AI sau n-AI artă?

 

Zilele astea se întețește dezbaterea despre ce e artă și ce nu este. Pentru că acum oricine poate să-și pună coatele pe aceeași masă ca marii romancieri, fotografi, muzicieni, etc, etc.

 

Bagi un prompt, scoți o carte. Dai idei, te trezești cu o melodie care cucerește topuri, indiferent dacă artistul virtual e fabricat în Statele Unite sau în România.

 

Nu vreau să intru în argumente pro și contra, o să o iau pe alt drum. Dar ideea mea de bază e următoarea, oricât de învechită ar suna. AI și arta nu ar trebui să se pupe. E o relație nepotrivită. AI e bun când se joacă cu fracții, cu zecimale, cu treburi matematice, cu medicină și alte lucruri d-astea. Singura cutiuță în care n-ar trebui să aibă voie să intre e în cea artistică.

 

Acolo nu e loc pentru oricine. E vorba de vocație. De risipă și de dimensiuni pe care un om obișnuit nu le poate pricepe, darămite o mașinărie. Am ajuns în punctul în care un film SF din 2004, I, robot, se întretaie cu realitatea. La un punct din film, un detectiv întreabă un robot: „poate un robot scrie o simfonie?” O poate pune pe hârtie cu tehnicitatea unui compozitor. Dar în spatele ei se află o ambiție, o teamă, o bucurie de a împărtăși un strop din talentul său?

 

Nu am să zic de ce nu-mi place AI. S-ar putea să fie bun adiacent, auxiliar, ca un sfătuitor al lucrurilor tehnice care țin de artă. Dar nu ca un producător de artă, sau mai degrabă ca un intermediar pentru că altcineva apăsă butonul și pe cealaltă parte iese ceva frumos împachetat cu fundă și încuiat în algoritmi

 

Am să spun ce-mi place la artă...

 

Îmi place de Marin Preda, un țăran care s-a trecut prin filtrul ficțiunii aducând canonului opere profunde și umane

 

Îmi place de Cervantes, cel care a scris mult și a fost plagiat într-atât încât a făcut loc în paginile cărții celor care îi tulburau geniul

 

Îmi place de tânăra Mary Shelley care după o sperietură dintr-o noapte furtunoasă scrie un roman epocal, deschizând drumuri și inspirând pe atâția alții

 

Îmi place de Dostoievski, care și-a transformat momentul său de mântuire într-un izvor prin care a explorat înălțimile și adâncimile ființei umane

 

Îmi place de Kafka, cel care și-a transformat nevroza și angoasele în povestea unei generații născute chiar înainte de marile catastrofe ale secolului XX

 

Îmi place Micul Prinț, o parabolă despre spiritul uman, strâns legată de suferințele și pasiunile lui Antoine de St Exupery

 

Îmi place de Tolkien care decenii întregi a meșterit la opera sa, din adolescență până în ceasul morții, aducând la viață un tărâm ce și astăzi se simte etern

 

Îmi place chiar și de Asimov care a trebuit să-și citească jenat lucrările din tinerețe pentru a duce mai departe povestea Fundației

 

Îmi place de jurnalistul Frank Herbert care a văzut dune de nisip și nu le-a dat drumul până nu le-a scuturat de tot, scoțând din ele lideri mesianici, viermi de nisip și tot tacâmul complet cu mirodenie

 

Îmi place de Beethoven care, surd fiind, cu un pian fără picioare, a compus Simfonia a IX-a

 

Tot el îmi place că a compus Simfonia a III-a, pe care i-a dedicat-o lui Napoleon, ștergând mai apoi onoarea când i-a văzut adevăratul caracter

 

Îmi place de Mozart care și-a completat Concertul de piano no. 20 atât de aproape de ora concertului încât cei slabi de inimă abia se țineau pe picioare

 

Îmi place să o aud pe Lara Fabian pe scenă, dându-și sufletul cântând Je suis malade, ca unul ce știe ce cântă

 

Îmi place melodia Let it be și pentru că s-a născut dintr-un vis a lui Paul McCartney, aducând o notă personală

 

Îmi place de turbulențele și de clocotul care l-a făcut pe Caravaggio să se afunde în penumbra șevaletului, șocând și deschizând ochi

 

Îmi place luciditatea și pasiunea tablourilor lui van Gogh, cel trădat de viață, dar nu culori

 

Cred că până la urmă, problema s-ar pune în felul următor. Ce ar prefera o fată curtată de un băiat? Să citească niște versuri stângace, poate amețite, dar venind din inimă sau o poezie trasă prin inel, fardată de un prompt, dar ieșită din cutia de procesare a unui computer?

 

Și la urma urmei, nu asta este arta, o lungă curtenie a artistului pentru ochiul și inima celui ce crede că lumea nu e doar ceea ce rămâne în 5 simțuri?

Expanse 3. Poarta lui Abbadon, James SA Corey. Impresii

 Gata trilogia, oameni buni. Prima secțiune din saga se termină, deschizând uși spre posibilităție nemăsurate. Despre asta, în zilele când voi apuca să le citesc.

Am să vorbesc scurt și general, apoi puțin mai lung și specific. Cine citește această postare trebuie să fi citit primele două cărți, cel puțin. E puțin bizar să începi o serie de la a treia carte. Așa că nu mai trebuie să mai calc pe coji de ouă. Să începem.

A doua carte se încheie cu planeta Venus scuipând o structură bizară care și-a luat tălpășița înspre celălalt capăt al sistemului solar. Evident, cele trei facțiuni umane vor să ajungă primele la Inel, structura neobișnuită lăsată în urmă. Cumva, și Rosinanta se leagă în acest scenariu al Goanei după Aur cosmice. Și un alt antagonist, în persoana Clarissei Mao, sora lui Julie. Și de aici lucrurile o iau razna.

O spun pentru ultima dată, luați cele 3 cărți ca pe o singură structură. Ce nu v-a plăcut în prima carte se găsește și aici. Totul e la fel. Dacă v-a plăcut, grozav, aveți ceva în plus de digerat. E aceeași structură cinematografică hollywoodiană ușurică, ce face seria fenomenală pentru lectura în tren. Astea 3 volume nu au fost consumate ca atare așa că lucrurile au fost un pic mai complicate.

Gata, trecem la spoilere. Clarissa îmi este punctul nevralgic, călcâiul lui Ahile al acestei cărți. Mai degrabă felul în care ea este scrisă. La început apare ca un înger al răzbunării care nu ezită să ucidă pentru a-și împlini dorința: umilirea și uciderea lui Holden ca răsplată pentru ce i-a făcut tatălui ei. Și pentru o bună bucată de timp se comportă ca atare, într-atât încât e gata să o omoare pe Naomi. Apoi, e oprită și are o schimbare a inimii destul de subțire.

Cine a fost dezamăgit de momentul Martha! din Batman v Superman sigur va îndrăgi schimbarea Clarissei. E cam în aceeași categorie. Și dacă stai să te gândești cum se leagă toate și faptul că în cele din urmă ea ajunge la locul potrivit în momentul potrivit ca să rezolve situația, te face să te gândești și mai mult că ea este un simplu pion în mâna scriitorilor și nu un personaj viu.

Nu vreau să fac tot articolul despre ea pentru că am sta destul de mult. Cam așa se întâmplă și cu desfășurarea acțiunii. Din cauza complotului Clarissei, Holden intră în inel și mai multe nave de toate steagurile se iau prostește după el. Inelul reacționează și blochează navele, ducând la zeci de morți accidentale. Asta face ca unele dintre fețele bisericești să o ia razna, văzând în asta o pedeapsă divină și hotărăsc să distrugă Inelul distrugând nava. Evident, eroii au ceva împotriva planului catastrofic.

Rectific, asta e cea mai mare slăbiciune a cărții. Există o bogăție de idei și conflicte care puteau fi explorate puțin mai bine. Nu știu exact cum să o facă fără să divagheze de la formula primelor 2 cărți, dar cred că se putea. Dileme de credință, de explorare a spațiului cosmic ostil, a unor forțe extraterestre, sunt fascinante. Dar sunt tratate la fel de bine ca partea a doua a filmului Sunshine (cine a văzut, înțelege dezamăgirea).

Dacă tot vorbim de referințe, să zic că tot timpul mă gândeam cât de bine seamănă cu plotul din 2010: a doua Odisee? Un obiect extraterestru apare pe undeva pe lângă planetele gazoase, o echipă americano-sovietică merge să exploreze, iar la final omenirea primește un nou teritoriu pe care-l poate coloniza. Nu zic că autorii l-au plagiat pe Clarke, zic doar că scenariu e general și că nu au deviat prea mult de la clișeu.

Cu toate acestea, ca întotdeauna, nu m-am plictisit. Au reușit chiar să stârnească în mine emoții, e drept negative, față de unele personaje. Înseamnă că nu m-au pierdut cu totul. E ceva acolo, pot spune asta cu mâna pe inimă. Chiar dacă scot în evidență criticile, îmi plac cărțile. Sunt bune. Dar nu la nivelul pe care l-am crezut inițial. John Carter și Fundația, cum ziceam mai devreme.

Alt lucru pozitiv, ca să contrabalansez. Am uitat de pseudo-Miller, o entitate care vorbește cu Holden și-l ghidează. Îi vorbește enigmatic despre Inel. Îl ajută să aibă o viziune în care vede trecutul galaxiei, imensitatea și ferocitatea cosmosului. More of this, please. Mi-a plăcut și finalul în care porțile stelare se deschid (All these worlds are yours) și se prevede o expansiune cosmică fără precedent.

Mi-a adus aminte de finalul sagăi Roboților a lui Asimov când începe colonizarea cosmică, sau de Oban: cursele stelare, un anime obscur ce mi-a rămas pe retină pe vremea când mă uitam pe Jetix. Da, momente ca astea au ridicat puțin cartea. Și mi-au restabilit entuziasmul, pentru că mai am încă șase cărți de citit.

Pentru moment facem pauză. Sunt ocupat cu ale mele și lectura unor cărți de 600 de pagini e solicitantă. Ce voi citi în continuare va fi lejer. Dar mă așteptă un tren, așa că volumul 4 se poate considerat mâncat. Dar până atunci, spor la carte!

Expanse 2. Războiul lui Caliban, James SA Corey. Impresii

 Vine un moment în viața fiecărui cititor în care trebuie să spună: nu ești tu de vină, eu sunt.

 

Așadar, înaintăm vertiginos în saga Expanse. După primul volum care se încheie cu mai multe întrebări decât răspunsuri, începem o pagină nouă. În centru se află tot protomolecula, felul în care aceasta este exploatată de către cabale secrete și un mexican standoff destul de repede dezumflat.

Totul începe pe sateliul Ganymede, care există în realitate, dar care în universul cărții este o colonie umană prosperă, grânarul sistemului solar. În primele 30 de pagini totul se duce de râpă. O amenințare necunoscută stârnește un război între Pământ și Marte iar satelitul devine un câmp de luptă devastat. Aici apare în scenă biologul Praxidike Meng, transformat peste noapte într-un Liam Neeson la fel de disperat, dar lipsit de acele abilități necesare cu care să-și salveze fiica.

Și aici intervine echipajul navei Rosinanta care se trezește iarăși prinsă într-o conspirație cosmică fără ca nimeni să-și pună prea multe întrebări. Începe o căutare a fetiței de-a lungul spațiului. Un alt fir narativ este al Avarsalei, politiciană de pe Pământ, care joacă o partidă de șah cu mai multe facțiuni politice și militare, legate și de Jules-Pierre Mao, tatăl lui Julie Mao, fata căutată în primul volum. Și la final totul se încheie cu fundă și cu un alt mister ce deschide drumul pentru cel de-al treilea roman.

Am să o spun de pe acuma ca să nu mă mai repet și la următoarele șapte cărți care mai rămân de citit. Cui nu-i place prima carte, nu o va îndrăgi nici pe a doua (sau a treia pe care aproape am terminat-o). Stilul, limbajul, fundalul rămân neschimbate. Mi-e lene să caut exact data apariției cărților, ca să văd cât de repede au fost scoase pe piață. Pot să vă asigur că sunt bine legate între ele și cine nu vrea să citească mai departe din aceste motive să nu se aștepte la modificări excesive.

Ceea ce-mi trage o frână de mână mentală este un anumit simț cinematografic al cărților. Nu neapărat abilitatea de a descrie într-un mod vizual, ci senzația că citești un film. Sună ridicol, dar pare mai mult un film pus pe hârtie decât o carte. Revin la eternul Dune, roman ecranizat multiplu. Ca să ajungă în cinematograf, fiecare regizor a tăiat, a adaptat, a adăugat sau redus ceva. Simt că la aceste cărți nu e cazul. De fapt, există serialul care a făcut acest lucru și cred că fanii sunt de acord cu ce zic.

Asta nu este neapărat o critică, e ceva ce mie personal, îmi sună disonant. Ideea este a unor așteptări prea mari. După prima carte m-am ținut puțin mai relaxat, nu am vrut să mușc din reputație. După aproape 3 cărți nu mai cred în schimbări. Dacă se vor întâmpla, îmi voi recunoaște greșeala și mă voi corecta.

Am început seria și cu epitetul de cerebral așezat în dreptul ei. Eram deja pe valul împins înainte de Cixin, Robinson, Simmons, Vinge sau Reynolds, oameni care au creat niște lumi fascinante. Am spus ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut la fiecare dintre ei. Sunt pretențios și îngust la minte, o combinație letală. Dar în același timp, nu sunt afectat de diferențele de nivel, numai atunci când sunt semnalizate greșit.

Ce vreau să spun e că nu prea am simțit nevoia să-mi iau două secunde și să mă gândesc la ceva anume după ce am citit o anumită pagină. Nu există dileme morale, întrebări fascinante. Mai dezamăgit sunt că luptele politice nu sunt structurate suficient de coerent. Se întâmplă în spatele ușilor închise, iar noi nu suntem prezenți să auzim nici măcar șușotelile. Așa că unele rezoluții pot părea prea subțiri.

Dar, dacă luăm cărțile și citim ca pe niște cărți de aventură, ceva care seamănă mai mult cu John Carter decât cu Fundația, atunci nu e nicio problemă. Mintea trebuie așezată în viteza potrivită pentru drumul pe care se deplasează. Te uiți la Gattaca cu o pereche de ochelari și la Transformers cu altă pereche de ochelari. Dacă-i încurci, te superi. Când categoriile sunt puse în ordine, lumea îți zâmbește. Am luat-o siropos. Să încheiem.

Acum că am stabilit detaliile de bază, să ne bucurăm. Saga lui Holden și a echipajului său este la fel de interesantă cu micile nemulțumiri de rigoare. Este cartea perfectă pentru ceea ce eu numesc roman de tren, o carte cu care îți poți ocupa timpul, dar care nu îți solicită atenția profundă. Ai petrecut câteva ore conectat la o realitate destul de interesantă, ai urmărit un scenariu bine structurat și când ți-ai ridicat capul din carte, ești aproape de destinație. Toată lumea câștigă.

Nu știu dacă e corect să închei fără să-mi cer scuze fanilor seriei. E neplăcut să vezi o recenzie care nu e complet pozitivă. Am citit și eu destule opinii negative despre Asimov sau Tolkien ca să știu pe pielea mea. La fel de adevărat este că gusturile nu se discută și ceea ce unuia i se pare genial, altuia i se pare umplutură. Una din bucuriile diversității literare umane!

Expanse 1. Trezirea Leviatanului, James SA Corey. Impresii

 Iacă am ajuns în 2026 și la începutul unei călătorii lungi de nouă cărți. Intrăm pe un teren străin pentru că de acum înainte, avem sprijin extern. Despre asta, la momentul potrivit, dacă fotografia nu a dat de gol aranjamentul.

Să intrăm în pâine. Faimosul Expanse, care are legat de coadă un serial extrem de lăudat pe care nu l-am văzut, parțial și pentru că voiam să nu fiu spoilerizat pe deplin. Nu avem un scriitor, ci doi, care au binecuvântarea unuia din cei mai așteptați și aclamați scriitori contemporani, George RR Martin. Pare interesant, nu?

Cartea începe cu sfârșitul. Unui echipaj care e cale să moară. Și cu o tânără care nu renunță la luptă. Mai apoi, avem două perspective. Prima este a unui detectiv care trăiește pe satelitul Ceres din Centură, cele mai îndepărtate colonii umane. Cealaltă este cea a căpitanului Holden, un simplu cărăuș de apă din aceeași regiune. Lucrurile se complică dramatic atunci când acea fată, pe numele ei Juliette Mao intră în viața lor și pornește o criză galactică de proporții.

Părerea mea inițială este una complicată. Din toate seriile citite de-a lungul anilor, unele care m-au impresionat plăcut sau mai degrabă nu, acesta îmi pare pentru moment cea mai temperată. De aceea mă așteptam la mai multă monedă bătută pe aspectul politic, pe jocul dintre Pământ, Marte și Centură. Există așa ceva, în fundal, riscul unui război pe cale să erupă. Însă nu se fructifică, cel puțin nu în primul volum.

Nu e vorba de partea tehnică. Cartea e bine scrisă. Are tot ce-i trebuie, alertă, acțiune, intrigă, răsturnări de situații, personaje suficient de credibile și un final relativ neașteptat. Pentru mine nu are acel ceva care să-mi aprindă imaginația, să o seteze într-o direcție nouă și de aceea nu câștigă multe puncte. Dar nu pentru că este o carte slabă.

Cel mai interesant aspect a fost legat de dilema morală privind informațiile. De mai multe ori în timpul acțiunii, eroii găsesc informații secrete pe care imediat le divulgă publicului. Reacțiile sunt în general catastrofice pentru că nu există un timp de reacție și recul. Să înseamne asta că cenzura este bună și necesară?

De asemenea, artefactul extraterestru. Să nu facem spoiler degeaba. A fost o idee fascinantă și terifiantă, momentul care m-a dus cu gândul la ceva ce ține de romanele Revelation Space ale lui Alastair Reynolds. Cei care au citit deja, știu ce zic. De asemenea, m-a dus cu gândul la celălalt film SF faimos al anilor 70. Dacă zic prea multe, iarăși dau de gol prea mult.

Per total, este o lectură aerisită, mai degrabă previzibilă. Sunt convins că cei cu adevărat detectivi și-ar fi dat seama de dinainte de unele răsturnări de situație care pe mine m-au surprins. Nu înseamnă că e rău, departe de mine să zic asta. E o carte bună, dar să nu aveți așteptările unui roman profund. Aș spune că e teribil de cinematic, ușor de imaginat pe peliculă. Probabil de aceea a fost adaptat și premiat.

Pe de altă parte, s-ar putea să fie și ceva ce aș numi efectul Tolkien. Când urci pe-un munte înalt, toți ceilalți îți par dealuri. Vă spun sincer că după ce am recitit Stăpânul Inelelor până și Asimov și Herbert și-au arătat limitările mai ușor. Nu este deloc o critică, ci doar o opinie teribil de subiectivă și adevărată. Mă gândeam că trebuie să citesc 100 pagini pe zi ca și cu opera lui Tolkien, dar dacă ai destul timp, s-ar putea să înghiți 200 fără să-ți dai seama.

Așadar, am pornit la drum cu Rosinanta și nu mă opresc până nu se prăbușește iarăși Leviatan peste opt volume. S-ar putea totuși să nu fie o lectură unitară, mi-e teamă de saturație. Am înțeles că se pot lua pauze la final de arcuri narative. Am să inserez alte lecturi pe alocuri. Am motive mele pentru această decizie. Le voi destăinui în timp.

Verdictul e pozitiv. Cauți o carte SF plină de acțiuni, răsturnări de situații și personaje care te prind? Vrei să vezi dacă seria asta e de tine? Citește Trezirea Leviatanului și decide dacă mergi mai departe, sau drumul tău ocolește universul creat de James SA Corey.