Cele mai bune cărți 2020. Top personal

 

Bazat pe ce am citit eu anul ăsta, evident. Chiar dacă în cealaltă postare am zis că am dezlănțuit un masacru al paginilor citite în acest an, nu înseamnă că am dormit. Cel puțin în prima parte a anului. De fapt întregul an a fost irigat cu cărți bune, chiar dacă a fost pauză între ele. Și pentru a păstra tradiția de acum câțiva ani, iată ale mai mândre cărți cetite anul acesta, în notație alfabetică pentru a împăca pe toată lumea.

Non-ficțiune

1. Bartlett, Jamie-Oameni vs tehnologie. Internetul trebuia să ne elibereze. Cine mai are nevoie de microcipuri când avem smartphoane, algoritmi și alte bucurii?

2. Bălulescu, Lavinia-Bughi Mambo Rag. O plăcută biografie narativă a lui Nicolae Steinhardt, ce poate fi citită înainte de a te apuca de operele sale

3. Cărtărescu, Mircea-Creionul de tâmplărie. Îmi plac mult de tot volumele autobiografice, iar cele ce rememorează aspecte ale muncii autorului sunt și mai bune

4. Dewitt, David-Cartea bărbatului matur. Cum să devii un bărbat de impact. Puțină învățătură nu strică acuma când tinerețea ar trebui să fie vândută pe maturitate

5. DuBois, Thomas-Religion and the Making of Modern East Asia. Puțină mâncare orientală pentru orientare într-o tematică diferită de ce învățăm în mod obișnuit

6. Ernu, Vasile-Sectanții. Fascinantă ca poveste și ca radiografie a unui subiect care mă interesează în mod personal

7. Hari, Johan-Legături pierdute: Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare. Voluminoasă, educată, concretă, deși pe alocuri ne despărțim la răsfirul ideilor și soluțiilor

8. MacKenzie, Debora-COVID-19:Pandemia care nu trebuia să existe...; cu așa titlu cum să n-o citești. Informativă pentru contextul larg și pentru explicațiile generale pe care le oferă ideii de pandemie   

9. Nichols, Tom-Sfârșitul competenței: discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale. O lectură de neratat, relevantă pentru ziua de azi. Cum alegem pe cine să credem și cui dăm dreptate la nevoie? Citiți și vedeți

10. Spitzer, Manfred-Demența digitală: cum ne tulbură mintea noile tehnologii. Premiul Ironia Vremurilor, dar în general o privire interesantă asupra părții negative a uneltei care ne-a fost atât de loială în acest an pandemic

11. Veith, Gene Edward-Citind printre rânduri. Ghid pentru o înțelegere creștină a literaturii. Jumate manual de literatură, iar cealaltă o pledoarie pentru ficțiune. Nu o fi unică, dar e printre puținele cărți ce tratează această temă

12. Williams, Peter J.-Putem avea încredere în Evanghelii? O carte scurtă, informativă cu rolul de a lărgi orizontul în ceea ce privește familiaritatea evangheliștilor cu lumea pe care o descriu        

 

Ficțiune

1. Clarke, Arthur C-Fântânile Paradisului. Un clasic al genului SF. Ce se găsește la intersecția dintre inovație și tradiție? Ideile bune, forma nu neapărat

2. Golding, William-Împăratul muștelor. Clasic. O poveste despre supraviețuire și umanitate în cumpănă prin ochii unor copii

3. Hesse, Herman-Peter Camenzind. O carte despre plecare și despre venire. Despre origine și destin. Numai bună de citit în an de lockdown.

4. Lovecraft, H.P.-cărți de la Polirom. Am citit toate volumele apărute. Omul avea imaginație nu glumă, și a reușit să transpună în tablouri vii oroarea cosmică

5. Maalouf, Amin-Periplul lui Baldassare. Not the best, dar oricum bun. Unde te duci când se prezice sfârșitul lumii?

6. Miller, Walter-Leibowitz. O distopie asemănătoare cu Fundația reluând evurile occidentale și sfârșind în coșmarul Războiul Rece  

7. Murakami, Haruki-În noapte. Prima carte a dânsului. Foarte bine scrisă, captivantă și nu atât de ciudată

8. O Connor, Flannery-Greu de găsit om bun. Povești din Sudul american îmbinând măiestrit goticul și grotescul cu interogațiile despre credință

9. Steinbeck, John-Cartierul Tortilla. Istorii mundane, din praful mahalalei, cu un iz de familiaritate și de empatie

Tolstoi, Lev-Hagi Murad. Solemnă, tragică, magnifică. Ca un basm arăbesc

Atât

PS. Nu știu dacă ar trebui să includ aici și Labirinturi de lut, am recitit cartea când am corectat-o de mi-a ieșit pe urechi!

sursa foto:  https://unsplash.com/photos/RgKmrxpIraY

Cum m-am împiedicat în Cursa Cărților 2020?

 

La fel care restul umanității ideea unei perioade destul de lungi în care să stai închis și să nu faci nimic mi-a surâs. Era un moment de pauză visat, calculat, pentru a da naștere unei avalanșe de timp liber. La început încă aveam impresia că prin iunie-iulie totul va fi bine, așa că trebuia să fii cât mai productiv, cât mai repede. Apoi timpul s-a dilatat și casa a devenit singura realitate în care te învârteai. Ce s-a întâmplat cu toată avalanșa aia de timp gol, numai bun de umplut cu activități creative? S-a evaporat.

Recunosc, în cazul meu am fost productiv pentru că am scris cel puțin o carte de la zero și apoi am corectat-o de câteva ori. Dar asta nu mănâncă nici măcar 12 ore din zi, așa că ce s-a întâmplat cu restul? Chiar îmi imaginam că oi putea citi la rupere mai ales că aveam acces la toată biblioteca de acasă. Nu eram în chirie peste județe plângându-mă că aș citi cartea aia sau aia și neputând ajunge la ea.

Și tot n-am făcut-o. Pe Goodreads, site-ul unde îmi notez cărțile citite pentru a nu le uita mi-am pus ca țintă 101 cărți, un ideal ușor de atins într-un an normal, iar astăzi cu o zi nainte de încheierea anului am citit 91 de cărți. Și recunosc, pe la sfârșit am apucat unele cărți ce nu se grăbesc spre 150 de pagini tocmai pentru a nu termina mai urât provocarea. O mică statistică nainte de toate:

 

2019-72 propuse, 94 citite

2018-111 propuse, 123 citite

2017-99 propuse, 116 citite

2016-79 propuse, 80 citite

2015-49 propuse, 56 citite

Acum că mă uit, îmi dau seama că este primul an în care ies pe minus la cărți citite. În anul în care am stat acasă înconjurat de cărți! Paradox!

Bine, pentru mine nu e paradox deloc. Am întors problema pe toate fețele și mi-am dat un răspuns care e până la urmă de așteptat. Să eliminăm suspecți de așteptat. Internetul e o tentație care îți taie elanul. De la Paști de când am primit cadou un smartphone e ca și cum ai ține un laptop pe zece degețele, așa că au revoir timp gol! (recunosc, vreo câteva zile am fost imersat complet într-un joc de pictură în care completai spații și pictai. Până la dezintoxicare mi-am mâncat ,mult timp de citit)

Și-atunci, dacă nu internetul e principalul vinovat, care e? Și răspunsul la mintea cocoșului este tocmai stagnarea. După ce-ți termini atribuțiile și plănuiești restul timpului, tot procrastinezi timpul de citit până când dispare cu totul. Nu încep la 4, încep la 5 sau la 6 și deja trebuie să mă uit la un film sau să rezolv altă problemă. Și gata ziua. Acum repetă ecuația pe mai multe luni și avem o avarie serioasă.

Într-un an normal te pregăteai să pleci la școală, stăteai acolo, te plimbai în oraș pentru a-ți curăța mintea, luai mâncare, o mâncai acasă, poate ațipeai, mai aveai vreun proiect de făcut, un serial de văzut, și tot aveai timp să împachetezi o carte în maxim două zile!!! Acasă, m-am zbătut aproape o săptămână cu o carte ce nu avea mai mult de 120 de pagini.

În cuvintele nemuritoare ale lui Bane din The Dark Knight Rises: Peace has cost you your strength, victory has defeated you! Mare adevărat a rostit dom mercenar aici. Când te lăfăi nu prea îți vine să ieși din moleșeală și să-ți sforțezi mintea. Să fi fost eu de vină, ar fi trebuit să am o rutină mai organizată și o mai mare forță de convingere personală? Probabil. L-am trădat pe marele guru Jordan Peterson și nu mi-am făcut patul în fiecare dimineață? Această informație este confidențială.

Dar da, sunt un pic dezamăgit de mine. 2020 n-o fost în totalitate un an pierdut, am citit multe cărți bune, am reușită să-mi focalizez parțial înțelegerea asupra lumii, dar am și pierdut mult timp. Recunosc asta și chiar dacă mi-ar plăcea să flutur cauze externe, tot de la mine o plecat baiu ăsta. Să sperăm că la anul lucrurile or fi puțin mai bune și că, cine știe, o să marcăm și extincția oamenilor mascați din interior și exterior.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/x-bysAtCVBE 

Mă bucur cînd Nemira face cadouri

 Apropiindu-ne de sfârșitul anului și comenzile de cărți se răresc. Dar asta nu înseamnă că ultimul val nu poate fi unul impresionant. Mi-am dat seama că de o vreme bună nu i-am mai bătut la cap pe cei de la Nemira. Am dat de un motiv bun că-l republică pe musiu King în haine noi și am zis să mă încolonez și eu frumos la masa cu comenzi. Asta mi-a venit de prim nămeți (deși nu a nins).

M-am speriat de risipa de hârtie până să îmi dau seama că era un poster promoțional cadou. Și mereu îmi plac bilețelele astea care îți amintesc că ești mișto dacă cumperi cărți. Știu deja asta dar îmi place să mi se reamintească.

Oricum, am luat 2 cărți vechi și o noutate. De Manguel am citit celelalte două cărți publicate tot de Nemira. Iar cealaltă face parte din acea serie cu Istoria... Are și poze așa că e și mai mișto. Iar The Stand care e cît o carte de telefoane a fost prea tentantă. Poate la anul o citesc. Sperăm că 2021 o fi mai milos cu lecturile. Spor la pagini! 

Gînd LOTR: Tentația eternă a Inelului

 Am început un maraton de trei zile a celei mai bune trilogii cinematografice (sorry Star Wars, sorry Nolan). Din cîte îmi aduc aminte (și am văzut până acum) Peter Jackson a reușit să compună trei filme care să fie fidele cărților prezentând fidel și maiestuos epopeea tolkieniană.

Mă gândeam să notez o idee care mi-a venit uitându-mă la Frăția Inelului. Știm bine premisa, Sauron creează Inelul suprem al cărui rol este să stăpânească. Printr-un context de împrejurări ajunge în posesia lui Gollum și mai apoi în mâinile lui Frodo, care decide să fie acela care-l va arunca în lava Muntelui Doom.

Ce mi-a atras atenția? În film apar momente în care Frodo se smerește încercând să ofere povara purtării unor creaturi mult mai puternice decât el. Boromir, falnicul cavaler gondorian este ispitit de la început de puterea latentă. Gandalf se cutremură uitându-se la oferta hobbitului. Galadriel este și ea pe muchie de cuțit imaginându-se ca posesoarea Inelului. Dar toți resping făcând loc celui care a fost ales ca purtător al Inelului.

Toate aceste făpturi înțelepte, puternice, capabile să iasă din situații periculoase, făuriți din alt aluat ca restul middle-earthers, se tem de Inel. Se tem de ce ar putea să facă acea putere latentă din ei. Până și cei mai puternici se tem de ispita forței. Mi se pare o lecție importantă și relevantă astăzi.

Fiecare om caută să aibă putere, să fie cu un cap peste ceilalți, sau să obțină ce vrea. Pentru asta ar fi în stare să încalce anumite reguli și să profite de situațiile care sunt oportune. Imediat ce ajunge șef, abuzează de poziția sa. Avem o cultură și povestiri nenumărate care indică această realitate. Și aici nu e vorba doar de omul de pe stradă. La nivel mare și statul prin reprezentanții săi au Inelul în mână și îl joacă pe degete.

Gandalf și ceilalți eroi sunt capabili să privească realitatea în ochi. Nu sunt mândri. Un mândru (precum Isildur) ar spune că poate să țină în frâu Inelul fără ca acesta să-l corupă. Dar va vedea curând că adevărul este cu totul altul. Sunt situații în care nu poți pur și simplu să respingi invitația de a sta în frunte. E nevoie de oameni capabili care să ia decizii. Dar aceștia trebuie să fie conștienți de puterea pe care o mânuiesc și ar trebui să se teamă să o folosească. Astfel, vor ajunge lideri.

Scurtă prezentare a romanului Labirinturi de lut

 

După postarea euforic-confesivă de ieri, în care anunțam nașterii cărții, e vremea și pentru treburi administrative. Mai jos am încropit un fel de descriere, un book trailer pentru roman:

 Cum ar fi să ratăm acea întâlnire providențială cu persoana care ne poate schimba viața? Cu acela care ne poate deschide ochii în fața potențialului nostru? Dar dacă nu am face-o? Lea, studentă în anul întâi la Timișoara, dă peste August un tânăr excentric revenit acasă în Arad. Cei doi vor porni pe străzile orașului descoperindu-se încet unul pe altul, scoțând la iveală poverile sufletului și drumul spre vise, o cale ce aparent nu duce nicăieri. Vor avea putea să treacă peste aceste greutăți și să elibereze din labirinturile de lut în care s-au îngropat?

*o mențiune importantă elementul romantic nu este parte centrală a firului narativ, cele două personaje principale nefiind interesate unul de celălalt la acest nivel. Există și astfel de încurcături, dar sunt marginale temei centrale

Cartea, după cum am spus și ieri, conține romanul în sine și două povestiri separate ce lărgesc cadrul întâmplării. Iar la final un mic îndrumar al câtorva monumente istorice din Arad pe lângă care trec cele două personaje în plimbarea lor. În total cartea are 175 de pagini, cu toate materialele adiționale. Asta înseamnă că un cititor veteran poate termina de citit romanul într-o zi.

Prețul este de 25 RON, iar cei care doresc să o achiziționeze pot să-mi lase un mesaj în privat, pe Facebook, cu adresa pentru a putea fi expediată în timp util

Aceste detalii fiind menționate închei postarea așteptând să întâlnesc (virtual) viitorii cititori și sperând la zile bune la capăt de 2020 și debut de 2021

Inevitabil, am publicat o carte

Probabil că majoritatea celor care m-au cunoscut la o anumită etapă a vieții mele m-au reperat ca fiind tipul care citește cărți. Aveam grijă să am mereu cu mine vreo carte pe care să o răsfoiesc sau m-am dat de gol mergând prin oraș și căscând ochii în fața vreunei librării.

Unii mai știu că am și scris în trecut. Prin clasa a IV-a într-o carte-antologie în onoarea scriitorului Petre Ghelmez. Am mai scris în revista școlii prin clasa a XII-a, tot așa vreo 2 articole. Am mai scris un articol despre Richard Wurmbrand în revista Semnele Timpului, și un capitol în cartea Absolvenții curajului despre dr. Burt Beach. Vreme de mai bine de trei ani am scris pentru revista online Biblioteca Respiro un număr de articole despre cărțile citite. Momentan scriu (cu intermitențe) pentru o altă revistă online, Timpul, tot despre cărți.

După acest CV pe care nu plănuisem dinainte să-l adaug vine titlul, care nu-i cacealma și nici surpriză. O mână de oameni au aflat în ani recenți de pasiunea mea pentru scris. Dacă există interes poate o să postez cândva și despre acest aspect, dar e de știut că mi-a plăcut să imaginez povești cam de când am fost în stare să mâzgălesc pe un caiet fraze complexe (pentru vârsta aceea).

Și asemenea unui bulgăre care se tot rostogolește câștigând experiență, anii au trecut și evenimentul a venit tot mai aproape până când Providența a găsit coordonatele necesare pentru ca visul să devină real. Pauza oferită de starea de urgență mi-a oferit pretextul pentru a scrie această scurtă carte și pentru a o șlefui. Am găsit o gazdă primitoare la editura Gutenberg Univers din Arad, iar vineri dimineața m-am trezit în mână cu o carte care avea numele meu la autor.

E un sentiment ciudat și mișto în același timp. Eu îmi scoteam la imprimantă ceea ce am scris de-a lungul anilor și faptul de a-ți găsi gândurile pe hârtie le ofereau parcă o altă vizibilitate. Erau palpabile, dar știam că nimeni în afară de mine nu se va uita la acele rânduri (evident, dacă nimeni nu va cumpăra cărțile o să mă trezesc în aceeași situație). Dar să ții în mână cartea și să știi că acolo sunt înghesuite eforturile, ștersăturile, momentele de inspirație, sunetul tastelor lovite de degete și, evident, niște fărâme din tine însuți, e altceva.

Aș zice că simțeam un amestec de mândrie și mulțumire. Mândria aceea de a aduce ceva pe lume, ceva care poate să inspire, să emoționeze, să vorbească unei alte minți. E o mândrie care te face să te simți mic pentru că ești o voce într-un concert cu nenumărați interpreți, deși asta nu te va face să-ți ții gura pentru că ai și tu ceva de spus. Și mulțumire lui Dumnezeu pentru că s-a putut întâmpla un astfel de lucru extraordinar. Știu că e la modă ideea că oricine poate scrie o carte (și așa este), dar printre multele cărți născute din motive mercantile, mai există câte un exemplar care se naște din pasiune și umanitate.

Am umplut o pagină A4, singura ocazie în care o să auziți un introvertit vorbind verzi și uscate. Două cuvinte și despre carte pentru cei ce au rezistat până aici. Este un roman de mici dimensiuni numit Labirinturi de lut. Este povestea a două personaje care se întâlnesc întâmplător și care învață unul de la celălalt. Probabil am să mai concep o altă postare ca prezentare a cărții. Acum doar anunț că ea există pentru oricine e dornic să pună mâna pe ea. Pe lângă acest scurt roman mai sunt două povestiri scurte care oferă context întâmplării centrale. Și la final un mic ghid al locurilor prin care trec cei doi. Ah, acțiunea se petrece în Arad, cum am putut să uit asta!

Acesta a fost anunțul, persoana de contact sunt tot eu, fericit cu tot stocul pe cap. Cam atât.

John Steinbeck-Cartierul Tortilla. Impresii

 Îmi place Steinbeck. cel mai mult m-a prins Iarna vrajbei noastre. Rar am stat până noaptea târziu pentru a termina un roman, dar pentru ăsta mi-am contorsionat trupul pe un fotoliu până l-am dat gata. Mai e și Oameni și șoareci, o carte ușurică de câteva zeci de pagini (așa ziceam înainte s-o citesc), dar care are un miez dur și tragic. Omul știe să scrie, fără doar și poate.

Am luat Cartierul Tortilla pentru un drum cu trenul până la Timișoara. Ziceam că-i scurtuț și că până la urmă l-aș fi împachetat acasă. Între timp m-a lovit realitatea peste neuroni și am preferat să privesc un peisaj natural, o imagine destul de rar într-un an al izolării. Dar am citit cartea pe sărite, acasă, deși nu am avut timpul pentru a o lua de la cap la coadă.

E de ajutor construcția cărții, mai multe întâmplări separate care au în centru câțiva dintre săracii orașului Monterey, absolvenți magna cum laudae ai Școlii vieții, oameni care fac să fie bine chiar și când situația este rea. Nu pierzi nimic dacă citești un capitol sau două într-o zi și apoi reiei firul după trei zile. Personajele sunt tot acolo dormitând sau plănuind cum să fac rost de următoarea butelcă de vin.

Povestea se învârte în jurul lui Danny, un paisano care la finalul Primului Război Mondial moștenește de la bunicul său două case în cartierul Tortilla din apropiere de Monterey. Alături de el este prietenul său Pilon, pe care-l ia chiriaș într-una din case. Un accident duce la pierderea unei din ele, așa că cei doi prieteni stau într-o singură casă. De-a lungul capitolelor se alătură încă vreo câteva personaje pitorești, eroii romanului.

La început mi-a fost greu să-i accept pe Danny, Pilon et co, datorită stilului lor de viață care se baza în general pe mici furtișaguri și pe viitoarea întâlnire cu un pahar de vin. Dar Steinbeck reușește să-i scrie ca pe niște personaje credibile și complexe, care ascund un întreg univers de dorințe și regrete în spatele condiției sociale mizere. Au momente de iluminare spirituală, sar în ajutorul celor care sunt în suferință și împart un adânc sentiment de camaraderie.

Aici cred că vine avantajul lecturii segmentate. Dacă aș fi citit cartea dintr-o dată aș fi criticat faptul că nu există un fir roșu care să plece de la un cap la altul. Prietenii sunt cei care țin romanul pe picioare și în mișcare. Astfel, ca un serial, taie o bucată din realitatea cotidiană a unui orășel în care nu se petrec tare multe, dar care este animat de personajele pestrițe ce îl populează.

Mi-a plăcut și finalul, chiar dacă este unul tragic. Steinbeck aduce o notă de demnitate, o atitudine obișnuită în fața unui moment definitiv cum este decesul. Înainte de aceasta transformă un act banal și stupid în mania zeilor pictând prăbușirea lui Danny asemenea finalului lui Hercule sau a altui semizeu. E o schimbare de ton care nu depășește cadrul creat înainte, ci îi conferă o încheiere apoteotică.

Recomand Cartierul Tortilla, o carte ce merită citită pe îndelete pentru a te obișnui cu personajele și cu încercările lor de a trăi o viață în dreptatea pe care și-au croit-o singuri din peticele soartei.

Algoritmii care ne dau de gol I

 Tentativ am adăugat la postare Partea Întâi de parcă ar mai veni și altele. Om vedea dacă am timp și disponibilitate.

Despre ce este vorba în comunicarea de mai jos? În vreme ce-mi făceam veacul pe Cărturești.ro și priveam stocul lor de produse Baby Yoda am găsit această hilară juxtapunere ce mi-a sărit în ochi. E cineva care să nu-l cunoască pe Baby Yoda chiar dacă n-a văzut sau nici măcar n-a auzit de The Mandalorian? Probabil, dar sunt prea puțini pentru a fi băgați în seamă. Toată lumea e înnebunită după Baby Yoda!

Și chiar dacă am crede că în categoria celor care ar achiziționa această simpatică jucăriuță adorabilă s-ar încadra mai întâi fanii francizei Star Wars, ne-am înșela. Pentru că algoritmii ne trag covorul de sub picioare și ne arată cele mai căutate dorințe. 

Așa am aflat printr-un ocheală profesionistă că această simpatică jucăriuță adorabilă a fost cumpărată des împreună cu cel mai nou volum semnat de către corifeii Humanitas, domnii Pleșu și Liiceanu. Șocant, nu-i așa? Am putea spune că erau destinați să cumpere jucăriuța adorabilă, să-i cadă în plasă fermecați de ochii adânci și prietenoși. 

 Nu poate exista o dovadă mai palpabilă despre sensibilitățile și familiaritățile intelectualilor patriei decât gândul că într-o casă (sau apartament), un domn (sau doamnă) stă picior peste picior savurând pagini din volumul humanitasian, iar din vreme în vreme își ridică fruntea încercată pentru a cuprinde vastitatea unei idei, lovindu-se atunci de chipul stoic al simpaticei jucăriuțe adorabile. Ciocnirea opozițiilor, ce mai!

*această postare nu face reclamă simpaticei jucăriuțe adorabile sau site-ului Cărturești, e doar o snoavă simpatică, o glumă întinsă ca un zâmbet de-o clipă 

O bucățică de pARADis

Am fost la Arad și ca întotdeauna îmi port aparatul foto credincios cu mine. Trecînd pe lîngă aceleași monumente familiare te lovește inspirația momentului. Mai jos cîteva mostre de frumos din Aradul odată belle. Sperăm că această mare fațadiadă să ajungă și la clădirile mai importante ale orașului. 

PS: Din cauza unei mostre de inteligență artificială, fotografiile s-au încărcat invers, eu mergînd din piața Catedralei înspre Primărie.

Cele mai dislike-uite piese clasice de pe Youtube

 Muzica nu poate mulțumi pe toată lumea. Sunt rare de tot cazurile în care o melodie este apreciată cel puțin de majoritatea oamenilor indiferent de diversele lucruri care ne fac diferiți. Cînd vorbim de muzică există prejudecăți, opinii și reacții mai înfierbîntate sau calculate.

Unii simt nevoia să-și expună părerile printr-un like sau unlike la capătul unui clip de pe Youtube. Muzica clasică pare totuși să scape de unele păreri preconcepute pe care le suferă alte genuri. Un grup de oameni o audiază cu plăcere în vreme ce restul o privește ca pe un gen snob, plictisitor, care n-are vlagă în ea.  

Și totuși, internetul e un loc special care ne dă voie să ne exhibăm afectele. Așa că mai jos am organizat o listă cu cîteva piese clasice, universale, care au primit un număr de unlike-uri care mi-a atras atenția. Nu știu motivul (s-ar putea să fie legat strict de canalul care le-a postat și nu de muzică în sine), dar nici n-am avut dorința de a merge mai departe. So, să fim uimiți:

-Chopin - Nocturne op.9 No.2, publicat de andrea romano-21.000 unlike

-Symphony No. 9 ~ Beethoven, publicat de An American Composer-20.000 unlike

-Pachelbel - Canon In D Major. Best version., publicat de diemauerdk-11.000 unlike

-Beethoven - Für Elise (Piano Version) publicat de Ludwig van Beethoven-10.000 unlike

-Air - Johann Sebastian Bach, publicat de NEBELWARNER-10.000 unlike

-Mozart - Requiem, publicat de madhammu-10.000 unlike

-Carl Orff - O Fortuna ~ Carmina Burana, publicat de Beatriz-9.400 unlike

-Boléro (Ravel) - André Rieu publicat de Andre Rieu-9.300 unlike

-Toccata and Fugue in D Minor (Best Version Ever), publicat de MovieMongerHZ-8.400 unlike

-Schubert - Serenade, publicat de Sergei Egorov-6.800 unlike

-Tchaikovsky - 1812 Overture (Full with Cannons), publicat de avrilfan2213-6.600 unlike

-Schubert - Ave Maria, publicat de Musicaparabodas1-6.200 unlike

-Johann Strauss II - The Blue Danube Waltz, publicat de Classical Music Only-5.200 unlike

-Va, pensiero (Gefangenenchor) · Giuseppe Verdi: Nabucco · Kendlinger, publicat de Kendlingers K&K Phiharmoniker-4.700 unlike

-Erik Satie - Gymnopédie No.1, publicat de Distantmirrors-3.800 unlike

-Grieg - In the Hall of the Mountain King, publicat de DarwinLilGirl-3.800 unlike

-Carmen: "L'amour est un oiseau rebelle" (Elina Garanca), publicat de Metropolitan Opera-3.700 unlike

-Johannes Brahms - Hungarian Dance No. 5, publicat de FacundoJG-3.700 unlike

-Rossini: William Tell Overture: Final, publicat de earthatic-3.600 unlike

-Montserrat Caballé - O mio babbino caro publicat de LadyArmide-3.600 unlike

-Smetana ~ Moldau, publicat de Richard Brittain-3.200 unlike

-Samuel Barber - Adagio for Strings, publicat de Marshall J Hendrickson-2.900 unlike

-Rondo Alla Turca- Mozart, publicat de AllClassicalMusic-2.600 unlike

-Richard Wagner - Ride Of The Valkyries, publicat de TheWickedNorth-2.600 unlike

-Händel Messiah - Hallelujah Chorus, publicat de Luis Perez-2.200 unlike

-Primavera - Antonio Vivaldi, publicat de Alexander Agapito-1.900 unlike

-P. Tchaikovsky - Pas de Deux ('The Nutcracker'), publicat de thiagoblanco-1.800 unlike

-Mendelssohn's Wedding March, publicat de Bernard Hui-1.600 unlike

-Jean Sibelius - Finlandia, publicat de Tarja M-1.500 unlike

-Radetzky March - Johann Strauss Sr, publicat de TheWickedNorth-1.100 unlike

-Gabriel FAURE': Pavane, Op. 50 - Paintings By "CLAUDE MONET" publicat de andrewgrummanJC-1.000 unlike

-Ciprian Porumbescu - Balada ( Incredible Romania), publicat de icutsa-659 unlike

-George Enescu - Rapsodia Romana (Full), publicat de Big Shaw-571 unlike

O librărie online e doar atât

 

Dacă anul trecut pe vremea asta cineva mi-ar fi spus că va trebui să aștept aproape cinci luni pentru a intra într-o librărie i-aș fi râs în față. Dar istoria ne tot demonstrează că lucrurile care par imposibile devin realitate așa că am trecut și eu prin acest aspru exil livresc.

Nu mă înțelegeți greșit câtă vreme am stat în carantină și puțin după aceea am profitat de serviciile de curier rapid cu eficiență. Nu trecea săptămâna fără vreo câteva cărți noi care să mă viziteze. Îți puteai chiar imagina că ziua aceea a fost cheltuită plimbându-te prin anticariatele tale preferate din București. Aceeași cantitate, dar fără transpirație.

Și aici e baiul. Desigur că este o problemă mai mare și o schimbare de paradigmă socială impresionantă, dar am ajuns închiși în spatele unui monitor care seamănă cu djinnul din povestea lui Aladdin. Atâta vreme cât contul e deschis produsele vin acasă fără a ne mai obosi să ne ridicăm dosurile de pe scaun.

Monitorul a devenit cu adevărat o poartă spre lume. În câțiva inchi de laptop sau mai puțini de tabletă sau telefon poți cumpăra o carte, poți să vezi un film, poți cumpăra murături, poți asculta un concert, poți vorbi cu bunica, poți să asculți o slujbă bisericească, poți vedea mașinile care circulă pe Calea Victoriei (sau Champs Elysee dacă vre așe).

Devenim asimptomatici la realitate. O vedem în fața ochilor fără a o simți. Nici miros, nici pipăit, nici gust. Totul e mediat de Monitorul nostru prea iubit. Nu vreau să par ipocrit, că doar și eu îl folosesc și altfel aș scrie textul ăsta pe o foaie de hârtie și apoi l-aș pune într-un dosar pentru că nu l-ar citi nimeni altcineva. E extrem de folositor, dar ar fi bine să nu fie de neînlocuit.

Introvertiții știu tare bine ce înseamnă JOMO (Joy of Missing Out-Bucuria de a rata ocazii). E momentul acela în care știi că se întâmplă ceva dar simți acea gâdilitură în coșul pieptului care te constrânge să nu vrei să te ridici din pat și să fii acolo. E eliberarea pe care o aduce un telefon care te anunță că o anumită întâlnire nu se mai ține. Era un fel de repetiție pentru ce a însemnat pandemia pentru restul lumii, când evenimentele se anulau într-o mișcare de domino de neoprit.

Bookfestul s-a anulat. Cu un fior pe șira spinării am aflat că Gaudeamusul cică se ține online. Imposibil. Pur și simplu de neconceput. Am face bine să sărim peste anul acesta. E o butaforie a la Potemkin, dar nu e târg de carte. Tot așa și cu librăriile online (și anticariatele). Sunt folositoare, dar nu pot înlocui realitatea.

Am trecut zilele astea printr-o librărie, în grabă. Aveam ochelarii aburiți de mască și dezamăgirea pe buze când nu am găsit ce-mi trebuia. Dar actul de a te plimba printre rafturi, rafturi pe care le-ai văzut de zeci de ori este oxigen pentru suflet. E genul acela de aer care nu se poate căpăta cu ajutorul unor tuburi, indiferent de cât de performante ar fi.

Poate dacă aș sta în oraș aș merge mai mult prin librării. Poate că totul se naște dintr-un vast sentiment de nostalgie al unui deceniu petrecut în anticariate și librării ticsite cu cărți, contorsionat pentru a descoperi titlul și înveselit de întâlnirea cu o carte pe care o căutam sau pe care tocmai am descoperit-o. Adevărul e că nu poți pune semnul egal între această experiență și un scroll, oricât de entuziast pe paginile vreunei librării online.

O să vină și ziua când restricțiile acestea se vor stinge și vom putea să revenim la vechile obiceiuri. Într-un fel, și astăzi se întâmplă acest lucru. Iar când zilele acelea însorite se vor întoarce, am să mă duc și eu într-o librărie pentru acea tainică și prelungă conversație și negociere cu cărțile, ascultând, alegând și trăind experiența pe care doar contactul ți-o poate oferi.

 

PS: aceasta nu e o pledoarie pentru a nu folosi librăriile online (sau anticariate). Cumpărați oameni buni că și firmele astea nu o duc prea bine, mai ales în patria noastră iubitoare de cărți. Cumpărați ca să aveți unde să vă întoarceți când plaga va deveni istorie. Cumpărați azi și veți ști că veți avea șansa să cumpărați și poimâine

Filme ce ar merita o continuare

 Cu toții avem filme pe care le vedem și despre care zicem: ce păcat că nu au dus mai departe seria! Și e adevărat, unele filme reușesc să nimerească tot ce trebuie pentru a fi de calitate, dar nu fearmecă marea masă și astfel fac 10 dolar la box office. Sau mai mult, dar nu suficient pentru o continuare. Mai jos, lista mea total subiectivă de filme.

Alita: Battle Angel. Mi-a plăcut rău de tot filmul, cu toate criticile unor despre ochii anime-ici ai protagonistei. A avut acțiune, a avut emoție, coloană sonoră, efecte speciale și pe Rosa Salazar într-un rol de zile mari. Și în plus a preluat principalele puncte din manga originală. Iar finalul a fost pus pe tavă pentru o parte a doua.

District 9. Mai numără cineva anii?

Dracula untold. Sincer, mi-a plăcut filmul. Nu-mi plac filmele horror și sângele în exces, așa că mi-a fost pe felie. A avut destul gotic ca să creeze o atmosferă incitantă, chiar dacă geografia țării lui Țepeș este greșită din comun. Fraților, l-am fi avut pe Charles Dance ca un vampir ce caută răzbunare, de ce n-ați mers la film? 

Ender Game. Ar fi trebuit să satisfacă pofta de SF, căci pe vremea aceea Star Wars era încă la gheață. Filmul reia povestea primului roman și o adaptează bine. Se mișcă bine, poate are un feeling prea generic SF, dar rămâne în balanță și te ține tensionat până la final. Din păcate, povestea Vorbitorului în numele morților se va găsi doar în cărțile lui Orson Scott Card.

John Carter. Of Mars. Unul din cele mai stupide eșecuri comerciale ale Disney, născute din dezinteres și ambiția stupidă a regizorului de a nu face reclamă cum trebuie. Cine ar merge la un film cu Taylor Kitsch (uh, X-men origins, Wolverine),și care zici că a copiat totul din Star Wars (Spoiler, de fapt e vițiversa)? Filmul e destul de reușit, nu e deloc slab și putea fi prima piatră dintr-un univers mai larg.

Man from UNCLE. Toată lumea insistă ca disperații pentru Cavill ca James Bond. Două cuvinte: Solo. Napoleon Solo. Filmul ăsta are stil, are acțiune, una dintre cele mai bune coloane sonore puse pe film. Poate că și ăsta e tot un stepping stone pentru o franciză, dar e unul tare bun. Păcat că nu mai prindem partea a doua.

Sherlock Holmes 3. Primele două sunt bune dacă le accepți ca pe o versiune alternativă a personajului. Iar Downey Jr și Jude Law sunt simpatici și te conving repede că se știu de-o viață. Iar Jared Harris ca Moriarty în cel de-al doilea film... can we have a rematch? Știu că s-a anunțat că se lucrează, dar pandemia îi șade în cale

Tomb Raider. Destul de formulaic filmul și siropos, dar Vikander a reușit să facă un joc bun și să rezonezi cu personajul. Știu că s-a anunțat o continuare, dar om vedea ce s-o întîmpla după ce trece pandemia.

Atât pentru acuma. Sigur o să-mi vină în minte și altele pe parcurs. Dar nu am să mai updatez acest post. Probabil.

Ken Follett, Notre Dame. Impresii

 

Avem în față un volum tare scurt, pe care îl putem folosi ca o riglă, un tipar pentru vreun record personal pentru cea mai scurtă lectură. Luată în mână cartea are vreo 140 de pagini. Dar să nu uităm că la final se află un fragment dintr-un roman al autorului. Și să nu uităm că presărate printre cuvintele mii se află poze zeci, imagini ce încarcă cu mai multă profunzime narațiunea emoțională. Deci avem vreo 80 de pagini propriu zise cu tot cu ilustrații.

Acum că am tăiat pofta multora de a pune mâna pe cărticică, hai să-i spunem și atuurile. Există un motiv bun pentru care a fost scrisă. De fapt, două, primul fiind că dacă o cumpărăm, banii merg la un fond pentru renovarea patrimoniului (și care probabil se ocupă în mod special de Notre Dame). Al doilea ar ține în mod special de carte în sine.

Ken Follett, scriitor britanic, renumit pentru romanele sale istorice de dimensiuni impresionante, adună câteva crâmpeie din secolul în care Notre Dame de Paris a fost centrul capitalei Franței și un simbol greu de ignorat. Avem începutul, descrierea felului în care niște oameni s-au strâns laolaltă să ridice o catedrală. Mai avem momentul paraginii, ajutat de iconoclasta Revoluție franceză și figura lui Victor Hugo, care dintr-un condei i-a făcut pe oameni să-și dea seama că e cazul să readucă strălucirea clădirii. Mai avem figura lui Eugene Violett-le-Duc, pasionatul arhitect ce ne-a redat privirilor monumentul. Și nu în ultimul rând avem o clipă tensionată din istoria Parisului, abia eliberat de strânsoarea nazistă, cu un ambițios de Gaulle dornic să se vadă în aceeași imagine cu catedrala pentru a-și întări șansele de a deveni viitorul președinte al Franței.

Aceste tablouri sunt fascinante în măsură în care cititorul nu a plonjat prea mult în istoria Franței, în caz contrar mâncând o ciorbă reîncălzită. Pentru un novice (cum eram și eu), sunt destul de interesante și scurte pentru a nu plictisi sau convinge să pui cartea jos.

Dincolo de acestea mai sunt unele gânduri despre rolul catedralelor. De fapt, subtitlul cărții este Scurt istoric al semnificației catedralelor. Astăzi catedrala e muzeu sau piatră de poticnire pentru marea majoritate a oamenilor. Pentru unii, e locul în care îl găsesc pe Dumnezeu. Alții se bucură că a trecut vremea catedralelor și că progresul merge mai departe.

Follett, în scurte cuvinte, aduce aminte că acel ev a fost totuși necesar și că mulți dintre pașii următori nu puteau fi realizați dacă înainte nu s-ar fi trecut pe acolo. Catedrala a însemnat comunitate, inovație tehnică, un focar de cunoaștere ce era mai apoi răspândit în regiune sau peste hotare (lucru inedit, la construcția catedralelor participau atât localnici, cât și străini). Nu au fost o molimă pe Pământ, contrazicând impresiile unora care socot că religia a adus numai răul. S-ar putea ca fără marile catedrale ei să nu-și poate spune acum, peste secole, opiniile lor. Dar asta nu ține de cartea lui Follett.

În concluzie, eu zic că merită citită cartea. Dacă nu vreți să dați banii pe ea (e de înțeles) căutați-vă biblioteca și împrumutați-o. Sau luați-o de la prietenul care e pasionat de cărți. Măcar pentru scurtul timp cât o citiți vă poate duce cu gândul la o vreme în care efortul dădea naștere unor minuni arhitectonice care vor traversa secolele și vor impresiona mintea a milioane de oameni de toate felurile. 

*fotografia este făcută de mine la Alba Iulia, în catedrala romano-catolică ce împarte vârsta cu mul mai faimoasa omoloagă de pe malurile Senei

Inteligența pe care o scară prea înaltă

 E un lucru care mă sâcâie de multă vreme. Poate doar eu sunt cel care remarcă sau are urechi prea slabe de înger. Dar e o atitudine generalizată, care nu are frontiere, deși poate se face remarcată într-un anumit filon de gândire. Adevărul este că o dată în viață s-ar putea ca și noi să fim vinovați de asemenea gânduri. Aici sar și eu repede în barca condamnaților.

Există și o bună motivație. Ai de ce să te comporți așa. Dar nu știu dacă acest lucru îți dă și dreptul să te manifești așa. Lucrul care-mi stă pe limba minții este disprețul, categorisirile și batjocura omului față de om. Mai ales a omului care are altfel de opinii decât cele pe care le împărtășesc eu.

Încă nu trăim într-o dictatură orwelliană așa că fiecare cu opiniile sale modelate de mediu, anturaj, lecturi (dacă există!) și experiențe de viață. Unele dintre ele se pliază ușor pe ceea ce acceptăm în termeni generali ca fiind aproape de realitatea în care trăim. Altele deviază ușor într-o parte sau alta. Alți trăiesc literalemente într-o realitate paralelă hrănită cu argumente măiestrite (logica trebuie să fie corectă cel puțin pentru o persoană). Toți ne credem corecți, chiar dacă mai există momente de îndoială sau incertitudine.

Dar ce facem oare cu social media? Dacă punem pe o platformă de comunicare oameni de diferite opinii? Răspunsul este că iese o porcăială îngrozitoare care poate frânge inima oricărui om care are speranțe într-o omenire iluminată. Până la urmă probleme ca rasismul sunt doar un alt filon al disprețului omului față de om. Nu văd normal ca să condamnăm o astfel de problemă, dar să aprobăm pe aceia care promovează o imagine slab calitativă a unor categorii întregi de oameni.

Nu mă înțelegeți greșit, nu le iau apărarea pe baza credințelor și nu cred că au dreptate. Dar asta nu înseamnă că ar trebui tratați ca fiind persoane de clasa a doua. Poate vă trec prin minte unele epitete folosite în dreptul unor oameni. Se creează falia necesară și se stabilesc taberele. Eu, cel ce postează, superior, iluminat, am dreptul să judec. Ceilalți sunt inferiori, uitați de progres și merită să dispară în coșul de gunoi al istoriei. Ei sunt Morlocii, iar noi suntem Eloii, cei buni.

E atît de frustrant să vezi oameni care sunt inteligenți, care stăpânesc domeniul în care activează, dar care nu tratează pe cei care nu au avut șansa lor cu un dram de respect. Cred într-o tâmpenie? Da! Asta înseamnă că poți să le pui steaua în piept? Nu știu. 

Vreau să fiu naiv și să-mi imaginez că dacă suntem o societate care se crede progresistă înseamnă că nu excludem, că nu ne înscriem într-un program extins de bullying al unor categorii de oameni (chiar dacă ni se pare că o merită). Poate chiar o merită datorită ignoranței lor. Dar aceste mesaje agresive nu vor vindeca prăpastia dintre cele două tabere ci o vor adânci. E adevărat, au un anumit appeal pentru cei care citesc postările și gândesc la fel ca tine, le asigură un confort psihic și îi asigură că ei sunt buni, deștepți și frumoși. Dar taie și frânghiile unei posibile împăcări și a unui drum comun pe care se poate merge.

Cred în cavalerism și în discuții civilizate. Dacă mi s-ar spune că sunt valori medievale, uitate,  m-aș mira, pentru că la modul ideal ar fi ceva necesar nouă astăzi, dar și mâine. Ce viitor ne așternem dacă suntem unul la gâtul altuia? Ce soluție vrem pentru această problemă? Falia rămâne acolo și nimeni nu e dispus să facă minimul gest de a-și respecta adversarul verbal. Ce putem spune despre un răspuns mai generos?

Acum 2.000 de ani Iisus a creionat un discurs care ar fi putut răsturna lumea cu susul în jos. Creștinismul nu l-a luat în serios și și-a băgat mâinile în oala cu putere. Dar Predica de pe munte rămâne un ideal pe care încercăm să-l atingem. Ca societate avem multe defecte pe care nu lucrăm să le reparăm, nici măcar când vine vorba despre respectul celui ce gândește altfel decât noi. Nu vreau să îndemn la utopie, mai degrabă la introspecție. Să nu uităm puterea cuvântului și felul în care acesta poate schimba lumea.

Dune trailer. Impresii tardive

 Pare ridicol dacă stai să te gîndești. De pe 9 septembrie (ce cadou excelent de ziua mea fuse!) și pînă astăzi tot mi-am zis că dau din gură măcar un pic despre Dune. Și n-am făcut-o. Dar eram cu sufletul la gură așteptînd clipa în care, în decembrie, voi fi în cinematograf și mă voi uita la film. Well, după cum se stie deja, data de 1 octombrie 2021 e data magică în care vom putea spera că vom viziona prima parte din Dune la cinema.

Pînă atunci rămîne părerea de rău și fluieratul a pagubă. Dar e și bine. Peste atîtea luni virusul nostru prea-contactil s-ar putea să-și mai piardă din colți (hopefully). Și poate vom mai avea și cinematografe deschise pînă atunci, dacă nu le îneacă guvernul. Sunt mulți factori în joc, dar dacă ne-am păstra optimismul, am spune că vom vedea Dune, sper eu chiar în IMAX. Dar orice ecran mare e bun zilele astea.

Ce părere am eu despre Dune? Am vorbit despre Fundația și tentativa contemporană de a adapta opera lui Asimov. Ce sentimente îmi stîrnește trailerul pentru romanul lui Frank Herbert? Mai întrebați? Mai e cazul? Răspunsul meu ar fi fost: aș fi stat două ceasuri îmbrăcat în costum de protecție din cap pînă în picioare doar să-l văd în cinema!

Denis Villeneuve a făcut o treabă excelentă cu Arrival și cu Blade Runner 2049. Două filme care sunt sus de tot și intră în galeria marilor epopei SF. Din trailer, ce reiese pînă acum e cam la fel. S-au plîns unii că lipsește saturația imaginii, mai ales pentru o planetă deșertică cum e Arrakis, dar nu am văzut decît cîteva cadre. Și regizorul a folosit același spectru de culori și în celelalte filme ale sale.

Arată bine, fantastic. Nu mai avem imaginile acelea ale opulenței baroce proiectate în filmul lui Lynch. Totul e liniar, brutalist, economisit. E adevărat, nu e un remake, ci viziunea lui Villeneuve, dar îmi va mai trebui puțin ca să mă obișnuiesc cu decorurile noi.

Distribuția e la înălțime. Chalamet arată ca Paul, Zendaya pare total metamorfozată față de MJ din filmele cu Spiderman, iar restul actorilor sunt toți de marcă. Isac, Fergusson, Bardem și alții sunt sigur că vor face un rol excelent. Sunt curios să văd ce a plănuit pentru Liet Kynes, reprezentat de o femeie. Multă controversă, puține răspunsuri.

Eu nu am găsit nimic care să îmi displacă, poate doar scurtimea trailerului. Vreau să văd mai mult (adică tot filmul). Partea bună este că la anul, în prima parte, vreau să reiau toată saga (cele 6 cărți, vreau să zic) pentru a mă pregăti. Există toate șansele ca filmul ăsta să fie printre cele mai bune produse vreodată. Și completînd cu o parte a doua care încheie romanul, și cu al treilea film care să se ocupe de Dune Messiah putem visa la o trilogie cum rar prinde marele ecran.

The spice must flow...

Guest post: Stepa și alte povestiri-Anton Cehov

 Postat inițial pe 27.10.2016 

De scurtă vreme am început să fiu pasionat de lectura povestirilor. Nu mă prinseseră din tinerețea mea literară însă acum am descoperit plăcere și în acest stil de proză. Și, ca orice rus care se apucă să-și pună gândurile pe hârtie, Cehov e maestru la întocmit povestiri.

Ce e fascinant la el este viziunea asupra lumii, deși destul de deznădăjduită. Un povestitor înnăscut, capabil să surprindă clipa, momentul, sufletul omului surprins în lumina reflectorului. Într-o lume ce pare absurdă, nedreaptă și care trădează trăiesc totuși oameni. Fiecare cu luptele sale, întrebările sale încercările de a pricepe rostul lor în lume. Unii pornesc cu speranță, cu încrederea că se poate realiza ceva în viață sau mai important că pot găsi fericirea în viață. Doar că cei care sunt naivi sunt prinși în menghina realității, dezamăgiți, înfrânți, risipiți.

Se critică tot ce e mai rău în om, tot ceea ce poate face rău vieții. Standardele false, impresiile despre ceea ce un om are nevoie, minciunile și iluziile atât de frecvente în relațiile dintre oameni. Putem chiar trage concluzia că din când în când autorul se uită înspre Ceruri căutând un răspuns pentru felul în care se învârte lumea. Toate pentru a rezolva ecuația aceasta a vieții și a felului în care trebuie trăită și înțeleasă. Multe din tușele prezente în episoadele scrise de Cehov sunt sumbre pentru a oferi o speranță pe termen lung.

Cu toate acestea, mi se pare că povestirea Stepa are o rază de bine. Povestea tânărului băiat plecat de acasă pentru a învăța, cumva în același ton cu Nică plecând la Socola pentru a se școli. Drumul său ce constituie descoperirea lumii pentru el e o experiență ce îl transformă și îl face să vadă frumusețea lumii și diversitatea caracterelor umane. Vedea viața pulsând în jurul său. Povestirea are un final deschis, cu promisiunea unei îngrijiri de către rudele sale și cu gândul că în cele din urmă, el va deveni un om de treabă, un om bun cum nu se găsesc pe toate drumurile.

Recomand din suflet acest volum, și de fapt orice carte scrisă de către Cehov. Stilul său curge, ideile sunt clare și pertinente și personajele pline de viață. În scurte pagini reușești să te atașezi de ele în așa fel încât să te bucuri de ele și să simți când ele suferă.

Recomandare: da

Nota: pentru oricine caută o lectură profundă

Guest post: 2084, Sfârșitul lumii-Boualem Sansal

 Postat inițial pe 12.10.2016

De obicei, atunci când o carte se spune că urmează într-un fel sau altul tradiția, evenimentele sau conceptele unui strălucit înaintaș, apar niște așteptări pe măsură. Pe lângă cele normale care se impun ca atunci când dai bani pe o carte să nu ai impresia că ai făcut-o degeaba. Romanul 1984 scris de George  Orwell este un clasic, o necesitate literară pentru orice om ce vrea să se considere cult, indiferent dacă-ți place sau nu.

Revenind însă la 2084, m-am apropiat de carte datorită titlului, datorită tocmai aceste filiații de la Orwell și datorită evenimetelor actuale care par a fi aduse în carte la punctul culminant. Să vedem despre ce este vorba.

În viitorului anului 2084 lumea este Abistan. Nu există nimic altceva și oricine îndrăznește să se pună într-o poziție antagonică cu marele Yolah și cu Abi, mesagerul său, va dispărea complet din istorie. (o mulțime de paralele cu 1984). Totul este controlat prin ajutorul acestei religii care domină fiecare aspect, respirație și gând al existenței umane. Se pare că nu există nicio metodă de a scăpa de sub supravegherea...era să zic a lui Big Brother. (like pentru gluma nereușită) Și totuși, un om simplu, chinuit de îndoieli și adus într-un loc unde vede fisurile sistemului perfect, începe să își pună întrebări. Încetul cu încetul își dă seama că paradisul nu este Abistan și poate există ceva mai bun pe undeva. Și începe o căutare ce cuprinde mare parte a cărții. Detaliile vor fi descoperite de către cei ce se vor avânta în lectura ei.

Să începem cu ce nu mi-a plăcut. Principala diferență dintre 84 și 04 sunt personajele. Aici sunt extrem de șterse, fantomatice chiar. Autorul alege să deseneze Abistanul, să-i explice cutumele, tradiția și istoria, sacrificând însă orice legătură pe care o putea avea cititorul cu personajul principal. Ati, este o umbră, o cameră prin care noi privim în lumea aceasta. Și nimic mai mult.  De asemenea, niciun personaj nu este tridimensional și mai mult decât generic. Dacă cineva moare sau supraviețuiește, nu te impactează pe tine ca cititor aproape deloc.

Un alt minus important pentru mine este lipsa totală a tensiunii. Abistan pare a fi un regim totalitar absolut care controlează tot. Ni se spune despre crimele și abuzurile pe care le face. Dar totul de la mare distanță. Nici măcar odată nu ajungi să simți în ceafă amenințarea. Compară cu Orwell și acel sentiment al faptului că întradevăr Big Brother te urmărește. Aici, totul e prea neclar, prea îndepărtat. Cu toată puterea aceea imensă, nu simți amenințarea.

Fără aceste două componente esențiale romanul cade rău de tot. Nu este o lectură proastă, autorul scrie destul de interesant încât să te facă să afli finalul poveștii, dar nu va avea un impact în timp. Cartea e prea generică pentru a te face să te mai gândești la ea peste câțiva ani. Dar sunt și lucruri care mi-au plăcut.

Unu, ideea e impresionantă. În lumea noastră de astăzi, subiectul e actual și totuși viziunea aceasta teribilă, pusă pe hârtie dă de gândit. Faptul că cineva a făcut-o este un lucru bun, și fiecare în mintea lui poate merge mai departe cu firul evenimentelor imaginându-și o astfel de distopie.

Doi, deonstrucția religiei. M-a surprins felul în care este tratată religia. Desigur, este un comentariu mai mult sau mai puțin voalat referitor la religia islamică și latura ei extremistă, însă nu poți să nu observi câteva paralele. Ca observator al fenomenului religios în general, autorul oferă câteva puncte interesante de vedere și în același timp este echidistant. Nu atacă religia de dragul retoricii și nu o prezintă ca fiind rădăcină a răului. Religia până la urmă se află în mâna omului și el ajunge să facă ce vrea cu ea. Și în acest caz o transformă într-o armă mai periculoasă decât o bombă atomică.

Trei, twistul neașteptat. Acesta este un spoiler pentru cei care nu au citit cartea așa că nu voi spune. Dar la un moment dat există o legătură directă cu romanul lui Orwell. Nu mă așteptasem și când am citit am rămas puțin pe gânduri. Mi-a plăcut abordarea. Veți înțelege voi. (în engleză se poate spune fan service).

În mare, cartea este ok, se poate cumpăra dacă întradevăr e singura carte din Raftul Denisei care vă lipsește. Dacă nu, bibliotecile sigur o vor avea pe undeva și vă așteaptă să o citiți. Merită citită pentru unele idei pe care le expune, deși cititorul va trebui să facă unii dintre pașii pe care autorul nu îi face. În final, comparația pălește. Lumea lui Orwell e întradevăr un totalitarism care înghite totul, în vreme ce Sansal ne pune în față o cutiuță cu nisip, niște cortine și joacă o piesă de teatru a absolutismului. Nu este nicio dispută referitoare la care carte îți va da coșmaruri la finalul lecturii.

Recomandare: da

Nota: pentru colecționari și cumpărători compulsivi

Proză scurtă-Gogol. Impresii

 Prima mea întîlnire cu Gogol a fost acum mulți ani cînd am citit Suflete moarte și din cîte îmi aduc aminte am trecut de la o stare de amuzament la confuzie. E adevărat, detaliile mi s-au șters din minte, dar nu mi s-a părut a fi ceva cu adevărat extraordinar.

De data asta am ales volumașul apărut la Polirom pentru o călătorie cu trenul pînă la Timișoara. Îmi ziceam că am să-l suflu pe drumul dus-întors și am să pot completa puțin din foamea de clasici. Zicala mea este că dacă autorul este rus cu siguranță opera publicată este una dacă nu excepțională, cel puțin bună.

Orice regulă are o excepție după cum bine știm. Nu îndrăznesc să spun că Gogol este un scriitor slab, dar stilul său este unul greu de priceput în primă fază și mai apoi greu de așezat într-o categorie. Din experiență vorbesc despre trei dintre povestirile sale, Mantaua, Nasul și Însemnările unui nebun.

Prima, tratează experiența unui funcționar șters ca personalitate care are nevoie de o mantauă nouă. După ce convinge un croitor șugubăț să-i croiască o haină nouă se fălește cu ea, dar reușește să o piardă în curînd cu rezultate dramatice. A doua povestire, este despre un nas dispărut de pe fruntea unui funcționar înalt. Cîteva zile totul e haotic pentru că nasul este deghizat în om și hălăduie prin capitala Rusiei. Totul revine la normal inexplicabil. Cea din urmă prezintă însemnările unui om care își pierde mințile treptat ajungînd într-un ospiciu.

Să începem cu lucrurile pozitive. Niciuna din povestiri nu este plictisitoare, nu vrei să sari peste ea, chiar dacă sunt narate la persoana întîi în stilul pompos al epocii. Sunt bine scrise și nu sunt întinse peste răbdarea cititorului. În al doilea rînd există destulă critică socială și ironie la adresa sus-pușilor ridiculizați pentru ignoranța și mîndria lor fără acoperire. Nu în ultimul rînd, Gogol reușește să te facă să empatizezi cu oamenii ăia. Nu poți să le pronunți numele dar ești decepționat de soarta lor inevitabil tragică.

Lucrul care nu mi-a plăcut și m-a făcut să nu privesc cu ochi buni povestirile este lipsa explicațiilor. Se petrec o mulțime de întîmplări ciudate, fără noimă, iar oamenii nu stau să se întrebe de ce umblă un nas cu trăsura ziua în amiaza mare, de exemplu. Dar nu se sacrifică măcar un rînd pentru a da un răspuns. Asta mi-a distras atenția și m-a făcut să mă gîndesc la astfel de întrebări în loc să mă concentrez pe narațiune.

Cred că suprarealismul pe care Gogol voia să-l aducă înainte are susținere dacă ai cîteva linii de demarcație puse din start. Stabilind lumea ca fiind una puțin într-o ureche atunci accepți mai ușor consecințele acestei reguli impuse de autor. În Maestrul și Margareta de exemplu, se pleacă iute din cotidianul sovietic într-un ireal populat de creaturi supranaturale și în scurtă vreme accepți ce vrea să povestească Bulgakov.

Nu aș recomanda volumul pentru cineva care dorește să înceapă să citească Gogol. Uitîndu-mă pe catalogul celor de la Polirom văd mai multe titluri publicate, dar nu aș ști pe care să-l propun. Știu, mai am de citit și probabil peste o carte sau două am să mă obișnuiesc cu stilul bizar al lui Gogol. În cele din urmă este un clasic și pentru că ceea ce a scris vorbește despre dorința omului de a privi dincolo de banalul care ne înconjoară.

Oradea ce e azi

 Am tot fost în Oradea în anii ăștia. Am și vreo cîteva postări despre cît de mișto poate fi orașul ăla. Recunosc este și un pic de invidie arădană, cînd mă gîndesc cîte ar fi de făcut la mine în curte (municipiul Arad, zic) și cît s-a bătut pasul pe loc. Oradea, Timișoara și Alba Iulia au cetăți bastionare gata funcționale și magneto-turistice. Aradul strălucește prin absență. Nu am chef de scuze, văd doar realitatea.

Tot așa de-a lungul anilor în care am tot ajuns în orașul bihorean am văzut cum de fiecare dată ceva era schimbat. Un retuș aici, o adăugire acolo. Clădirile prăfuite cu fațade vechi au căpătat un suflu nou. Oradea nu mai semăna cu, să zicem Aradul, ci mai repede semăna cu Budapesta sau Praga (păstrînd proporțiile evident).

Poate or fi și neajunsuri, că deh, e greu să obții perfecțiunea, dar ștacheta e ridicată sus de tot. E evident că este creditul cuiva, că este an electoral, și de aceea nu vreau să fiu țintit. Realitatea se știe și în conformitate cu aceasta se pune și ștampila de vot (de fapt, se mai votează au ba, că nu mai sunt în știri). De aceea, voiam doar atît să fac. Postez fotografii cu Oradea. Cele vechi sunt din decembrie 2011, prima mea vizită în oraș. Cele mai noi sunt făcute duminică (23.08) sau în decembrie 2019 cînd m-am plimbat mai mult. S-a renovat mult mai mult, dar în 2011 știam prea puțin și eram cu ochii pe ceas așa că n-am apucat să văd prea mult.

*PS: să mai pomenesc și de noile muzee deschise? Spații expoziționale în Cetate, Muzeul Evreilor Deportați, Muzeul Art Noveau. Sau de Zilele Art Noveau?

Palatul Gerliczy

Palatul baroc

Basilica romano-catolică

Palatul Apollo

Palatul Moskovits Miksa

Palatul Stern

Casa Koloszvary

Palatul episcopal greco-catolic; trecut printr-un incendiu și readus la forma inițială 

Palatul Vulturul Negru

Sinagoga Neologă

Biserica Reformată

Sinagoga Achavas Rein