Trilogia Hobbitului. Impresii

 

Am apucat să termin săptămâna asta cele trei filme care au însemnat adaptarea cinematografică a romanului scris de Tolkien în 1937. le-am mai văzut odată în urmă cu câțiva ani, pentru prima dată. Nu le-am văzut în cinematograf deși aș fi avut posibilitatea. Nu pot spune exact de ce.

Consensul general este unul mixt spre negativ. Majoritatea găsesc varii motive pentru a critica și respinge opera lui Peter Jackson. De la a o considera o abominație până la a-i da suficient credit pentru câteva concepte bune, pot spune că ușurință că nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor fanilor sau cinefililor în general.

Nici nu ai cum, atunci când te compari cu Stăpânul Inelelor. Rar vezi o trilogie la fel de consistentă, completă la toate nivelele artistice și care a aprins imaginația fanilor de-a lungul generațiilor. Orice altă tentativă e așezată pe cântar cu cea mai apropiată formă de perfecțiune și evident va eșua.

Părerea mea, de acum. Hobbitul, toate trei filmele, sunt suficient de competente. Nu sunt filme proaste, sub nicio formă. Din păcate nu reușesc să surprind în întregime acel spirit care a reprezentat Middle Earth la începutul anilor 2000, dar sunt destul de aproape. Dacă la finalul celui de-al treilea film simți că-ți dau lacrimile sau simți un nod în gât, trebuie să facă măcar ceva bine.

Privind la produsul finit pot spune că înțeleg și-mi place ideea de a împărți cartea în trei filme. Dacă ar fi să vorbim de tentative recente, Dune câștigă mult pentru că este separată în două filme. Ar fi mers trei? Poate. Dar mai mult timp înseamnă mai multe posibilități de a te adânci în material.

Personal găsesc că primul film oferă cel mai puțin angajament, urmând un crescendo. O călătorie neașteptată se sprijină poate prea mult pe nostalgia filmelor originale și încearcă să le copieze pentru a stârni un răspuns emoțional din partea spectatorilor. De asemenea e și filmul care exagerează cu umorul intrând într-un teritoriu parodic.

Cu cât ne apropiem de concluzie peisajul devine mai întunecat și mai matur. Am apreciat asta și a reușit să mărească atenția și mizele. Contrar părerii multora opera lui Tolkien nu este una simplistă în care binele învinge întotdeauna. Niciodată nu bea din cupa pragmatismului conspirator rafinat de Game of Thrones, dar nici nu este lipsit de dramatism. Eroii mor, sunt corupți, sunt răniți sau trăiesc și contemplă distrugerea care îi înconjoară.

Un alt aspect negativ ar fi suspendarea legilor fizicii în multe secvențe. De foarte multe ori gnomii sau Bilbo scapă din situații extreme prin metode greu de digerat. Astfel de aspecte te pot scoate din poveste și asta nu-i bine. Chiar dacă a fost o carte pentru copii asta nu înseamnă că nu se puteau găsi soluții mai elegante.

Ceea ce adaugă prestigiu filmului este distribuția. Noul venit Martin Freeman în rolul lui Bilbo, Richard Armitage ca Thorin, Ken Stott ca Balin, Lee Pace ca Thranduil și Benedict Cumberbatch ca vocea lui Smaug sunt noii veniți ce poartă filmele pe umeri. În fundal rămân actorii care pentru mulți vor rămâne mereu Gandalf, Galadriel, Saruman, Elrond sau Bilbo cel bătrân. Datorită lor odată ce filmul se apropie de concluzie ajungi să regreți finalul unei aventuri imperfecte.

Ar fi multe de spus și de comentat. Era nevoie de povestea de dragoste dintre Kili și Tauriel? Am înțeles unde voiau să bată, chiar dacă execuția nu a fost cea mai fericită. Se putea cu mai puțin CGI? S-ar putea ca aceasta să fi dus la creșterea bugetului prin folosirea de efecte practice. Trei filme? Poate sunt părți care devin plictisitoare, dar am putea privi cu ochi buni fiecare minut în plus petrecut în Middle Earth.

Aseară când priveam ultimul film am realizat o comparație: Hobbitul cade în aceeași categorie cu episoadele I-III din Star Wars. Și nu doar din cauză că în ambele serii apare Christopher Lee într-un rol destul de similar. Sau pentru că ambele trilogii se petrec înainte de acțiunea seriilor originale.

Ambele sunt produse de creatorii originali, ceea ce înseamnă că pasiunea este prezentă acolo. Dar până și mintea care a produs un hit nu îl poate reproduce chiar într-un context similar. Așa că se apelează la callbacks, vizuale sau auditive, se reproduc unele scene, se repetă replici pentru a asigura aderența la povestea originală.

Sunt un efort de a extinde lumea anterioară și de a profita de noile tehnologii care se află la dispoziția regizorilor. Au fost criticate pentru comedia nepotrivită, pentru situațiile greu de crezut și pentru o viziune care nu le permitea să iasă din calapodul original.

Îmi plac toate șase filmele chiar dacă le înțeleg lipsurile. Când îl văd pe Jar Jar Binks sau mă uit la călătoria cu butoaiele a gnomilor îmi dau ochii peste cap. Dar acestea nu sunt păcate de moarte. Încerc să cuprind privirea de ansamblu și să mă bucur de această vizită neașteptată și plăcută. Pentru că există suficiente lucruri bune care să facă digerabile copilării.

Hobbitul mi-a adus aminte de frumusețea Pământului-de-Mijloc, m-a făcut din nou să realizez cât de mult seamănă cu lumea noastră, frumoasă dar încercată de oștiri de orci ce se străduie să o împresoare.

Tocmai de aceea apreciezi personaje precum Thorin, pretendentul curajos iubitor de patrie care luptă pentru prietenii săi sau Bilbo, hobbitul comod și boem, care reușește să mânuiască o sabie și să călătorească la capătul lumii pentru a se regăsi. Acestea sunt poveștile care rămân cu noi și care ne fac oameni mai buni, sau cel puțin ne arată cum putem fi așa.

Și pentru asta, tot respectul pentru Peter Jackson și echipa sa care ne-au oferit niște filme care nu vor fi recunoscute ca și capodopere, dar care ne vor oferi un timp plăcut și antrenant pentru câteva ore bune

foto: https://unsplash.com/photos/NB8stCglg9w

Zece ani de pribegie. Prezentare

 

Cât timp îi ia unui om să-și găsească drumul? Un an este suficient? Trei? Cinci? Șapte?

Au trecut zece ani de când promoția 2007 a Liceului Pedagogic Dimitrie Cantemir din orașul-port Vălimar a absolvit. Împrăștiați în lumea largă trăiesc vieți de oameni mari și sunt nevoiți să facă față consecințelor deciziilor lor...

Cezar Solan, un scriitor renumit, se găsește în fața unei răspântii și are nevoie de un impuls pentru a-și salva cariera. Nu știe dacă această căutare îi va oferi răspunsuri sau îl va purta pe o cărare alunecoasă.

Iulia Semek trăiește în București și conduce un ONG alături de cea mai bună prietenă. Dar simte că poate da mai mult și vrea să aibă un impact mai mare în viața celor dezavantajați. Prinsă între faptele trecutului și un viitor incert, ea se va avânta pe un drum învăluit în ceața alegerilor

Călin Samar se întoarce din străinătate pentru a încheia socotelile cu localitatea sa natală. Vine să-și vândă casa părintească și să pună la punct viitorul fratelui său, Petrică, aflat în ultimul an de liceu. Odată întors în Vălimar însă, va descoperi că mai are cel puțin un motiv pentru care să-și privească orașul cu ochi mai buni.

Trei povești de viață, trei prieteni buni care s-au uitat în fuga anilor dar pentru care viitorul ar putea avea sens doar dacă vor reîntregi gașca ce odată a fost spaima liceului. Trebuie să afle dacă a mai rămas un strop de prietenie și încredere după...Zece ani de pribegie

 

 

 

După cum am mai scris mai demult, volumul acesta este cel mai voluminos la care am lucrat și cumva s-au strâns între coperte 423 de pagini. De asemenea zic că ăsta-i cel mai bun lucru pe care l-am scris până acum dar s-ar putea să fiu subiectiv (măcar un pic)

Astfel prețul l-am așezat la 40 de lei, deși 39,90 de lei sună tentant. Fără promoții de Black Friday, dar promit că de Crăciun o să vin cu niște surprize

Cei care doresc să comande, să-mi trimită un mesaj direct pe pagina mea de Facebook sau pe pagina Cronicile lui Cezar 

Dacă ați ajuns până la acest paragraf de final, mulțumesc pentru că ați citit până aici, mulțumesc dacă veți da un like sau un share, mulțumesc dacă veți cumpăra cartea. Sper să se ridice la înălțimea așteptărilor :) 

Retrospectiva cezarină V: Fotografiind monumente

Palatul Bohuș fotografiat cu telefonul (2011), Nikkon (2013) și Canon (2019)

 

Asta e o pasiune senviș, combinând două lucruri care îmi plac. Una, e duca de acasă. A doua, fotografiatul.

Nu știu exact când m-a prins pasiunea pentru fotografiat. Știu că undeva prin 2004-2005 am câștigat un aparat foto suficient de capabil la o promoție. Nu mă întrebați detalii că nu vă pot spune. Cu ăla nu am făcut mare brânză pentru că fotografiile de atunci au fost mai degrabă făcute cu aparatul părinților. Dar m-am străduit și bănuiesc că și asta înseamnă ceva.

Apoi am intrat la liceu. Cred că am mai scris mai demult chestia asta, dar nu am avut telefon mobil până atunci și nici nu mă mâncase pielea să cer unul. Dar acum era nevoie pentru că făceam naveta și era nevoie de comunicare. Evident l-am folosit pentru a asculta muzică și a face fotografii. Aveam un Nokia 6300 super mișto, de fapt au fost vreo 3 cred, dar de fiecare dată când se întâmpla ceva cu predecesorul, îmi luam unul de același model.

Oricum cu el am făcut primele fotografii în Arad. Odată ne-a dus profesorul de istorie prin oraș să ne arată clădiri vechi. Apoi ne-a dus profesoara de desen la muzeu. Și așa mai departe. De fiecare dată mai făceam câte o fotografie-două. Până prin clasa a X-XI nu eram familiar cu orașul așa că aveam o rază de acțiune destul de limitată.

Cred că punctul de cotitură a fost un concurs la care am mers la o altă școală. Trebuia să fac un site și am ales ca subiect clădiri din Arad ce au legătură cu Marea Unire din 1918. Am plecat de la școală cu un coleg și am hoinărit prin oraș cu o listă în mână și telefonul în cealaltă. De atunci n-a mai fost cale de întoarcere.

A fost ca și cum s-ar fi deschis o lume nouă. Am vrut să aflu cât puteam despre clădirile acelea mișto din oraș. Și să le fotografiez. Am căutat cărți despre Arad, am răscolit site-uri cu informații. Mi-am făcut propriul blog Istoriadepeloculdoi unde am adunat informații interesante despre monumentele orașului.

Probabil cele mai durabile contribuții au fost făcute prin 2011. Undeva după sărbătoarea Paștilor m-a prins febra adăugării de articole pe Wikipedia. Cred că învățasem la TIC cum să facem site-uri web, sau poate era legat de concursul de care ziceam mai devreme, dar vreo câteva zile bune am adăugat pe Wikipedia românească articole despre principalele monumente ale orașului. Și fotografii. Până în ziua de astăzi mă minunez când mai văd pe vreun site preluată fotografia de pe Wikipedia și știu că e făcută de mine.

*și probabil cireașa de pe tort, am apărut și într-o carte. La editura Argonaut au fost publicate două volume despre arhitecții din Transilvania habsburgică. M-am bucurat enorm să răsfoiesc partea a doua și să-mi văd fotografiile mai ales că apăreau în dreptul lui Lajos Szantay, arhitectul care a făcut atâtea pentru oraș

*o altă contribuție a fost pe site-ul Monumente România. Am dat din greșeală peste el. Se dorea/dorește a fi o enciclopedie vizuală a monumentelor aflate pe lista oficială propusă de cei care se ocupă cu patrimoniul. Și ghici cine a postat fotografii pentru monumentele din Arad?

Trei ani de zile m-am bazat pe credinciosul meu Nokia să mă ghideze vizual. Dar din martie 2011 am primit un cadou și mai impresionant: primul aparat foto performant. Era un Nikkon Coolpix numere-litere-numere. Cu el mi-am lărgit obiectivul (pun intended) și am trecut la catalogare serioasă de clădiri. Acele fotografii de care ziceam sunt făcute cu minunea asta optică.

Mai apoi în februarie 2013 m-am procopsit cu un Canon Powershot numere-litere-numere. Cu el am făcut o călătorie mult mai lungă însoțindu-mă pe la toate capetele țării și puțin mai departe de ele. Chiar dacă în zilele astea epoca de glorie i se apropie de final, a fost cu adevărat mișto. Și am prins o mulțime de fotografii impresionate ale orașului.

Fie ca licean și după aceea, am ținut mereu obiectivul ridicat deasupra capului înspre clădirile care alcătuiesc un patrimoniu prea puțin exploatat (sau amenajat). M-am îndrăgostit de orașul ăsta bătrân și elegant, și am încercat ca prin fotografiile postate să mă achit de datoria de onoare pe care o am față de el. Și am să o fac până când vor mai fi aparate foto de folosit și ochi care vor să vadă amintirea unei frumuseți ramolite. 

A venit, a salutat, va pleca!

 

În sfârșit acasă. Toată săptămâna am stat cu un nod în gât simțind că zilele astea o să sune telefonul și o să fiu anunțat că pot ridica noul roman. Și uite că azi a fost ziua. Și cum am scris și-n fotografia de pe Facebook/Instagram, e și aniversarea de 200 de ani de la nașterea lui Dostoievski. Serendipity!

Romanul se numește Zece ani de pribegie (după cum se vede pe copertă) și e un băiețel mare. Are vreo 420 de pagini, și când îl ții în mână simți tensiunea narativă apăsându-ți pe palmă. Să vă spun că-s mândru-mândru de cartea asta sau era de așteptat.

Adevărul e că celelalte două cărți au avut o geneză mai facilă. Labirinturile de lut a fost o carte scurtă, cu o premisă rapid de executat. În câteva săptămâni aveam manuscrisul terminat și m-am pus corectat. Povestirile din Ocolul inimii și-al clipei erau deja scrise de ani buni așa că a trebuit numai să le corectez.

Zece ani a fost un proiect luat de la zero după o tentativă eșuată. Și după cum am zis, e măricel. Nu cred că am să mai ating vreodată un număr atât de mare de pagini, cel puțin după cum mă știu astăzi.

Am lucrat la el mult pentru că a durat. Mai e și componenta autobiografică strecurată în poveștile celor trei protagoniști. Nu mă identific exact cu unul anume, dar fiecare ar putea deține trăsături exagerate ale personalității mele. În timp am ajuns să mă implic emoțional în propriile lor călătorii interioare și exterioare.

E și cartea care o poveste vie. E publicată la zece ani de când am terminat liceul, începută exact în ziua când acum zece ani încheiam socotelile cu școala. Unele personaje secundare și episodice poartă numele colegilor, iar școala absolvită de aceștia se numește Liceul Pedagogic Dimitrie Cantemir. E născută din experiență și aceasta dă formă drumului pe care ajung să-l facă protagoniștii mei.

Cine pribegește? Generalizând, fiecare om pleacă de acasă să-și găsească un rost. E ușor? Nu prea. Citiți cartea și veți vedea că în unele cazuri nici zece ani nu este suficient pentru a descoperi care este rostul pe lumea asta. Toți pribegim cu convingerea că o să ne găsim un colț de lume căruia să-i spunem casă.

Cum ajung protagoniștii mei în acest punct? Sau ajung ei oare să-și găsească pacea interioară? Asta rămâne de văzut. Aștept cu nerăbdare recenziile celor care vor să afle prețul a Zece ani de pribegie.

PS: Prezentarea oficială a cărții am păstrat-o pentru sâmbătă seara. Fiți pe fază :D

Retrospectiva cezarină IV: Cărțile mele, doar ele

 

Sincer nu-mi aduc aminte de vreun moment din viața mea conștientă când n-am fost înconjurat de cărți. În primii ani de viață eram un critic aspru mâzgălind și rupând paginile care nu-mi conveneau. Desenam mult, cu abandonul specific vârstei. Nimeni nu-mi înțelegea opera, nici chiar eu.

Și de mic mi s-au pus cărți în mână. Îmi aduc aminte niște cărțulii mici de la editura Egmont cu repovestirea filmelor Disney din acea vreme (Aladdin, Hercules, 101 dalmațieni etc). Mai era un vraf de cărți vechi ale părinților care îmi animau imaginația. Mai era și o Biblie albăstruie cu text pe o pagină și un desen pe cealaltă din care îmi citea mama în fiecare seară.

În ocaziile în care mergeam la Arad (mai rar pe atunci) mă întorceam mereu cu câte ceva scris. La început cărți de colorat, benzi desenate apoi cărți propriu zise. Prin clasa a IV-a comandasem cărți de la editura Coresi, unde va apărea și primul text în antologia Astroplanetarilor. A urmat o idilă de vreun an cu Prietenii Cărții, cu cărțile lor despre mituri și istorie. Înainte de a ajunge la liceu aveam deja o bibliotecuță bazată și promisiunea unei biblioteci a părinților.

Când am intrat la liceu unul din primele lucruri a fost să-mi fac permis de bibliotecă. Mergeam acolo și rătăceam printre rafturile înalte alegând titluri pentru școală, dar mai ales pentru mine. Aici am citit prima dată Dune în ediția de două volume apărută prin 92. Și multe altele au urmat după aceea.

Dar voiam să profit cu adevărat de oportunitățile orașului. Așa că mi-am pus în minte să-mi fac un permis la biblioteca județeană. Țin minte că eram întra noua și orașul îmi era încă străin. Am căutat odată clădirea și am trecut pe lângă ea fără a o identifica. În cele din urmă, într-o zi ploioasă de toamnă am fost cu actele în regulă. Am recuperat acolo golurile din bibliografia lui Asimov și pe deasupra am descoperit lumi noi și povești fascinante.

Tot în acei patru ani am prins o epocă de aur a cărților livrate cu ziarul. Seara stăteam cu înfrigurare în fața ecranului computerului și deschideam pagina Blogului Colecționarului așteptând să văd ce titluri noi vor apărea la Jurnalul Național sau Adevărul. 100 de cărți pe care să le citești, Biblioteca pentru toți, Istoria ilustrată a lumii și multe altele. A fost perioada în care băteam chioșcurile de ziare de pe centru și nu plecam de acolo fără vreun volum în rucsac.

Nu pot să închei fără să povestesc cât ceva despre anticariat. Într-o după masă târzie de iarnă, pe un frig tonifiat ajutam o colegă să-și ducă niște rechizite acasă. Se făceau renovări la școală și i-au făcut pe cei mai strângători să-și ia catrafusele pentru o vreme. Important e că pe când mă întorceam înapoi pe centru am zărit pe un stâlp un anunț interesant. Se deschidea un anticariat. Am notat mental adresa și am așteptat o zi mai lungă pentru a-l vizita.

Așa a început o aventură fascinantă. Dacă nu în fiecare zi măcar de vreo câteva ori pe săptămână mergeam acolo și stăteam aproape o oră luând la puricat fiecare titlu și plecând de cele mai multe ori cu cel puțin o carte. Asta a durat ani întregi până când o anumită mireasmă de odorizant de cameră mi-a rămas implantat în memoria ca de anticariat.

Mai închei odată că am uitat de librării. Uneori mă mir cum de încăpeau în două ore libere atâtea vizite. Dar vizitam și librăriile din oraș. Cea mai veche și renumită era Ioan Slavici. Situată pe centru, avea un aer elegant, deși puțin învechit. Îmi aduc aminte de stativele acoperite de cărți pe care le sorbeam din priviri. Din păcate astăzi, a rămas doar o amintire și un loc acoperit de o pancartă. Dar cel mai adesea mergeam la librăria Corina. Acolo eram pe teren sigur. Nu greșesc dacă spun că acela era un punct stabil într-un oraș care îmi era nefamiliar.

Acum se mai întreabă cineva de ce iubesc atât de mult cărțile? Exact. Când intru într-un loc unde se găsesc o mulțime de cărți strânse laolaltă mi se aprind privirile și nu vreau decât să răsfoiesc paginile tipărite cu grijă. Și pe unele să le iau cu mine acasă. Nu am putut decât să punctez pe scurt fiecare popas al cărții dar aș putea povesti multe despre fiecare dintre acele locuri. Ar fi la fel de important să mulțumim și să apreciem pe oamenii care lucrează pentru a păstra casele cărților la un standard cât mai înalt pentru ca an după an să avem unde să ne refugiem și să ne încărcăm bateriile sufletești.

sursa foto: o fotografie veche de vreo zece ani cu biblioteca-mi de pe vremuri

Retrospectiva cezarină III: Reambalarea adolescentă a vieții

 

Ultima dată v-am povestit despre felul în care am fost afectat de navetă și de faptul că nu am reușit să mă plantez prea bine nicăieri. Nu mai eram de-al casei pentru că nu aveam timp să mă implic și să-mi găsesc puncte de sprijin. Acasă veneam să mănânc, să dorm, să scriu, să lucrez pentru școală și evident să prind puțin timp și cu părinții.

Dar atunci s-a întâmplat un alt lucru la fel de important. De fapt, mai multe, dar o să avem timp să desfacem ghemul până se termină postarea. Catalizatorul a fost mutarea centrului de greutate înspre Arad. La acel moment nu simțeam identitatea distinctă de arădean, poate nici chiar aceea de măcean, dar ceva s-a schimbat la nivel personal.

Pentru prima dată în viață am avut ocazia să mă reinventez. E un termen destul de pretențios, dar serios. Intram într-o mică comunitate față de care nu puteai avea prea multe secrete în cele șase sau șapte ore petrecute laolaltă. Desigur, ce se petrecea acolo putea să fie regizat după bunul plac al elevului pentru a arăta exact imaginea pe care voiai să o vadă lumea.

Când vine vorba de mine nu am fost atât de machiavellian sau spielbergian. Dar evident a fost o schimbare. Până atunci nu puteam găsi un loc unde să nu fiu recunoscut ca băiatu lu asistenta, mama fiind una dintre cele mai cunoscute persoane din sat. Așa că trăim în umbră și acționam ca atare.

De acum însă, eram liber. Eram eu, elevul Sturza Iuliu, care citește mult, știe istorie și râde la orice glumă. Pe aceste coordonate îmi puteam construi identitatea. Și orice acțiune era contabilizată ca plecând în primul rând de la mine și urma să fie decontată tot de mine.

Adevărul e că în acele zile nu am avut deloc capacitatea de analiză de pe acum. Eram mult mai preocupat de cele mai noi filme, cele mai bune cărți, după o vreme de monumentele Aradului și mai știu eu ce. E un alt fel de a spune că mă compuneam pe zi ce trecea.

Un astfel de proces era inevitabil. Ar fi de așteptat având în vedere că e vremea adolescenței, când lași la o parte lucrurile copilărești (pe cât se poate). Nu mai poți rămâne același chiar dacă ai vrea. Dar nu vrei. Ești pus într-un alt context și simți nevoia de a te schimba (chiar dacă mai târziu vei ajunge să regreți nerăbdarea).

Dar cred că situația e puțin diferită când trăiești în două lumi cum ziceam mai devreme. Trebuie să echilibrezi și să găsești cine ești și cine vrei să fii. Mai e și presiunea socială a vârstei. În general eu am fost suficient de aerian și de băgat cu nasul în cărți încât să nu simt asta, dar probabil că niște urme tot se vedea (chiar dacă nu purtam blugi în fiecare zi la școală).

Fiind pus în astfel de scenarii cred că devii mai deschis față de lume și de margine. Nu neapărat în sensul de a fi retras și dezinteresat. În sensul de a nu simți dorința de a fi în centru și a cerși aplauze. De a nu obține titlurile cele mai, avantajele cele mai și așa mai departe. Se trăiește bine și pe margine, unde îți faci regulile după cum vrei tu și ești încă suficient de implicat.

Un (posibil) dezavantaj ar fi că vei crede că te găsești în rangul rătăcitorilor. Un Ulise ce hotărăște că nu are nevoie de Itaca și poate merge din țară în țară fără să-l cuprindă dorul. Poți deveni suficient de retras încât să dezertezi complet de la ceea ce ar putea fi activitățile care ți-ar fi folositoare sufletului. Nu zic că intru în fișa postului, dar această tendință e undeva în adânc și în unele momente își poate face apariția cerându-și tributul.

Închei potrivit cu zilele de astăzi. Dacă tot e Dune în cinematografe, să vă zic o replică din filmul vechi, cel din 84. înainte de plecarea de pe Caladan, ducele Leto îi spune lui Paul ceva de genul: omul are nevoie de experiențe noi, altfel nu crește niciodată. Și e adevărat, viața ne aruncă înainte fel de fel de experiențe și noi trebuie să le însușim. Apoi, să le reevaluăm și să vedem cum ne-au ajutat să ne maturizăm sau ne-a fost un obstacol. Și într-un final să le adăugăm poveștii vieții noastre, închizând acele capitole.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/4Ennrbj1svk 

Am văzut Dune a doua oară

 

Subtitlu: Îmi pare rău Denis Villeneuve, ne-ai oferit o capodoperă

Poate ați citit prima postare despre film, pe care am scris-o cu câtva timp în urmă. Venisem acasă în seara avanpremierei impresionat, dar mai degrabă dezamăgit. Filmul îmi părea un puzzle incomplet și fără viață. Fiecare scenă pe care o vedeam era mutilată și ofilită. În minte îmi răsuna continuarea dialogurilor care umbrea astfel ceea ce vedeam pe ecran. Și lipsea scena banchetului, și sera, și discuțiile cu Yueh, Thufir etc.

Dar e totuși vorba de Dune și nu puteam pierde ocazia de a revedea filmul cât încă mai este în cinema. Și după mai multe zile în care am tot citit comentarii pe Reddit și mi-am lărgit puțin orizontul (cu ajutorul mirodeniei, evident), m-am așezat pe scaun, mi-am pus ochelarii 3D... și lets Dune again. Concluzia?

 

Oh

 

My

 

Arrakis...

 

Nu știu la câte filme am avut schimbarea asta de 180 de grade. Pentru că de data asta...mi-a plăcut enorm de tot! De îndată ce am lăsat deoparte prejudecățile literare și am văzut un film, am fost dat pe spate. Am intrat în el exact cum ai intra în Star Wars, Lord of the Rings sau Alita.

Urmărisem mai demult un clip în care vorbea un scenarist (cred). A spus o chestie tare importantă de care nu am ținut cont. Pentru cel care scrie un film, fiecare secundă contează. Fiecare scenă și fiecare cadru trebuie să aibă relevanță sau devine balast trăgând filmul în jos. O carte poate să bată câmpii pe zeci de pagini, poate avea monolog interior care îmbogățește peisajul. Un film trebuie să aibă musculatura unui atlet care nu-și permite un gram de grăsime pe trup.

Dacă urcăm Dune pe cântarul ăsta, are exact greutatea de care are nevoie. Filmul e suficient în sine. Tânjești după mai mult și ai mai sta să vezi încă vreo zece-douăzeci de minute, dar așa cum e, este perfect. Nu e nu niciun moment în plus, nicio explicație care să facă filmul să treneze pentru a afla mai mult despre istoria Bene Gesserit, sistemul politic al Caselor Mari sau a stilului de luptă Sardaukar.

Am fost mult mai emoționat de data asta. Simți lupta cu morile de vânt a ducelui Leto și deznădejdea sa, tumultul și ezitările lui Paul, frica pe care o resimte lady Jessica sau conflictul din interiorul lui Liet Kynes. Aplauzi curajul lui Duncan Idaho și Thufir Hawat, și te îngrozești de hedonismul sălbatic al baronului Harkonnen.

Criticile pot veni din două părți. Una, e stilul lui Villneuve. Nu prea obișnuiește să te hrănească ca pe bebeluși. Te lasă pe tine să vezi povestea, să prinzi semnalele și să conectezi punctele. Dragostea dintre Leto și Jessica e cuprinsă în mici gesturi de tandrețe ce sunt familiare. Împăratul e o umbră dar una suficient de capricioasă și puternică pentru a te teme de ea. Viclenia și lăcomia Baronului se fac simțite în conversații scurte dar pline de semnificație.

A doua cauză, unii cinefili pur și simplu nu au răbdare și nu sunt satisfăcuți dacă nu văd poc-poc la fiecare cinci minute. Am văzut o recenzie a unui tip care a dat un scor negativ pentru că Momoa nu a luat-o pe glume în primele 10 minute din film! Nu toate filmele sunt MCU! Altele au o anumită sobrietate, melancolie și ritm ce fac inutile asemenea artificii.

Și ce spectacol! Am scris și prima dată, dar de data asta și mai tare. Secvențele sunt filmate cu reverență și maiestate. Fiecare clădire, fiecare navă e ciclopică și brutalistă. Deșertul este atotcuprinzător și sălbatic. Și anumite cadre, sunt numai bune de pus în ramă.

Și sunt scene memorabile. Viermele care înghite fabrica de mirodenie, testul Gom jabbar, asaltul Atreides în noapte, venirea pe Arrakis, luptele lui Duncan, până și ultimul cadru cu fremenii în marș spre sietch Tabr. Toate s-ar putea să-ți facă pielea de găină și să te impresioneze.

Ah, am uitat de coloana sonoră. Se plâng unii de Hans Zimmer. Cică nu e orchestrație, nu sunt piese ușor de recunoscut. Dar nici filmul ăsta nu-i Star Wars sau Titanic, să aibă farmec pentru oricine. Omul a vrut să facă ceva străin, potrivit pentru zece mii de ani în viitor și i-a ieșit. Coloana se pliază pe acțiune, amplifică starea creată de moment și o îngroapă în subconștient cu ușurință. Și e memorabilă, chiar dacă nu o poți fluiera.

Cumva pot răsufla ușurat. După ce am văzut filmul prima dată îmi ziceam că rămân cu cartea, și cartea rămâne capodoperă. E un lucru extraordinar când stai să te gândești că Villeneuve a regizat Arrival și Blade Runner 2049 pentru Dune. A făcut filmele alea pentru a-și îmbunătăți talentul în domeniul SF, ca să aducă în fața publicului un film desăvârșit (pe cât se poate omenește). E clar că filmul ăsta e născut dintr-o pasiune veche de mai bine de douăzeci de ani. Ah da, și făcând-o a produs încă două capodopere SF.   

 Acum pot zice că am două puncte luminoase în universul Dune. Aștept cuminte anul 2023 când va apărea partea a doua și va închide cartea și cine știe când Dune Messiah, o altă operă numai bună de adaptat.

 

 

PS: Tot am văzut pe Youtube și în alte părți scene tăiate din film. Sunt convins că Villeneuve a adaptat toate scenele mari din carte. Singurul mod prin care Dune să urce în excelență ar fi o versiune extinsă. Imediat îmi vine în minte Stăpânul Inelelor care are edițiile sale extinse care îmbogățesc și mai mult universul vizual al lui Tolkien. Acesta cred că ar fi cel mai mare cadou pe care l-am putea primi noi, fanii vechi și noi ai operei lui Frank Herbert.

Re-brănduire. Nume noi și vechi

 

Și a venit ziua în care blogul și-a schimbat fața. E drept, aia a fost duminică, dar până azi nu mi-am găsit timp să scriu postarea aceasta.

De ce schimbare? Pentru ca lucrurile să nu se acrească în vechimea lor, vorba proverbului. Un pic de backstory. Mi-am făcut blog de când am înțeles cu ce se mănâncă. Nu mă interesa cine mă citea, eu trebuia să scriu. Simțea acea sete de a nota idei pe foaia de hârtie digitală, în contra a orice altceva. Și această dorință arzândă a primit numele de Cronicile lui Caesar.

De ce am ales numele acesta? Ca să răspund ca un licean de prin 2007, pentru că suna mișto! Pe atunci priveam lucrurile dintr-o perspectivă epică și naivă, așa că Caesar a fost folosit pentru multe alte activități (inclusiv parola pentru Conquiztador). Și l-am dus în spate până când am terminat liceul.

Din vara lui 2011 am zis că nu se cade să continui pe aceeași platformă. Așa că am pus punct și am luat-o de la capăt cu un alt blog, acesta de fapt. I-am pus numele Viața și faptele lui Iuliu Sturza pentru că suna mișto (unele lucruri nu se schimbă) și pentru că intrasem în lectura unor clasici pe atunci.

Imediat ce am publicat Labirinturi de lut am făcut și o pagină de Facebook care să folosească la publicitate. Prevedeam un punct în care lumea va auzi de carte și va vrea să vadă cine este autorul. Sau ceva de genul.

Una din legile nerostite ale memoriei este că numele lungi nu au priză. Așa că zilele astea am cumpănit îndelung și am hotărât să fac schimbare, după ce am mai inventat o față: Viața și cărțile lui Iuliu Sturza. Dar nu era destul.

Așa că am ajuns la acest nou nume vechi: Cronicile lui Cezar. Nu e doar o struțo-cămilă, are un sens. Aș putea spune că într-un fel e o punte între ceea ce a fost acum zece ani și ceea ce este acum. Și ce va fi. O vreme am încercat să-mi compartimentez viața și n-a fost un succes. Acum e cazul să încerc să iau ce e mai bun din diferite momente și să sper că va ieși ceva nou. La fel ca blogul. Pe care vă aștept să-l citiți. Sau nu. El oricum va fi aici așteptându-vă.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/cxoR55-bels