Da demolați-l odată cu totul!

S-a dus eternitatea, estetica și bunul gust!

Orașul ăsta chiar a suferit destul și încă o mai suferi și de acum încolo. E mișto să spui că respecți trecutul, că ești patriot cînd singura mișcare necesară e să dai din gură și să primești aplauze. Bravos! Dincolo de asta cînd prostimea nu se uită taie și spînzură după bunul plac.

E o competiție deschisă și în plină desfășurare de cîteva decenii. Poate nu v-ați prins dar chiar există. De o parte avem planurile megalomanice ale lui Ceaușescu, cel care a nivelat un cartier întreg, a mutat (sau demolat) biserici și care a redesenat în chip a-estetic centrul orașului. Pînă prin anii 70 mai puteam vorbi despre un București natural, elegant și pitoresc. După aceea se vede în jurul nostru decorul unui film futurist de doi bani. Și da nimeni nu mai întoarce înapoi pagubele. Adevărat, nu a rămas piatră pe piatră din moștenirea înaintașilor noștri.

Și competitorul care vine din urmă, fără o ideologie clară, dar avînd înaintea ochilor doar bani și profit este Interesul. La fel ca Nimicul din Poveste-fără-sfîrșit care devorează Fantasia pentru că piere imaginația, tot așa Interesul mănîncă asemenea unui cancer tot centrul vechi. Tot patrimoniul rămas ,șubrezit de un secol și un pic. Mă tot întreb, oare oamenii ăștia cred că mai există un București de rezervă pe care să-l scoată din mînecă în momentul în care ăsta actual se va duce de rîpă?  Au ei un Infinity Gauntlet sau măcar Time Stone ca să dea timpul înapoi? Mă îndoiesc. Ce avem, atît avem. Și demolăm cu spor pentru victoria buzunarului!

Citisem acum cîteva minute știrea că vor să construiască un bloc în fața Palatului Cantacuzino, actual Muzeu George Enescu. Asta a atins un nerv sensibil. Pe lîngă atașamentul personal față de bijuteria aia arhitecturală...pfff, chiar nu mai există niciun respect și nicio linie de bun gust? Sunt așa frustrat că nu mai găsesc cuvinte. Nu îmi pasă cine vrea să-și facă bloc pe Calea Victoriei, nu mă interesează cine sunt. Pentru că n-ar trebui. Pentru că într-o țară civilizată nu s-ar întîmpla așa ceva. Hai să ridicăm niște oribilități de blocuri fix în fața Arc du Trioumphe. Hai să băgăm un bloc de sticlă drept lîngă podul Carol din Praga. Că noah, cine dă doi bani pe clădiri antice și prăfuite? 

Hai să mai scutim scandalul și durerile de inimă. Să dea primarul ordin dintr-o dată și să scăpăm de belea. Patru divizii blindate de excavatoare să o ia frumușel dinspre cele 4 vînturi și să demoleze cu spor totul. De la piața Unirii pînă sus, la Romană, la Victoriei, și Oborul, și Centrul Vechi... tot-tot. Să nu mai rămînă nimic ce s-a făcut nainte de 46. Și gata. Ce mai tura-vura? Că asta se vrea. S-ar vrea. Unii sigur salivează doar la gîndul ăsta. Hai să fim buni creștini să întoarcem obrazul și să le dăm cîștig de cauză.  

De ce? Pentru că oricum au cîștigat. Fiecare clădire lăsată în paragină, metamorfozată într-un mutant corcit sau adumbrită de vreun turn al viitorului (se mai vede Sf Iosif?) e încă un punct pe hartă. Și lumea tace pentru că nu înțelege. Că nu-i pasă. De 24 ianuarie mai bagi un mic, te uiți 2 secunde la hotel Concordia, dai din cap a rușine și apoi treci la ciolan. Suntem poporul care își respectă înaintașii distrugîndu-le sistematic moștenirea. Călcînd-o în picioare și omorînd frumosul la orice pas. Nu contează cine o face. Toți au la fel de multă vină pe mîni. Dar ar fi bine să nu ne plîngem prea mult. Pentru că atunci cînd s-a putut, cel mai probabil n-am făcut nimic. 

One year challenge. Ilustrate din orașe surate

Pămîntul de sub picioare se poate schimba, dar micile plăceri pot rămîne aceleași!

Într-o fascinantă coincidență pe care am încurajat-o, ziua de 29 ianuarie a devenit o zi de fotografiat. De asemenea e și prima zi în care am ieșit din traseele obosite și bine trasate, mergînd de nebun pe străzile Clujului fără o țintă anume. A fost o vreme de cînd n-am mai făcut minuni d-astea. Coincidența intervine atunci cînd prea observantul nostru unchi Facebook m-a anunțat că acum un an făceam același lucru. Doar că în București. Atunci am avut o țintă mai sigură și mai puțin chef de a surprinde insolitul, dar tot am capturat elemente din Capitala patriei noastre.

Și în cele din urmă ca un fotograf amator pretențios ce sunt, m-am gîndit să îmbin amintirea acelor zile într-una, să cuprind micile diferențe și subtilele similarități între orașele astea. Cît încă se mai poate. Peste vreo trei-patru ani oi fi în altă parte și dacă între 2 nu te plouă... Enjoy!  

PS: evident ar putea părea că balanța trage într-o parte privind imaginile, dar m-am limitat la aceste două date. Pe viitor, poate oi deveni puțin mai creativ și mai ludic și cu timpul. 

Leibowitz. Impresii

Mai există romane SF de nota 10? Absolut!

Anul 2019 a fost un an al dezamăgirilor în multe privințe. Chiar și în al lecturilor. M-am apucat de vreo cîteva cărți clasice SF și am fost underwhelmed rău de tot. Am vorbit despre ele pe aici anul trecut. Și m-am lăsat păgubaș, întorcîndu-mă la Gatsby, ruși și contemporani. 

Dar anul ăsta mi-am adus de acasă o carte pe care voiam să o citesc demult. Auzisem multe de bine deși nu e chiar creme de la creme SF. Nici măcar n-a apărut la Nemira în anii 90 și asta spune multe pentru ochiul cunoscător. A fost publicată la o editură de buzunar în anii 90 și s-a scufundat în anonimat. Pînă au retipărit-o dragii de la Paladin. Și tare-tare bine au făcut. 

E genul ăla de carte pe care o citești și te întrebi, băi, chiar așa de bună e sau mi se pare mie? Și cel puțin mie mi-a plăcut enorm. Povestea în două cuvinte vine așa. Oamenii se autodistrug cu ajutorul armelor nucleare. Civilizația se prăbușește. Singurele locuri unde se păstrează cunoștiința sunt în mănăstiri care îmbină spiritualitatea catolică cu un cult al vechilor savanți păstrînd bucăți din vechea lume cu devoțiune și acribie. Anii trec, puterea politică se reîncheagă pe continent și apar mici regate ce amenință cunoașterea, însă totul se încheie cu bine. Finalul este unul în oglindă, umanitatea fiind condamnată să-și repete soarta blestemată.

Cred că mi-a plăcut atît de mult pentru că m-a trimis cu gîndul la trilogia Fundației aproape imediat. Un loc în care se păstrează cultură în fața prăbușirii civilizației? Hellooo! Pînă și faptul că sunt trei povestiri legate de o intrigă comună duce cu gîndul la opera lui Asimov. Și evident preluarea modelului istoric al mănăstirilor și apoi al epocii secularizate pînă la vremea atomică e similar cu ce a făcut Asimov în opera sa.  

Pe lîngă similaritățile acestea, romanul în sine  e bine structurat, cu o proză simplă, uneori folosindu-se de metafore și imagini consistente. Personajele nu joacă un rol atît de important, dar sunt creionate elegant și echilibrat. Au două jumătăți, nu sunt nici eroi puri, nici ticăloși. Ce contează însă sunt temele mari cum ar fi ciclicitatea istoriei și o subtilă antiteză a istoriei umane față cu imensitatea și tăcerea naturii.

M-am gîndit la romanul ăsta și dintr-o perspectivă creștină. Walter Miller s-a convertit la catolicism și asta se vede în vocabularul divers și  specializat pe care îl folosește. Se atestă din nou probabilitatea ca Biserica să redevină păstrătoare a culturii în cazul unei asemenea catastrofe. De asemenea Miller discută și relațiile complicate între stat și biserică, dar și rolul pe care îl joacă într-o societate ce din nou atinge secularizarea. Iar finalul te pune pe gînduri, expunînd problema eutanasiei dintr-o perspectivă echilibrată și cu toate complicațile sale. E un bun punct de discuție pentru probleme legate de credința practică.

Așadar, recomand cu încredeere Leibowitz. E o lectură destul de ușoară, dar nu superficială, oferind un viitor postapocaliptic în care ființele umane se luptă să își păstreze libertatea de a face orice chiar dacă asta ar însemna repetarea greșelilor trecutului. 

Cărțile dinaintea cărților. Desene animate cultivate

Începutul? E mai în spate decît ai uneori impresia

Zilele astea am făcut o tură profundă de arheologie personală, încercînd să-mi actualizez unele informații despre gloriosul final de mileniu și început de nou mileniu în cadrul căruia am crescut. Sunt multe lucruri pe care le-am uitat sau pe care le țineam minte trunchiat. Ceea ce a asigurat o mai viguroasă reacție emoțională la confruntarea cu aceste vechi amintiri zăvorîte pe undeva prin creierul ăsta mare și pustiu.  

Acum însă vreau să vorbesc despre un singur și țintit lucru evident și în titlu acceptînd că mă voi transforma într-un moșulică nostalgic, dar asta-i viața. Ce mi-am dat seama? Că în multe din desenele animate ale copilăriei mele au fost strecurate elemente ale marilor opere literare ale secolelor trecute. La o primă gîndire mintea îți aduce aminte de desene gălăgioase cum ar fi Pokemon, Digimon sau Dragonball și alte nebunii care îți luau ochii (bine, astea mai aveau și colecții de tot felul, așa că aveau greutate).  

Dincolo de acestea au existat însă alte seriale la care mă uitam și care aveau măcar ca fundal opere literare. Pe atunci (să zicem între 4-9 ani) nu te așteptai să deschizi cine știe ce tomuri literare. Îl țin minte pe Creangă, Ispirescu, frații Grimm și o antologie babană plină cu fragmente literare. Pe lîngă acestea, sunt totalmente convins că aceste desene au trasat niște linii directoare, neînțelese pe atunci, dar care m-au ajutat mai tîrziu să recunosc ceea ce reprezenta marea moștenire culturală europeană. Și probabil și pe alți copii ce le-au urmărit cu sufletul la gură.

Și pentru că internetul este un loc neclar și străin de mărturii clare, am să las mai jos cîteva titluri de dragul nostalgiei și al memoriei istorice :D.

• Dogtanian and the three muskehounds. Cu mulți ani nainte să citesc Cei trei mușchetari se dădea la TVR1 un serial cu căței care nu știu cît de mult se ținea  după acțiunea cărții, dar se numeau Athos, Porthos și Aramis. Și evident, pe acolo era și D Artagnan. Cînd am revăzut introul după ani de zile am crezut că am căzut într-o mașină a timpului. Good times.
• Shakespeare: animated tales. Se mai găsește pe Youtube, chiar dacă într-o calitate cam slabă. Primul contact cu marele bard printr-o serie extrem de inovativă, care folosea diverse tehnici de prezentare care stîrneau teamă și uimire. Mai rar așa ceva zilele astea.
• Triplets. Un serial spaniol la origine, cu trei surioare care ajungeau să-și bage nasul prin marile povești ale trecutului și să facă cunoștiință cu personaje legendare.
• Antropomorfe. Aici nu mai țin minte și n-am căutat mai departe, dar țin minte de un serial în care Oliver Twist era un iepure la fel ca toți tovarășii săi  reprezentați ca animale. De asemenea, parcă era un serial asemănător cu Don Quijote.
• Mizerabilii. Era tipul acela de amintire pe care nu știi dacă ai avut-o sau nu. Dar atunci cînd am văzut intro-ul, m-am topit pentru că mi-am adus aminte de acel vechi serial franțuzesc ce povestea despre Valjean, Cosette și Gavroche. Nici nu-mi puteam imagina că peste ani va deveni romanul meu preferat.

Cam atît pentru acum. Ziua de ieri încă mai are surprize pentru omul de azi. Să n-o ignorăm.

Corp străin pe suflet

Inima e o clepisdră și nisipurile din ea sunt mereu mișcătoare.  

 E greu de crezut că peste puțină vreme se vor face zece ani de cînd am plecat de acasă. Prima dată cînd m-am suit în trenul ce pleca înspre București nu știam deloc ce urma să se întîmple (cine știe, toată lumea doar bănuiește sau își imaginează).  Așa că orice planuri despre care s-ar putea vorbi trăiau mereu în bătaia îndoielii și a unei lumi tot mai mari care se deschidea în jurul tău.

Și nu pot spune că regret acea decizie. Anii au trecut atît de repede, zilele atît de pline și de satisfăcătoare într-un cadru care îndemna la trăirea din plin a acelui timp de nerecuperat. Erau anii aceia ai tinereții, pe care îi regretă toată lumea după și pe care îi revăd cu jind. Oricîte gafe și oricîtă durere ar fi fost acolo, trăgînd linie se vede doar binele în cantitate mult mai mare. 

Iar în acel interval sperai cumva că se va desfășura sau se va continua și procesul de maturizare, acea introducere treptată într-o lume mai brutală, mai gri, mai anostă de nerecunoscut față de Tărîmul ăsta fericit pe care-l ai în față. Bine, poate e puțin dramatic, dar o fărîmă de adevăr tot palpită prin acea descriere. Știai cumva că nu e lumea reală și că toate se vor termina.

Cu lumea reală vin și scîrțielile din balamale, vedere încețoșată și inimă care se împleticește la efort. Bune metafore ale unei existențe din ce în ce mai solicitante. Chiar dacă e vorba de o reluare a cadrului anterior cu alți actori și alte cerințe. Totul curge mai altfel dar atunci cînd dialogul se preface în monolog și pe scenă actorii cunoscuți se împuținează, e mai greu să-ți reții replicile.

Și ai impresia că poți sări mai sus ca înainte. Că doar ai trecut prin atîtea. Și plecatul de undeva îți este a doua natură. Ai plecat de la școala din sat, de la școala din oraș, apoi cu totul din oraș, ajuns într-un campus, apoi în Capitală. Nimic nu e sigur sub picioarele tale și totul are termen de valabilitate. Așa că încă un salt va reporni motoarele la putere maximă.

Marile probleme nu au răspunsuri simple și marile decizii nu își destăinuie ițele dintr-o dată. De obicei, înțelegi privind în urmă. E mai greu pentru că evenimentul e deja în trecut și trebuia să știi ce să faci ca să poți pune ultimul punct. Trăim viața fără să primim un scenariu. Nici măcar speranța în pronie cerească nu ne oferă indicații pentru fiecare colț pe lîngă care să trecem, ci cel mult îndemnuri de a merge mai departe sau a ne întoarce din drum. 

 Probabil că există o vîrstă a plecatului și o vîrstă a statului. Locuind aproape de gară parcă mi se aduce aminte în fiecare zi că locul unde sunt azi, e doar o stație pentru ceva mai departe. Și așa că e mai complicat să pui rădăcini mai puternice în pămîntul care repede va fugi de sub picioare. 

Greu, dar nu imposibil. Ființa umană clocotește de contraziceri care se ciocnesc în speranță și teamă. Ambele sunt posibile, uneori chiar în același timp.  Dacă va cîștiga prima mai există o zi de mîine și pentru cel ce încă nu s-a oprit din drum, dar care poate lăsa ceva în urma lui. Speranța moare ultima.

Destin deturnat. Impresii

Încă o carte de specialitate scrisă de un nespecialist.

Înainte de toate, Tamim Ansary nu e istoric în bunul sens al cuvîntului, ci este un jurnalist. Asta nu înseamnă deloc că-i critic meseria. Cu siguranță că aceasta a făcut ca DD să fie o carte digerabilă. Era doar o remarcă demnă de ținut minte.

Am mai lăudat și în trecut editura Corint pentru colecția de istorie care deși uneori nu depășește nivelul de biografii (nu e nimic în neregulă nici aici), mai oferă și unele volume fascinante și care nu trebuie scăpate din ochi. Cum este și această carte destul de grosuț ca număr de pagini și ca conținut.

Ansary are avantajul omului din interior, născut în cadrul civilizației arabe pe care o trece în revistă, deși nu este un membru obișnuit încadrîndu-se în rîndul musulmanilor culturali (un fel de echivalent al creștinilor culturali) mutați în Vest și cu puține legături față de religia și cultura strămoșilor lor.

Adevărul e că de la început cartea pleacă pe un picior nu neapărat greșit, dar prost înțeles. Subtitlul ei este O istorie a lumii prin ochii Islamului. Toate bune și frumoase doar că autorul încadrează totul în cheie occidentală. Da, calendarul merge de la Hegira, și accentul cade pe Orientul Mijlociu, dar concluziile în general sunt cele general acceptate. E o lucrare generală, de sinteză ce surprinde 1400 ani de istorie. Pentru cineva care e pasionat de istoria lumii, multe elemente îi vor fi familiare. 

Mi se pare că dincolo de asta nu surprinde neapărat răspunsul Islamului la momentele cheie ale istoriei. După cum susține și autorul istoria Orientului se întrepătrunde cu istoria Europei în majoritatea punctelor nodale. Fie că e vorba de prima expansiune musulmană, Cruciade sau expansiunea colonială a europenilor, cele 2 civilizații își respiră în față una alteia. Și cartea atinge unele generalități și noțiuni de enciclopedie. În punctul acesta e excelentă. Dar lipsește ceva din Maalouf (cu Naufragiul civilizațiilor) sau Buruma (cu Occidentalismul).

Și mai trebuie să menționez ceva ce a durut în fiecare paragraf citit. Cunoștiințele sale de istorie europeană sub abisal de slabe. De atîtea ori citeam lucruri pe care Google le-ar fi putut infirma ușor încît îmi venea să închid cartea. Mai ales cînd vine vorba de Evul Mediu... nu. Și recomand să nu oferiți cadou această carte cuiva care este pasionat sau studiază istoria Bizanțului. Va face cel mai probabil un anevrism citind cele cîteva paragrafe în care pomenește despre un stat ce a existat vreme de un mileniu.   

Dincolo de aceste lucruri, dacă nu-l luați ca autoritate absolută și vă faceți timp să îi verificați vorbele, e totuși o carte bună. Narativ curge foarte ușor, mai ales primele capitole ce descriu Califatul ortodox care se apropie puțin de cele 1001 de nopți. Nu e un limbaj greoi, explică bine problematica și scoate în relief principalele personalități care încă mai contează pentru Orient, dar și pentru Occident.  

Portret de oraș-Sibiu, o nestemată a Ardealului

La finele anului trecut, mai exact în prejma Crăciunului am stat pentru cîteva zile în Sibiu. Departe de casă, de școală de stres. Și în zilele alea mi-am dat seama de ce am fost atît de îndrăgostit de orașul ăsta în tinerețile mele. Am ajuns prima dată prin 2010 cu un grup și-n mare grabă. Apoi în 2012 cu un grup în grabă. Și-ncă odată în 2013 cînd am stat și m-am delectat cu traiul în această frumoasă cetate.

Nu știu dacă mai are rost să zic ceva ce nu s-a zis. Toată lumea știe cît de frumos e orașul ăsta. Cît de curat, de bine păstrat și îngrijit. Străzile au un aer nemțesc (deloc surprinzător) și plimbîndu-mă m-am surprins comparîndu-l cu Nurenberg, unul din orașele în care am fost. E o capsulă a timpului, o amintire a unor vremuri trecute și ar trebui păstrat cu dinții în aceeași formă. Alt lucru care mi-a plăcut a fost o anumită destindere a oamenilor pe care-i vedeai pe stradă. Mi se pare că în Cluj e o anumită încrîncenare, chiar dacă imperceptibilă. La Sibiu timpul curge mai încet. Sau a fost doar efectul sărbătorii.  

Ce nu mi-a plăcut? Multe mașini pe străzile pietonale. Am turbat cînd vedeam așa ceva în București, și noah, acolo legile sunt opționale. Nu-mi place nici în Cluj că mai scapă cîte o mașină pe acolo. Nu știu legislația și înțeleg că sunt magazine ce trebuiesc aprovizionate în zona protejată, dar trebuie să se găsească o cale de mijloc. Pentru că, surpriză, romînii nu se prea pricep să repare ce strică. Noi doar peticim cu spor. Dar subiectul rămîne pentru o dată viitoare. Pînă atunci cîteva crîmpeie din orașul ăsta de poveste. Păcat că n-a nins decît după ce am plecat de acolo.