Recenzie și pedeapsă. Și crima de a nu citi

S-ar putea să fiu nevoit să-mi retractez puțin din fervoarea postării trecute. Poate că am fost prea dur cu Idiotul, sau am scos în evidență cele câteva părți negative. Oricum, cartea este bună și merită citită. E o capodoperă. Ok, am terminat cu asta.

Ce e mai bun decât Idiotul? Păi, Crimă și pedeapsă, evident! Doamne, ce rușine mi-e că au trecut atâția ani fără să pun mâna pe cartea asta. E colosală de-a dreptul. Și recunosc că încă n-am perceput-o la întreaga valoare. Și ăsta este un lucru bun. Dacă o citeam acum câțiva ani, într-o mai mare imaturitate a minții, n-aș fi apreciat-o atât. Și nu prea poți să apreciezi destul o asemenea carte.

Deci, ce s-a schimbat în atitudinea mea? Sau poate scrisul domnului Dostoievski? În mod paradoxal Idiotul este scrisă după Crimă și pedeapsă (pentru datare exactă, folosiți Internetul).Și totuși e mult mai profundă, deși unele teme se întâlnesc în ambele cărți. Nu mai există devieri fără sens. Dramatismul ăla exagerat mai e prezent, dar într-o doză mult mai mică.

De fapt, narațiunea este una întunecată. Studentul Raskolnikov (spoiler pentru o carte veche de 151 de ani) o ucide pe Aliona Ivanova și pe sora ei în virtutea...unei teorii (deși lucruri sunt puțin mai mult de atât). De aici încolo lupta lui cu sine însuși. Ce să facă, mai ales că a dat-o în bară cu toată această faptă a unei lumi noi și crude ce domnește prin forță și raportarea la supraom.

Da, în mare parte e roman destul de polițist, un aspect neașteptat. Trebuie totuși să recunosc, capitolele în care Raskolnikov discută cu comisarul Porfir Porfirovici și în care se profilează un joc de-a șoarecele și pisica sunt printre cele mai bune. E un roman de minte în multe ocazii. De la încercarea lui Rodion de a se justifica motivându-și crima și până la dileme legate de noul tineret progresist din Rusia, apar o suită de ocazii în care cititorul să fie prins la nivel intelectual.

Hm, să amintim și personajele. Raskolnikov, cel care va crește ca personaj apare la început ca fiind un om închis, puțin labil și deloc în căutarea unor relații cu alți oameni. Irascibil și încăpățânat, luptă pentru ceea ce știe că e bine. Se ceartă cu mama și sora lui care vin la Petersburg pentru o posibilă nuntă a Dunecikăi și explodează de mai multe ori în timpul discuțiilor cu comisarul de poliție. E de la sine înțeles având în vedere povara pe care o poartă și care apasă asupra lui tot mai greu.

Razumihin, prietenul său, e flamboiant. N-ai cum să nu-l îndrăgești și să te bucuri de concluzia poveștii sale. Comisarul e și el un personaj în sine deși apare fugar. Dunecika nu face atât de multe în carte (deși se descurcă la tras cu pistolul) fiind mai mult menționată abilitatea ei de a fi amazoană când trebuie. Lujin, posibil soț, în căutarea unei femei inferioare lui pe care s-o poată domina și în fața căreia să apară ca un salvator. Svadrigailov, apare și el în peisaj, devenind cu adevărat interesant spre finalul cărții când îți dai seama de caracterul său adevărat. Și nu în ultimul rând, Sonecika (sau Sonia. Sau Sofia. Sau alt nume pe care-l mai găsea autorul), cea care joacă rolul esențial în poveste pentru Raskolnikov, ca lumină în întunericul inimii lui.

Am luat-o prea larg. Câteva concluzii. Prima: citește cartea!!! Nu e nevoie să spun mai mult, nu degeaba e atât de recomandată și atât de actuală. Vorbește despre emoții umane profunde, despre decădere, despre dorința de putere și despre oameni simpli ce trebuie să trăiască într-o lume nedreaptă. La un moment dat mă gândisem că se putea numi la fel de bine Mizerabilii, deși titlul era deja luat :D Oricum, e o carte necesară, care te poate ajuta să înțelegi și să te înțelegi ca om.

Gândul final este despre finalul cărții (So, mega-spoiler. Glumeam. Parțial). De obicei mi-e greu să empatizez în cărți cu personaje care fac fapte reprobabile. Ca Alex din Portocala mecanică de care n-am fost legat toată cartea, până la capitolul final, când a fost umanizat pentru mine. Așa și cu Raskolnikov, un om destul de greu de înțeles. Și dacă îl înțelegi prea bine, te cam sperii. Dar finalul, cu el și Sonia, oferă o nouă perspectivă. Dragostea ei, bazată pe principiul creștin, va fi cea care îl vor ajuta să renască, după cum afirmă chiar Dostoievski la final. Dragostea lor e fascinantă pe atâtea nivele încât nici nu încep să dau din gură.

Rămâne un singur lucru: CITIȚI CARTEA! E prea bună pentru a fi ratată.

Laudă Idiotului?-recenzie de carte

E greu să te apropii de operele mari. Cred că e și mai greu să le critici. Unii o fac cu ușurință, sperând poate să obțină un capital de imagine. Știi tu, tipu ăla care a zis că Mizerabilii e o prostie și Cei trei mușchetari e pentru oameni inculți. Ajungi pe radar mult mai ușor cu astfel de atacuri kamikaze la adresa unor cărți care de voie de nevoie au intrat în patrimoniul umanității. Adică n-a fost la o ședință administrativă la blocul 3, scara B din Ferentari unde s-a hotărât că Memoriile lui Hadrian sunt o capodoperă sau că Anna Karenina va avea aceeași greutate peste deja un secol și ceva.

Probabil, (de fapt, mai mult ca sigur) intervine și o notă de subiectivism. Cum citești cartea (în metrou, autobuz, pe scaun, sub masă, în poziția cocorului sau la toaletă), cât timp îți ia, ce stresuri mai se înghesuie în minte (examene, rate, femei, slujbă, hobby-uri ș.a.) și vârsta (plus pregătire intelectuală) la care o citești. 

Deci se înțelege până acum că nu am fost atât de impresionat de Idiotul? Simt că am comis un sacrilegiu și mi-e și teamă să dau o notă pe Goodreads. O să mă bântuie decizia aceea sau măcar fantoma lui Dostoievski...

Așadar, e Idiotul un roman prost? Nici pe departe! Mediocru? Nici atât. Lung? Oh, Doamne! Pardon, nu asta era direcția de mers. Credeam că după ce am finalizat toate paginile Războiului și al Păcii aș avea o treabă ușoară cu 682 de file (ediția Polirom Top 10+). N-a fost chiar așa. Trei zile am trudit, turnând cărămidă peste cărămidă pentru a obține acest măreț succes burghezo-moșieresc.

Dar care este părerea mea. În scurt, pentru că totul este lung în cartea asta. Unu: e o carte întunecată. Serios, vorbind, mă așteptam la un final, fie luminos, fie tragic. N-a fost niciuna și cred că tocmai d-asta este și mai rău (No spoiler). E un final bittersweet și dacă mă voi gândi mai mult la el probabil că mă va îngrozi și mai mult.

Dostoievski își merită totuși renumele. Scriitura sa este magnifică pe alocuri. Are fraze, momente de geniu și pe deasupra creează situații neașteptate. De multe ori nu te poți despărți de carte pentru că vrei să știi cum se încheie criza. Personajele sunt destul de bine creionate. Problema mea, pentru toată literatura rusă fluviu (TM Sturza) este că de multe ori fiind din același mediu social mi se par interschimbabili, cu puține trăsături personale. Așa că am momente de confuzie întrebându-mă cine mai e și ăsta. Asta poate fi doar din cauza mea și a confuziei mele. 

Da, mai sunt și temele care merită menționate, mai e și această privire panoramică în jurul Prințului, personajul principal și care oferă o bună imagine a Rusiei începutului de secol. Da, e foarte interesant și uneori îmi făceam unele comparații cu Întoarcerea din Rai a lui Eliade, din perspectiva personajului principal îndrăgostit de două femei. Deși rezultatul final n-a fost neapărat același, a fost la fel de...definitiv.

Dar, ca să trecem la dureri, e atââât de lung! Și nu asta e problema (momentan), Frații Karamazov e și mai lung. De prea multe ori acțiunea e deturnată de detalii care nu au mare importanță. Da, sunt povestiri, sunt intercalări care te ajută să înțelegi mai bine situația, îți oferă parabole asupra acțiunii. Dar sunt și multe momente "dramatice" specifice literaturii timpului care distrag atenția. Într-un anumit punct așteptam o rezolvare însă povestea o ia în cu totul altă direcție și stă destul de mult acolo. Când revine aproape uiți despre ce era vorba.

S-ar putea ca asta să fie durerea mea principală. Întreruperi fără sens, discursuri mult prea patetice și de prea multe ori sforăitoare, intercalări și depărtări de la subiect care pot să îți distragă atenția și să pierzi esențialul. Lipsește-te de astea, și ai avea un roman mult mai bun. Ceea ce mă bucură este că în lista mea personală, Mizerabilii încă rămâne the best. În concluzie, îl lăsăm pe Dostoievski în panteon și fugim mâncând pământul? Da de unde. Mă simt puțin masochist literar. Luni încep Crimă și pedeapsă. :D

Cea mai importantă carte din biblioteca mea

Cei care au dat click pe acel link și au intrat pe această postare și nu mă cunosc atât de bine vor avea o dezamăgire. Nu sunt omul clasificărilor și mai ales în domeniul cărților e greu să oferi o definiție având în vedere diversitatea și multitudinea lor. Dar asta nu înseamnă că nu vor vedea ceva interesant.

Zilele trecute mi-am cumpărat Eneida lui Vergilius în ediția Ratio et Revelatio, o ediție cu adevărat potrivită pentru o asemenea operă și într-o traducere pe măsură. O recomand oricui dorește să își construiască o bibliotecă clasică, împodobită cu Operele Mari.

Dar nu despre aceasta vreau să vorbesc. Zilele astea, fiind ocupat cu Cărțiada (da, un titlu foarte subtil, mulțumesc minții mele pentru el) am reușit să dau din nou ochii cu toate cărțile din bibliotecă (literally toate). Printre ele și Eneida pe care o aveam într-o altă ediție. Și tocmai această ediție este una specială.

În primul rând, pentru că are o anumită vechime în bibliotecă (vreo 3-4 ani) și pentru că că am luat-o la un preț exorbitant (2 lei). Dar mai ales pentru că este în latină. Glumesc, nu acesta este motivul având în vedere că cunoștințele mele în domeniu sunt infime.

Motivul adevărat este că este o bucățică de istorie. Apărută în anul 1921 la Paris a ajuns pe mâna unei studente la Filologia clasică în anul 1943 și probabil până la finele studiilor. Este o bucățică de istorie fascinantă de privit și aprofundat. Acum 70 de ani se afla în mâinile unei studente, pline de vise și speranțe încercând să-și facă un rost în viață. Se cuvine ca avându-l în posesie să-i respect valoarea.

Acesta este unul din motivele pentru care istoria este frumoasă, dincolo de enumerări aride de numere și statistici, dincolo de analize la nivel macro despre civilizații și entități statale. Pentru că este despre oamenii din trecut, strămoșii noștri, chiar dacă nu prin descendență directă. În zilele noastre poate nu atât de mult pentru că suntem prea fascinați de suprafețe netede unde ne lăsăm memoriile și gândurile cele mai intime, dar de multe ori trecutul e surprins pe o bucată de foaie. A fost un moment de intensitate trăit de o persoană, un moment care a fost marcat pentru eternitate, chiar dacă pe o bucată de hârtie perisabilă. Nimic nu exprimă mai bine calitatea noastră umană!