Cele mai bune cărți 2020. Top personal

 

Bazat pe ce am citit eu anul ăsta, evident. Chiar dacă în cealaltă postare am zis că am dezlănțuit un masacru al paginilor citite în acest an, nu înseamnă că am dormit. Cel puțin în prima parte a anului. De fapt întregul an a fost irigat cu cărți bune, chiar dacă a fost pauză între ele. Și pentru a păstra tradiția de acum câțiva ani, iată ale mai mândre cărți cetite anul acesta, în notație alfabetică pentru a împăca pe toată lumea.

Non-ficțiune

1. Bartlett, Jamie-Oameni vs tehnologie. Internetul trebuia să ne elibereze. Cine mai are nevoie de microcipuri când avem smartphoane, algoritmi și alte bucurii?

2. Bălulescu, Lavinia-Bughi Mambo Rag. O plăcută biografie narativă a lui Nicolae Steinhardt, ce poate fi citită înainte de a te apuca de operele sale

3. Cărtărescu, Mircea-Creionul de tâmplărie. Îmi plac mult de tot volumele autobiografice, iar cele ce rememorează aspecte ale muncii autorului sunt și mai bune

4. Dewitt, David-Cartea bărbatului matur. Cum să devii un bărbat de impact. Puțină învățătură nu strică acuma când tinerețea ar trebui să fie vândută pe maturitate

5. DuBois, Thomas-Religion and the Making of Modern East Asia. Puțină mâncare orientală pentru orientare într-o tematică diferită de ce învățăm în mod obișnuit

6. Ernu, Vasile-Sectanții. Fascinantă ca poveste și ca radiografie a unui subiect care mă interesează în mod personal

7. Hari, Johan-Legături pierdute: Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare. Voluminoasă, educată, concretă, deși pe alocuri ne despărțim la răsfirul ideilor și soluțiilor

8. MacKenzie, Debora-COVID-19:Pandemia care nu trebuia să existe...; cu așa titlu cum să n-o citești. Informativă pentru contextul larg și pentru explicațiile generale pe care le oferă ideii de pandemie   

9. Nichols, Tom-Sfârșitul competenței: discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale. O lectură de neratat, relevantă pentru ziua de azi. Cum alegem pe cine să credem și cui dăm dreptate la nevoie? Citiți și vedeți

10. Spitzer, Manfred-Demența digitală: cum ne tulbură mintea noile tehnologii. Premiul Ironia Vremurilor, dar în general o privire interesantă asupra părții negative a uneltei care ne-a fost atât de loială în acest an pandemic

11. Veith, Gene Edward-Citind printre rânduri. Ghid pentru o înțelegere creștină a literaturii. Jumate manual de literatură, iar cealaltă o pledoarie pentru ficțiune. Nu o fi unică, dar e printre puținele cărți ce tratează această temă

12. Williams, Peter J.-Putem avea încredere în Evanghelii? O carte scurtă, informativă cu rolul de a lărgi orizontul în ceea ce privește familiaritatea evangheliștilor cu lumea pe care o descriu        

 

Ficțiune

1. Clarke, Arthur C-Fântânile Paradisului. Un clasic al genului SF. Ce se găsește la intersecția dintre inovație și tradiție? Ideile bune, forma nu neapărat

2. Golding, William-Împăratul muștelor. Clasic. O poveste despre supraviețuire și umanitate în cumpănă prin ochii unor copii

3. Hesse, Herman-Peter Camenzind. O carte despre plecare și despre venire. Despre origine și destin. Numai bună de citit în an de lockdown.

4. Lovecraft, H.P.-cărți de la Polirom. Am citit toate volumele apărute. Omul avea imaginație nu glumă, și a reușit să transpună în tablouri vii oroarea cosmică

5. Maalouf, Amin-Periplul lui Baldassare. Not the best, dar oricum bun. Unde te duci când se prezice sfârșitul lumii?

6. Miller, Walter-Leibowitz. O distopie asemănătoare cu Fundația reluând evurile occidentale și sfârșind în coșmarul Războiul Rece  

7. Murakami, Haruki-În noapte. Prima carte a dânsului. Foarte bine scrisă, captivantă și nu atât de ciudată

8. O Connor, Flannery-Greu de găsit om bun. Povești din Sudul american îmbinând măiestrit goticul și grotescul cu interogațiile despre credință

9. Steinbeck, John-Cartierul Tortilla. Istorii mundane, din praful mahalalei, cu un iz de familiaritate și de empatie

Tolstoi, Lev-Hagi Murad. Solemnă, tragică, magnifică. Ca un basm arăbesc

Atât

PS. Nu știu dacă ar trebui să includ aici și Labirinturi de lut, am recitit cartea când am corectat-o de mi-a ieșit pe urechi!

sursa foto:  https://unsplash.com/photos/RgKmrxpIraY

Cum m-am împiedicat în Cursa Cărților 2020?

 

La fel care restul umanității ideea unei perioade destul de lungi în care să stai închis și să nu faci nimic mi-a surâs. Era un moment de pauză visat, calculat, pentru a da naștere unei avalanșe de timp liber. La început încă aveam impresia că prin iunie-iulie totul va fi bine, așa că trebuia să fii cât mai productiv, cât mai repede. Apoi timpul s-a dilatat și casa a devenit singura realitate în care te învârteai. Ce s-a întâmplat cu toată avalanșa aia de timp gol, numai bun de umplut cu activități creative? S-a evaporat.

Recunosc, în cazul meu am fost productiv pentru că am scris cel puțin o carte de la zero și apoi am corectat-o de câteva ori. Dar asta nu mănâncă nici măcar 12 ore din zi, așa că ce s-a întâmplat cu restul? Chiar îmi imaginam că oi putea citi la rupere mai ales că aveam acces la toată biblioteca de acasă. Nu eram în chirie peste județe plângându-mă că aș citi cartea aia sau aia și neputând ajunge la ea.

Și tot n-am făcut-o. Pe Goodreads, site-ul unde îmi notez cărțile citite pentru a nu le uita mi-am pus ca țintă 101 cărți, un ideal ușor de atins într-un an normal, iar astăzi cu o zi nainte de încheierea anului am citit 91 de cărți. Și recunosc, pe la sfârșit am apucat unele cărți ce nu se grăbesc spre 150 de pagini tocmai pentru a nu termina mai urât provocarea. O mică statistică nainte de toate:

 

2019-72 propuse, 94 citite

2018-111 propuse, 123 citite

2017-99 propuse, 116 citite

2016-79 propuse, 80 citite

2015-49 propuse, 56 citite

Acum că mă uit, îmi dau seama că este primul an în care ies pe minus la cărți citite. În anul în care am stat acasă înconjurat de cărți! Paradox!

Bine, pentru mine nu e paradox deloc. Am întors problema pe toate fețele și mi-am dat un răspuns care e până la urmă de așteptat. Să eliminăm suspecți de așteptat. Internetul e o tentație care îți taie elanul. De la Paști de când am primit cadou un smartphone e ca și cum ai ține un laptop pe zece degețele, așa că au revoir timp gol! (recunosc, vreo câteva zile am fost imersat complet într-un joc de pictură în care completai spații și pictai. Până la dezintoxicare mi-am mâncat ,mult timp de citit)

Și-atunci, dacă nu internetul e principalul vinovat, care e? Și răspunsul la mintea cocoșului este tocmai stagnarea. După ce-ți termini atribuțiile și plănuiești restul timpului, tot procrastinezi timpul de citit până când dispare cu totul. Nu încep la 4, încep la 5 sau la 6 și deja trebuie să mă uit la un film sau să rezolv altă problemă. Și gata ziua. Acum repetă ecuația pe mai multe luni și avem o avarie serioasă.

Într-un an normal te pregăteai să pleci la școală, stăteai acolo, te plimbai în oraș pentru a-ți curăța mintea, luai mâncare, o mâncai acasă, poate ațipeai, mai aveai vreun proiect de făcut, un serial de văzut, și tot aveai timp să împachetezi o carte în maxim două zile!!! Acasă, m-am zbătut aproape o săptămână cu o carte ce nu avea mai mult de 120 de pagini.

În cuvintele nemuritoare ale lui Bane din The Dark Knight Rises: Peace has cost you your strength, victory has defeated you! Mare adevărat a rostit dom mercenar aici. Când te lăfăi nu prea îți vine să ieși din moleșeală și să-ți sforțezi mintea. Să fi fost eu de vină, ar fi trebuit să am o rutină mai organizată și o mai mare forță de convingere personală? Probabil. L-am trădat pe marele guru Jordan Peterson și nu mi-am făcut patul în fiecare dimineață? Această informație este confidențială.

Dar da, sunt un pic dezamăgit de mine. 2020 n-o fost în totalitate un an pierdut, am citit multe cărți bune, am reușită să-mi focalizez parțial înțelegerea asupra lumii, dar am și pierdut mult timp. Recunosc asta și chiar dacă mi-ar plăcea să flutur cauze externe, tot de la mine o plecat baiu ăsta. Să sperăm că la anul lucrurile or fi puțin mai bune și că, cine știe, o să marcăm și extincția oamenilor mascați din interior și exterior.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/x-bysAtCVBE 

Mă bucur cînd Nemira face cadouri

 Apropiindu-ne de sfârșitul anului și comenzile de cărți se răresc. Dar asta nu înseamnă că ultimul val nu poate fi unul impresionant. Mi-am dat seama că de o vreme bună nu i-am mai bătut la cap pe cei de la Nemira. Am dat de un motiv bun că-l republică pe musiu King în haine noi și am zis să mă încolonez și eu frumos la masa cu comenzi. Asta mi-a venit de prim nămeți (deși nu a nins).

M-am speriat de risipa de hârtie până să îmi dau seama că era un poster promoțional cadou. Și mereu îmi plac bilețelele astea care îți amintesc că ești mișto dacă cumperi cărți. Știu deja asta dar îmi place să mi se reamintească.

Oricum, am luat 2 cărți vechi și o noutate. De Manguel am citit celelalte două cărți publicate tot de Nemira. Iar cealaltă face parte din acea serie cu Istoria... Are și poze așa că e și mai mișto. Iar The Stand care e cît o carte de telefoane a fost prea tentantă. Poate la anul o citesc. Sperăm că 2021 o fi mai milos cu lecturile. Spor la pagini! 

Gînd LOTR: Tentația eternă a Inelului

 Am început un maraton de trei zile a celei mai bune trilogii cinematografice (sorry Star Wars, sorry Nolan). Din cîte îmi aduc aminte (și am văzut până acum) Peter Jackson a reușit să compună trei filme care să fie fidele cărților prezentând fidel și maiestuos epopeea tolkieniană.

Mă gândeam să notez o idee care mi-a venit uitându-mă la Frăția Inelului. Știm bine premisa, Sauron creează Inelul suprem al cărui rol este să stăpânească. Printr-un context de împrejurări ajunge în posesia lui Gollum și mai apoi în mâinile lui Frodo, care decide să fie acela care-l va arunca în lava Muntelui Doom.

Ce mi-a atras atenția? În film apar momente în care Frodo se smerește încercând să ofere povara purtării unor creaturi mult mai puternice decât el. Boromir, falnicul cavaler gondorian este ispitit de la început de puterea latentă. Gandalf se cutremură uitându-se la oferta hobbitului. Galadriel este și ea pe muchie de cuțit imaginându-se ca posesoarea Inelului. Dar toți resping făcând loc celui care a fost ales ca purtător al Inelului.

Toate aceste făpturi înțelepte, puternice, capabile să iasă din situații periculoase, făuriți din alt aluat ca restul middle-earthers, se tem de Inel. Se tem de ce ar putea să facă acea putere latentă din ei. Până și cei mai puternici se tem de ispita forței. Mi se pare o lecție importantă și relevantă astăzi.

Fiecare om caută să aibă putere, să fie cu un cap peste ceilalți, sau să obțină ce vrea. Pentru asta ar fi în stare să încalce anumite reguli și să profite de situațiile care sunt oportune. Imediat ce ajunge șef, abuzează de poziția sa. Avem o cultură și povestiri nenumărate care indică această realitate. Și aici nu e vorba doar de omul de pe stradă. La nivel mare și statul prin reprezentanții săi au Inelul în mână și îl joacă pe degete.

Gandalf și ceilalți eroi sunt capabili să privească realitatea în ochi. Nu sunt mândri. Un mândru (precum Isildur) ar spune că poate să țină în frâu Inelul fără ca acesta să-l corupă. Dar va vedea curând că adevărul este cu totul altul. Sunt situații în care nu poți pur și simplu să respingi invitația de a sta în frunte. E nevoie de oameni capabili care să ia decizii. Dar aceștia trebuie să fie conștienți de puterea pe care o mânuiesc și ar trebui să se teamă să o folosească. Astfel, vor ajunge lideri.

Scurtă prezentare a romanului Labirinturi de lut

 

După postarea euforic-confesivă de ieri, în care anunțam nașterii cărții, e vremea și pentru treburi administrative. Mai jos am încropit un fel de descriere, un book trailer pentru roman:

 Cum ar fi să ratăm acea întâlnire providențială cu persoana care ne poate schimba viața? Cu acela care ne poate deschide ochii în fața potențialului nostru? Dar dacă nu am face-o? Lea, studentă în anul întâi la Timișoara, dă peste August un tânăr excentric revenit acasă în Arad. Cei doi vor porni pe străzile orașului descoperindu-se încet unul pe altul, scoțând la iveală poverile sufletului și drumul spre vise, o cale ce aparent nu duce nicăieri. Vor avea putea să treacă peste aceste greutăți și să elibereze din labirinturile de lut în care s-au îngropat?

*o mențiune importantă elementul romantic nu este parte centrală a firului narativ, cele două personaje principale nefiind interesate unul de celălalt la acest nivel. Există și astfel de încurcături, dar sunt marginale temei centrale

Cartea, după cum am spus și ieri, conține romanul în sine și două povestiri separate ce lărgesc cadrul întâmplării. Iar la final un mic îndrumar al câtorva monumente istorice din Arad pe lângă care trec cele două personaje în plimbarea lor. În total cartea are 175 de pagini, cu toate materialele adiționale. Asta înseamnă că un cititor veteran poate termina de citit romanul într-o zi.

Prețul este de 25 RON, iar cei care doresc să o achiziționeze pot să-mi lase un mesaj în privat, pe Facebook, cu adresa pentru a putea fi expediată în timp util

Aceste detalii fiind menționate închei postarea așteptând să întâlnesc (virtual) viitorii cititori și sperând la zile bune la capăt de 2020 și debut de 2021

Inevitabil, am publicat o carte

Probabil că majoritatea celor care m-au cunoscut la o anumită etapă a vieții mele m-au reperat ca fiind tipul care citește cărți. Aveam grijă să am mereu cu mine vreo carte pe care să o răsfoiesc sau m-am dat de gol mergând prin oraș și căscând ochii în fața vreunei librării.

Unii mai știu că am și scris în trecut. Prin clasa a IV-a într-o carte-antologie în onoarea scriitorului Petre Ghelmez. Am mai scris în revista școlii prin clasa a XII-a, tot așa vreo 2 articole. Am mai scris un articol despre Richard Wurmbrand în revista Semnele Timpului, și un capitol în cartea Absolvenții curajului despre dr. Burt Beach. Vreme de mai bine de trei ani am scris pentru revista online Biblioteca Respiro un număr de articole despre cărțile citite. Momentan scriu (cu intermitențe) pentru o altă revistă online, Timpul, tot despre cărți.

După acest CV pe care nu plănuisem dinainte să-l adaug vine titlul, care nu-i cacealma și nici surpriză. O mână de oameni au aflat în ani recenți de pasiunea mea pentru scris. Dacă există interes poate o să postez cândva și despre acest aspect, dar e de știut că mi-a plăcut să imaginez povești cam de când am fost în stare să mâzgălesc pe un caiet fraze complexe (pentru vârsta aceea).

Și asemenea unui bulgăre care se tot rostogolește câștigând experiență, anii au trecut și evenimentul a venit tot mai aproape până când Providența a găsit coordonatele necesare pentru ca visul să devină real. Pauza oferită de starea de urgență mi-a oferit pretextul pentru a scrie această scurtă carte și pentru a o șlefui. Am găsit o gazdă primitoare la editura Gutenberg Univers din Arad, iar vineri dimineața m-am trezit în mână cu o carte care avea numele meu la autor.

E un sentiment ciudat și mișto în același timp. Eu îmi scoteam la imprimantă ceea ce am scris de-a lungul anilor și faptul de a-ți găsi gândurile pe hârtie le ofereau parcă o altă vizibilitate. Erau palpabile, dar știam că nimeni în afară de mine nu se va uita la acele rânduri (evident, dacă nimeni nu va cumpăra cărțile o să mă trezesc în aceeași situație). Dar să ții în mână cartea și să știi că acolo sunt înghesuite eforturile, ștersăturile, momentele de inspirație, sunetul tastelor lovite de degete și, evident, niște fărâme din tine însuți, e altceva.

Aș zice că simțeam un amestec de mândrie și mulțumire. Mândria aceea de a aduce ceva pe lume, ceva care poate să inspire, să emoționeze, să vorbească unei alte minți. E o mândrie care te face să te simți mic pentru că ești o voce într-un concert cu nenumărați interpreți, deși asta nu te va face să-ți ții gura pentru că ai și tu ceva de spus. Și mulțumire lui Dumnezeu pentru că s-a putut întâmpla un astfel de lucru extraordinar. Știu că e la modă ideea că oricine poate scrie o carte (și așa este), dar printre multele cărți născute din motive mercantile, mai există câte un exemplar care se naște din pasiune și umanitate.

Am umplut o pagină A4, singura ocazie în care o să auziți un introvertit vorbind verzi și uscate. Două cuvinte și despre carte pentru cei ce au rezistat până aici. Este un roman de mici dimensiuni numit Labirinturi de lut. Este povestea a două personaje care se întâlnesc întâmplător și care învață unul de la celălalt. Probabil am să mai concep o altă postare ca prezentare a cărții. Acum doar anunț că ea există pentru oricine e dornic să pună mâna pe ea. Pe lângă acest scurt roman mai sunt două povestiri scurte care oferă context întâmplării centrale. Și la final un mic ghid al locurilor prin care trec cei doi. Ah, acțiunea se petrece în Arad, cum am putut să uit asta!

Acesta a fost anunțul, persoana de contact sunt tot eu, fericit cu tot stocul pe cap. Cam atât.

John Steinbeck-Cartierul Tortilla. Impresii

 Îmi place Steinbeck. cel mai mult m-a prins Iarna vrajbei noastre. Rar am stat până noaptea târziu pentru a termina un roman, dar pentru ăsta mi-am contorsionat trupul pe un fotoliu până l-am dat gata. Mai e și Oameni și șoareci, o carte ușurică de câteva zeci de pagini (așa ziceam înainte s-o citesc), dar care are un miez dur și tragic. Omul știe să scrie, fără doar și poate.

Am luat Cartierul Tortilla pentru un drum cu trenul până la Timișoara. Ziceam că-i scurtuț și că până la urmă l-aș fi împachetat acasă. Între timp m-a lovit realitatea peste neuroni și am preferat să privesc un peisaj natural, o imagine destul de rar într-un an al izolării. Dar am citit cartea pe sărite, acasă, deși nu am avut timpul pentru a o lua de la cap la coadă.

E de ajutor construcția cărții, mai multe întâmplări separate care au în centru câțiva dintre săracii orașului Monterey, absolvenți magna cum laudae ai Școlii vieții, oameni care fac să fie bine chiar și când situația este rea. Nu pierzi nimic dacă citești un capitol sau două într-o zi și apoi reiei firul după trei zile. Personajele sunt tot acolo dormitând sau plănuind cum să fac rost de următoarea butelcă de vin.

Povestea se învârte în jurul lui Danny, un paisano care la finalul Primului Război Mondial moștenește de la bunicul său două case în cartierul Tortilla din apropiere de Monterey. Alături de el este prietenul său Pilon, pe care-l ia chiriaș într-una din case. Un accident duce la pierderea unei din ele, așa că cei doi prieteni stau într-o singură casă. De-a lungul capitolelor se alătură încă vreo câteva personaje pitorești, eroii romanului.

La început mi-a fost greu să-i accept pe Danny, Pilon et co, datorită stilului lor de viață care se baza în general pe mici furtișaguri și pe viitoarea întâlnire cu un pahar de vin. Dar Steinbeck reușește să-i scrie ca pe niște personaje credibile și complexe, care ascund un întreg univers de dorințe și regrete în spatele condiției sociale mizere. Au momente de iluminare spirituală, sar în ajutorul celor care sunt în suferință și împart un adânc sentiment de camaraderie.

Aici cred că vine avantajul lecturii segmentate. Dacă aș fi citit cartea dintr-o dată aș fi criticat faptul că nu există un fir roșu care să plece de la un cap la altul. Prietenii sunt cei care țin romanul pe picioare și în mișcare. Astfel, ca un serial, taie o bucată din realitatea cotidiană a unui orășel în care nu se petrec tare multe, dar care este animat de personajele pestrițe ce îl populează.

Mi-a plăcut și finalul, chiar dacă este unul tragic. Steinbeck aduce o notă de demnitate, o atitudine obișnuită în fața unui moment definitiv cum este decesul. Înainte de aceasta transformă un act banal și stupid în mania zeilor pictând prăbușirea lui Danny asemenea finalului lui Hercule sau a altui semizeu. E o schimbare de ton care nu depășește cadrul creat înainte, ci îi conferă o încheiere apoteotică.

Recomand Cartierul Tortilla, o carte ce merită citită pe îndelete pentru a te obișnui cu personajele și cu încercările lor de a trăi o viață în dreptatea pe care și-au croit-o singuri din peticele soartei.

Algoritmii care ne dau de gol I

 Tentativ am adăugat la postare Partea Întâi de parcă ar mai veni și altele. Om vedea dacă am timp și disponibilitate.

Despre ce este vorba în comunicarea de mai jos? În vreme ce-mi făceam veacul pe Cărturești.ro și priveam stocul lor de produse Baby Yoda am găsit această hilară juxtapunere ce mi-a sărit în ochi. E cineva care să nu-l cunoască pe Baby Yoda chiar dacă n-a văzut sau nici măcar n-a auzit de The Mandalorian? Probabil, dar sunt prea puțini pentru a fi băgați în seamă. Toată lumea e înnebunită după Baby Yoda!

Și chiar dacă am crede că în categoria celor care ar achiziționa această simpatică jucăriuță adorabilă s-ar încadra mai întâi fanii francizei Star Wars, ne-am înșela. Pentru că algoritmii ne trag covorul de sub picioare și ne arată cele mai căutate dorințe. 

Așa am aflat printr-un ocheală profesionistă că această simpatică jucăriuță adorabilă a fost cumpărată des împreună cu cel mai nou volum semnat de către corifeii Humanitas, domnii Pleșu și Liiceanu. Șocant, nu-i așa? Am putea spune că erau destinați să cumpere jucăriuța adorabilă, să-i cadă în plasă fermecați de ochii adânci și prietenoși. 

 Nu poate exista o dovadă mai palpabilă despre sensibilitățile și familiaritățile intelectualilor patriei decât gândul că într-o casă (sau apartament), un domn (sau doamnă) stă picior peste picior savurând pagini din volumul humanitasian, iar din vreme în vreme își ridică fruntea încercată pentru a cuprinde vastitatea unei idei, lovindu-se atunci de chipul stoic al simpaticei jucăriuțe adorabile. Ciocnirea opozițiilor, ce mai!

*această postare nu face reclamă simpaticei jucăriuțe adorabile sau site-ului Cărturești, e doar o snoavă simpatică, o glumă întinsă ca un zâmbet de-o clipă