puțin două momente neașteptate (poate trei) care au îmbogățit romanul. Sunt destul de spoileratice așa că nu le zic, dar te zguduie din călătoria liniștită pe calea paginilor.

Un lucru care poate o să fie mai greu de digerat este împărțirea cărții. Este un pic inexistentă, adică totul curge de la prima pagină la ultima ca o amintire. Nu există capitole care să taie narațiunea, deși se pot găsi delimitări în anumite locuri. Totul, de la acțiunea prezentă, la gândurile protagonistei, la flashback-uri, se întrețes într-o pânză de păianjen ce poate fi traversată cu ușurință.

Mi-a plăcut felul în care a elevat personajele dincolo de niște simple clișee. Poate unii critici profesioniști s-ar putea să găsească neajunsuri, dar pentru mine a fost suficient pentru a-i aprecia și a-i simpatiza. Eva este pasivă până când decide să nu-l scape pe Adam și prin aceasta schimbă traiectoria vieții sale. Părinții care îi sunt antagonici și antipatici, sunt imaginați ca fiind produse ale timpului și mentalităților trecutului. Cel mai mare câștig este Hortensia a cărei poveste de viață devine centrul emoțional al cărții.

Per total, e un roman ușor digerabil, suficient de interesant încât să-l duci la capăt (aviz amatorilor ce nu termină cărțile începute), ilustrând un moment critic din viața personajului principal cu realism și tandrețe, propunând o viziune nefardată asupra realităților din sistemul medical, dar și o discuție despre legătura dintre feminitate, vârstă, căsătorie și maternitate.