Black and White Blues

Iar mă apucă fotografierea pentru că sunt destul de puține lucruri pe care le poți face în carantină. Am experimentat puțin cu camera mea pe care recunosc că nu o stăpînesc atît de bine. Și am dat de alb și negru. Fotografiile sunt făcute într-o zi cu soare puternic numa bun de ședință foto.

Elefant sau o poveste cu o Experiență aproape de carte (Near Book Experience)

Nu prea am date exacte despre acest moment pentru că pe vremea aceea pare-se că am uitat cum funcționează aparatele de fotografiat. Sau jurnalele. Oricum, să zicem că era prin 2011-2013. Și atunci alergam după cărți la fel de mult cum alerg și astăzi. Și pe atunci foloseam Elefant.ro, la fel cum o fac astăzi.

Pe atunci însă Elefantu era încă în pruncie. Din cîte îmi aduc aminte vindea doar cărți, și încă nu avea zeci de magazine prin toată țara. Eu nu comandam atît de mult online pentru că abia venisem în București, eram obișnuit cu librării și anticariate și cam atît. Tocmai de aceea, la una din primele comenzi am bifat opțiunea de a o ridica din depozit.

Asta înseamna că trebuia să ajung la uzinele Faur din apropiere de Republica. Pentru cei care nu cunosc Bucureștiul, asta înseamnă pe undeva pe la capătul orașului, destul de aproape de stația de metrou cu același nume. Drumul devenea o aventură pentru că nu știam prea bine orașul, eu frecventînd mai degrabă centrul. Știam gura de metrou pentru că acolo intram cînd veneam de la Institut.

După ce am verificat atent pe Google și pe Streetview, m-am suit în maxi, mi-am luat drumul la pas și am ajuns la Republica. De acolo începea Terra incognita. Și am pornit cu curaj înainte. Am fost puțin dezamăgit pentru că drumul nu a fost atît de lung pe cît m-aș fi așteptat. Calculasem că aveam de mers destul pînă să ajung la porțile actualului depozit.

Am uitat să spun că ploua. Era o zi închisă, cu ploaie măruntă, cer cenușiu. Te fereai de bălți, mai ridicai ochii să vezi pe unde te afli. Și am ajuns la Faur, în scurt timp. Am intrat pe poartă într-o curte mare și am rătăcit cale de cîteva minute pentru că acolo se terminau toate indicațiile. De aici încolo trebuia să mă descurc prin viu grai.

Chiar dacă vremea nu era cea mai potrivită eu eram fascinat de locul unde mă aflam, mai ales că naștea o atmosferă de descompunere industrială socialistă cu arome postapocaliptice ce încălzea imaginația. Nu știam pe atunci importanța istorică, pentru trecut, dar încercam să prind cu ochii tot ce puteam.  

După cele cîteva minute în care am hălăduit orientîndu-mă după activitate umană am găsit o hală care era deschisă. Un camion era încărcat și muncitorii se speteau să-l pregătească de drum. M-am apropiat și i-am întrebat de treburile mele. Unul dintre ei m-a îndrumat mai departe și m-a pus să vorbesc cu un angajat. El urma să mă conducă la “casierie”. Adică un birouaș care se găsea la capătul unei scări din metal. Am urcat trecînd peste disconfortul legat de înălțimi și deodată mi-am întors capul în stînga. Atunci m-a pocnit.  

Am văzut trecînd prin fața ochilor toate bogățiile pămîntului. Exagerez puțin, dar nu  mult. De la capătul scării aveai o panoramă excelentă asupra întregii hale. Un spațiu imens, aparent fără capăt, stivuit cu zeci de rafturi din metal doldora. Și pe toate rafturile...cărți. Acolo m-am topit. Omul n-a avut răbdare cu mine dar eu aș fi rămas acolo jumătate de oră holbîndu-mă la acea infinitate.

E o imagine pe care sper să mi-o păstrez pînă la sfîrșitul vieții pentru că a fost cel mai aproape de vorba lui Borges despre paradis văzut ca o bibliotecă. Am mai stat cîteva minute în birou pentru a-mi plăti și primi cărțile. Era acea perioadă de pionierat marcat de limite și spații strîmte. Stăteam pe un scaun, ascultînd muzică dintr-un laptop și privind cerul plumburiu. Dar am plecat de acolo cu un zîmbet pe față știind că am fost pentru o clipă pe marea cărților fără sfîrșit.