Portret de oraș-Brașovul, fără brașoave

 Dacă există realități alternative, într-una din ele sigur am ajuns în Brașov prin 2020. Dar, din motive înțelese de toată lumea anul trecut am stat cu capul la cutie așteptînd zile mai bune. Au venit, puțin mai bune. Destul cît să ne suim în tren și să purcedem spre Brașov.

Am o relație complicată cu orașul ăsta. Prima dată l-am văzut în 2006 venind din Sinaia cu părinții. Dar am fost la Bran și am pierdut ziua ardeleană din vacanța aia. Am revenit în 2014 împreună cu gașca cu care am plecat în Etiopia să ne facem vaccinuri. Am stat cîteva ceasuri. Abia în 2017 am ajuns cum trebe și în vreo 5 ore am alergat ca un ogar de la un cap la altul văzînd ce era de văzut.

Iar acum am stat mai mult pe acolo. Stat e o expresie, pentru că am mers destul de mult în fiecare zi. Am găsit cazare aproape de centru, așa că iute ajungeam în piață. Și de acolo pe toate străzile, pe Tîmpa, pe Cetățuie, pe unde apuci. Și evident drumul cu trenul a fost vis frumos, dar la asta deja vă așteptați.

Cum mi s-a părut Brașovul la vorbă lungă? E un oraș frumos, chiar dacă nu a atins standardul orădeano-clujean de restaurare strălucitoare. E plin ochi de clădiri arătoase, care se țin încă bine și îmbie privirile. E micuț, ușor de traversat și fiind într-o tigaie te poți sui pe dealuri ca să-l vezi în tot de sus.

E un picuț aglomerat, deși l-am prins tocmai în moment de vîrf. Seara mergînd pe strada Republicii erai încadrat de zeci de oameni. Și multe mașini, multe-multe. Am urmărit și am văzut cel puțin una din fiecare județ în afară de CS. E ceva!

Cel mai mult mi-a plăcut promenada de După Ziduri. Dacă aș locui acolo, prin zona aia mi-aș face veacul. M-a cucerit rîulețul, fortificațiile artificiale de pe-o parte și cele naturale de dincolo. E paradis pentru introvertiții creativi. Din păcate, cu Cetățuia e afacere bulgărească, dar asta e poveste cu avocați și bani risipiți.

Am zis multe, vă las să și vedeți cîteva frînturi din orașul ăsta. Poate l-oți vizita într-o zi

Topul literar Sturza 2021

 

Noah, a sosit acel moment invetabil cînd vă arăt ce am citit anul ce trece, și ce mi-a plăcut. Evident, lista e subiectivă, incompletă și născută din disponibilitatea și circumstanțele a 365 de zile pline. Așadar, să purcedem la lista!

PS: Cărțile nu sunt într-o ordine anume, doar aceea în care au fost citite de-a lungul anului  

 

Fiction

 

1. Melancolia, Cărtărescu. Omul ăsta are o imaginație fascinantă și greu de replicat. Chiar dacă sensul simbolurilor poate fi uneori greu de priceput, rămîne experiența pătrunderii într-un spațiu al visului ce întinde timpul și spațiul la limită

2. Asccensiunea, Kazantzakis. Am mai scris despre el și mereu am rămas impresionat. Aici reușește să picteze un tablou în două tușe fără a apărea vreo ruptură între acestea. Împletire de mit, baladă și pildă socială, e o carte impresionantă

3. Book of the New Sun, Gene Wolfe. Le pun pe toate patru la grămadă, practic sunt o carte. Din nou o imaginație debordantă care duce la viață o societate insolită din viitorul îndepărtat și explorează teme profunde ale experienței umane. Cel mai mult m-a liniștit consensul că după prima lectură nu înțelegi mare lucru.

4. Nocturne, Kazuo Ishiguro. Alt preferat de-al meu, acum în proză scurtă. Cînd vrea să simți melancolie o livrează excelent, iar cînd e de rîs, rîzi în hohote. Totul în ritm de muzică bună

5. A fost doar ciumă, Ulițkaia. O carte bună, care ar trebui să ne pună un nod în gît cînd zîmbim în fața unui virus mortal, dar tremurăm în fața apăsării statului atotputernic

6. Vechiul oraș imperial, Kawabata. Ador cărțile care reușesc să aducă la viață acel spirit bătrîn al Japoniei, plin de arhaisme sociale și de mici drame personale purtate de-a lungul rîurilor sub ramurile cireșilor

7. Paradisul pierdut, Milton. Imaginația poetică reia subiectul războiului din Ceruri și a căderii lui Lucifer într-un poem ce a modelat cultura de secole. Nu prea îs multe de comentat

8. Vă place Brahms?, Sagan. O poveste simpluță și nu prea despre iubire, regrete, frici și înaintarea în vîrstă

9. Funcționarul nebun, Berbatova. Trei nuvele care ies din cotidian și produc o realitate fantastică în care omul tot știe să sufere  

10. Vîntul, duhul, suflarea, Răsuceanu. O proză densă, pe trei planuri, în trei evuri, care te prinde în plasa ei și te aduce în fața unor vieți care nu pot trece prin trauma anilor trecuți

 

Non-fiction

 

1. Secolul singurătății, Noreena Hertz. O carte încărcată de statistici, mărturii și ipoteze care măsoară singurătatea în care am plonjat și care ne transformă ființa noastră profundă  

2. Sfidarea Holocaustului, Tim Dowley. Zece povești de viață despre eroi simpli care au luptat contra naziștilor pentru viețile celor condamnați la moarte

3. Arta de a trăi fără știri, Rolf Dobelli. Cartea asta e neapărat de citit pentru zilele astea. Obsesia noastră de a fi la curent în fiecare clipă ne poate produce mai mult rău decît bine.

4. Între două lumi, Zuleika Saoud. O mărturie cutremurătoare a unei tinereți zguduite de boală și a efectelor pe care aceasta le are asupra unei persoane

5. Manifest, colectiv. O viziune creștină asupra talentului, a rolului pe care îl joacă în personalitatea noastră și în viața de zi cu zi

6. Jurnal, Etty Hillesum. Un jurnal din vremea războiului care scoate la lumină spiritul celui care refuză să se plece în fața suferinței și stă drept știind în Ce crede

7. Arta măcelăritului, Lindsey Fitzharris. Povestea vieții unuia din cei mai mari reformatori sanitari din istorie, Joseph Lister, a cărui contribuție a dus la ameliorarea durerii a generații întregi.

8. Tolkien și Marele Război, John Garth. Puțin tehnică pe alocuri și mai ușor de recomandat fanilor Middle Earth, este totuși o lucrare de excepție care descrie evoluția primelor impulsuri literare coagulate ulterior în saga Stăpînului Inelelor

9. Dincolo de ordine, Jordan Peterson. Practic, realist, provocator, izvorît din înțelepciune veche și experiență clinică. Sunt mari șanse să vrei să-ți revizuiești viața după lectura cărții

10. Excepția, Andrei Cornea. O carte complexă, care pune la lucru neuronii și atenția necesară, dar care oferă la final recompensa unei concluzii la care să medităm cu atenție

Cărticica stoicismului, Jonas Salzgeber. O bună introducere în doctrinele de bază ale acestui curent filosofic, dar și o prezentare practică a beneficiilor aduse de aceste idei vechi de milenii

sursa foto: https://unsplash.com/photos/9BoqXzEeQqM 

Am aruncat prosopul pentru că vreau să plec în Narnia!

 

Frate, nu era ieri început de noiembrie? Sau era iulie? Nu mai țin minte. Dar nu cred că mai sunt doar două săptămâni din 2021! 

Oricum, lăsând gluma la o parte, anul ăsta a trecut fulgerător de repede. Chiar și cu două cărți luate la bani mărunți și ochi stricați. Tot am simțit cum îmi scapă zilele din mâini.

Una din victimele acestei luări prin surprindere este goal-ul meu de cărți de pe Goodreads. Nici nu zic câte sunt pentru că e imposibil să le duc până la capăt. Și nu are rost pentru că n-aș pricepe nimica din cărțile pe care le-aș citi.

La fel ca anul trecut, am reușit să mă izbesc cu capul în gard și să nu duc la capăt provocarea. Cu toate acestea am descoperit niște cărți fantastice, din care am învățat o mulțime de lucruri și care m-au ajutat să-mi lărgesc perspectiva asupra lumii. Altele au fost pur și simplu pentru amuzament, să nu pocnească mintea degeaba.

Acuma sunt pe muchie, între ambiție și o promisiune neîmplinită de un an. Știți ce am zis anul trecut cam pe vremea asta? Aș vrea să recitesc Cronicile din Narnia. Că vine Crăciunu, și zăpada, și am văzut filmele. Ce s-a întâmplat? Exact același lucru. Cineva mi-a furat zilele și m-am trezit în 2021 pe neveu. Și necitit.

Așa că mi-am zis că anul ăsta bifez provocarea. Și am să o fac. Chit că o să mă mustre Goodreads-ul că n-am terminat. Asta e, ce să-i faci, viața e greu. Prefer să mă relaxez și să recitesc seria lui CS Lewis decât să înot printre niște cărțulii. O să văd dacă o să-mi afecteze provocarea pe care mi-am impus-o pentru revista Timpul, dar asta e pentru altă dată.

Adevărul e că de la anul o să o iau altfel cu cititul. Poate o să scriu o rezoluție ca anul trecut, sau nu. Mi-am dat seama că poți aplica minimalismul în multe domenii, inclusiv în ce citești. De-a lungul anilor, am consumat multe cărți pe stil fast food. Recunosc, nu sunt persoana care să știe cum să-și ordoneze orele exemplar. Așa că de la anul cărți mai puține, dar stat mai mult pe ele. Sau cel puțin așa sper.

Vă salut, mâine de dimineață mă pun și deschid șifonierul să văd unde mă duce. Arrivederci!

Cum nu l-am lăsat pe Asimov și am citit în continuare

 

Am povestit mai demult despre momentul în care am găsit Fundația, primul volum, într-un maldăr de cărți aduse acasă de tata. Am lăsat lucrurile în suspans pentru că de la a găsi o carte care ți se pare interesantă și până la a o citi e cale lungă. De data nu a fost chiar atât de lungă.

De când mă știu am fost atras de SF. Țin minte frânturi de emisiuni la TVR1 cu niște chestii dintr-astea, cu generic de final sau început având o melodie din ciclul Oxygene a lui Jean Michelle Jarre. Mai mult de atât nu-mi aduc aminte. Și evident, știu că mi-a plăcut mereu Star Wars, dar nu neapărat pentru poveste, ci pentru fundal. De fapt, cam așa făceam de când mă știu. Vedeam un film sau un serial, îi luam personajele și fundalul și apoi îmi făceam povestea mea.

E sigur că aveam la acea dată suficient de multă curiozitate încât să mă apuc de citit Fundația. Vă spun sincer pe atunci nu eram un cititor avid și nu aveam nici gusturi prea bune. În liceu am citit în clasa a IX-a Solaris și mi s-a părut o prostie. Au trebuit să treacă vreo câțiva ani pentru a putea aprecia cartea la adevărata ei valoare.

Așa că nu-i deloc vreo surpriză că nu mi-a plăcut cartea din prima. Am fost total capturat de acele fragmente din Enciclopedia Galactica, de istoria trecută a Imperiului, de planete și de politica din spate. Lucrurile care nu apăreau în volum. Sunt convins că nu am înțeles care era șpilul psihoistoriei și logica evenimentelor. Dar eu am o regulă neîncălcată de a nu lăsa o carte neterminată așa că am dus-o până la capăt. Și i-am pus cruce pentru moment.

Totul s-a schimbat când am început clasa a VIII-a. La ora de limba română profesoara ne-a pus pe fiecare să povestim despre o carte pe care am citit-o în vacanța de vară. Ca un bun elev am amânat sarcina până în ultimul moment. Am decis să povestesc despre Ocolul Pământului în 80 de zile. Pe atunci eram fan Jules Verne. Și atunci, din nou, stelele s-au aliniat, și am hotărât să fac altceva. Pentru că deși îmi plăcea Verne era totuși puțin banal. Și m-am decis să vorbesc despre Fundația, pentru a ieși din tipar.

Cel puțin pe profesoară am impresionat-o. Citise cartea în facultate și se mira cum de un puștan de gimnaziu a pus mâna pe așa carte (chiar dacă nu a înțeles mare lucru din ea). Și atunci, s-a schimbat macazul din nou. Pentru că mi-a promis că-mi va da să citesc alte cărți ale lui Asimov. Mai mult decât atât mi-a făcut cadou Soarele gol ediția de buzunar apărută la Univers în acea vreme.

Bineînțeles eram în clasa a VIII-a și aveam examen de capacitate, așa că e de la sine înțeles că am acceptat oferta de a citi. Universul lui Asimov e mare și l-am citit cum am apucat. Am împachetat Cavernele de oțel și Soarele gol. Apoi am terminat trilogia originală și Preludiul Fundației. Am mai citit O piatră pe cer și mi-a topit mintea. Cam asta am apucat în gimnaziu.

Se apropiau examenele și profesoara mi-a promis mai mult după ce vor trece. Le-am bifat și-n vară, într-o zi, a venit la mine acasă cu o pungă plină ochi de Asimov. Cred că în acea zi sau în ziua următoare am citit Marginea Fundației. A fost prima carte citită cap-coadă într-o singură zi. Și are 440 de pagini în ediția Nemira! M-am ridicat din pat doar să mănânc și să merg la baie. Și-apoi am continuat călătoria înspre Gaia și spre deznodământ.

Am încheiat saga cu Fundația și Pământul. Am citit Eu, robotul. Am descoperit volumele cu povestiri scurte și o vară întreagă le-am citit și recitit de parcă descoperisem comoara din El Dorado. Și evident am scris ceea ce s-ar numi astăzi fan fiction. Am extins povestea lui Asimov ocupându-mă de istoria Imperiului Galactic ce n-a fost așezată în pagină de el. Din păcate acele caiete s-au pierdut în negura timpului.

Îmi amintesc una din zile în care am mers împreună cu mama în Arad și am intrat-o într-o librărie și am întrebat dacă nu au cumva Soarele gol sau Cavernele de oțel. Vânzătoarea s-a uitat la mine ca la felul șapte. Au trebuit să treacă mai bine de zece ani până când Paladin să reediteze seria completă.

Probabil fiecare copil pasionat de lectură are un autor pe care-l descoperă și care-i aprinde imaginația ca un foc de miriște. În adolescență cu siguranță că nu am priceput suficient de bine toate nivelurile pe care este clădită Fundația. Însă darul lui Asimov a fost mult mai prețios. Indirect mi-a pus pixul în mână și am scris. Povești ce semănau cu ale lui, dar care în timp au început să fie ale mele. Dar despre asta cred că am să scriu altădată.

Știri, frustrare și eliberare. Arta de a trăi fără știri, Rolf Dobelli

 

Încep să devin conștient de cât de puține zile mai sunt din acest an. Nu prea am mai scris pe blog și nici pomeneală să ating obiectivul de lectură de pe Goodreads. Am rămas în urmă. Daar, am citit niște cărți tare bune și am să povestesc despre ele, încercând să închei anul cu încă vreo câteva lecturi folositoare.

Revenind la cartea din titlu, am așteptat să o citesc. Am căutat-o și până la urmă am găsit-o în librăria Corina din Arad. Am pus mâna pe ea și n-am lăsat-o până când am plătit-o. Și într-o zi am înghițit-o cu totul.

Am să fiu subiectiv fiind în general de acord cu autorul, Rolf Dobelli, deținător al unui nume neobișnuit și mișto. El zice că știrile e nașpa. Evident, în 150 de pagini și oferind o mulțime de argumente care m-ar putea convinge să arunc televizorul pe geam dacă aș avea unul.

Ce e știrea și de ce este atât de dăunătoare? Păi știrea e acel mic calup de informații, sau breaking news-ul care ne invadează constant și ne mănâncă timpul, forțându-ne să ne oprim din ce facem zgâindu-ne la un ecran de unde izvorăște informația. Și ce e rău în asta?

Până la urmă nimic, în afară de cantitate (și calitate până la un punct). Trăim înconjurați de știri, suntem asaltați cu informații din Australia, Patagonia, Croația și Gondor, știind la minut de ce ministrul și-a dat demisia, unde a ars și cine a câștigat toate meciurile. În principiu informații irelevante la nivel personal. Cu ce mă ajută pe mine că știu toate astea?

Nu e o pledoarie pentru ignoranță. E bine să știi pe ce lume trăiești și de obicei marile evenimente nu trec pe lângă noi neobservate. Puțini americani ar fi fost afectați de faptul că s-a băgat curent electric în Timișoara, dar unii ar putea să aibă un câștig dacă ar ști că Romania a devenit un stat independent. Marile evenimente lasă urme și sunt ușor de asimilat. Restul e problema.

Și Dobelli ne acoperă cu argumente. Din multe perspective consumul excesiv de știri ne face rău fizic. Mai mult, ne face rău sufletului atunci când ne arată imagini exagerate ale violenței și brutalității. Ne face să avem mai puțină încredere unii în alții și ne ajută să facem alegeri greșite, pentru că deh, nu toate știrile sunt egale (sau obiective). În spate rămâne alianța cu profitul și asta susține practic ciclul neîntrerupt de știri.

Am avut și io două momente în viață când am fost news-aholic. Unul demult, altul anul trecut când a început pandemia. Atunci am renunțat la cvasi-ignorarea noutăților pentru un scroll continuu și repetat al paginilor de știri în căutarea noilor informații și decizii de ultim moment. A fost ca o povară și o ceață. Și nu m-a ajutat cu mare lucru.

De asemenea îmi place tare mult soluția lui: deconectarea. Se potrivește mult cu filozofia de viață pe care încerc să o aplic de aproape doi ani încoace. Suntem înconjurați de atât de mult balast și lucruri nenecesare despre care ni se spune că sunt esențiale. Și care în același timp scot la iveală anxietatea și angoasele din noi. În cazul ăsta, știrile. Ajungem ușor controlați de instinctul de a cunoaște totul, de a apăsa în disperare acele butonașe pentru a primi recompensa de serotonină, încât ignorăm realitatea care ne înconjoară și pe care o putem influența cu adevărat.

Nu am spus prea multe despre carte dintr-un motiv tare simplu: cumpărați-o. A apărut la editura Baroque Books. Mai dați o tură prin magazinul lor, au unele cărți tare mișto. Inclusiv asta. Chestiile pe care le-am pomenit în fugă Dobelli le tratează pe larg în capitolașe lungi de maxim trei pagini, dar împachetate cu date, statistici și citate celebre. Și poate va ajuta pe unii să renunțe la acest drog dulce și absorbitor de timp și atenție.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/HeNrEdA4Zp4