Recenzie-Godzilla: King of the Monsters

Nu m-am prea vânturat eu prin cinematografe în perioada asta, dar nu puteam rata un film atât de pre-lăudat. Trailerele au fost excepționale, mai ales cu interpretarea  Claire de Lune într-o formă atât de...epică. Cuvântul acesta este suprafolosit, dar în cazul de față totul e adevărat.

Godzilla: King of the Monsters este continuarea filmului din 2014 cu Godzilla și mărește universul monștrilor în care se găsește printre alții și King Kong. Povestea este destul de simplă și la obiect. Lumea începe să-și dea seama că astfel de creaturi există pe Pământ. Unii vor să-i elimine, alții încearcă să creeze o relație simbiotică cu aceștia.

Între timp un eco-terorist jucat de Tywin Lannister în persoană, o răpește pe o cercetătoare ce a inventat un dispozitiv prin care se poate comunica cu aceste creaturi. Planul este să fie eliberate treptat pentru a ajuta la refacerea echilibrului pierdut în urma nebuniei umane. Dar socoteala din laborator nu se potrivește cu cea de pe teren, așa că lucrurile se complică  rău de tot și e nevoie de Godzilla pentru a mai aerisi puțin atmosfera.

Mi-a plăcut. Ăsta e verdictul, îl pun la început. Regret că nu l-am văzut în IMAX. E impresionant. Și sunt câteva momente de pus în ramă. E și un film care te ține în suspans, te sperie și te impresionează la tot pasul. Toți Titanii par a fi întradevăr rasa dominantă față de care noi suntem niște furnici. Sunt câteva momente filmate de la nivelul solului care surprinde bine de tot această realitate. Spectacolul este complet.

Povestea umană e de asemenea la fel de interesantă. Sunt unii care s-au plâns de aceste elemente, dar nu cred că sunt atât de supărătoare. Conflictul principal e credibil și capabil să dea naștere poveștii. Poate că relația dintre mamă și Tywin ar fi putut fi dezvoltată cu câteva scene, dar în mare parte e ok. Tatăl are și el un story arc, deși nu e atât de proeminent. Parcă personajele secundare sunt mai pline de viață. Serizawa evident nu e secundar, și povestea sa este cea mai emoționantă.  De asemenea el este și cel care va oferi gândul mai profund al filmului, în ceea ce privește greșelile trecutului și felul în care trăim cu ele. 

Concluzia e total pozitivă. Nu căutați un film de artă, ceva care să ducă la reverii profunde. E un film popcorn, un film spectacol ce merită vizionat pe cel mai mare ecran posibil. Dacă ești fan al filmelor cu  Godzilla, e cu atât mai mult o delectare. Dacă vrei să vezi un eveniment cinematografic grand scale disaster, ăsta e filmul pentru tine. Se așteaptă cu interes și nerăbdare meciul de la anul dintre Godzilla și Kong. Vedem cine își pierde coroana atunci.

Monsieur Karenin. Recenzie

Sunt omul celei de-a doua șanse literare. Chiar dacă o carte e slabă, poate următoarea e bună. Puțini autori sunt în stare să scoată cărți excelente pe bandă rulantă. E normal. Așa că am zis că voi citi cartea Vesnei Goldsworthy. Experiența nefastă se numește Marele Gorsky, citită acum cațiva ani și care mi-a produs o reacție, nu atat negativă, cat indiferentă. Să iei Marele Gatsby și să schimbi foarte puține elemente pentru ca mai apoi să spui aceeași poveste nu mi se pare ceva foarte original.

Oricum, cand am auzit că Humanitas lansează Monsieur Karenin am zis că vreau să o citesc. Ideea era mult prea interesantă pentru a spune nu. Pentru cei care nu știu, cartea este un fel de biografie romațată a fiului Annei Karenina, care în universul cărții a fost o personalitate istorică. Albertine Whitelaw, tanăra nevastă a unui ofițer ocupat cu reconstrucția Germaniei postbelice, intră în lumea fostului conte și pas cu pas află povestea lui fiind impresionată de aceasta. De asemenea, există și niște ițe sentimentale care provoacă complicații și periclitează liniștea micului univers ruso-britanic din carte.

În primul rand, ce mi-a plăcut. Ideea în sine era tare interesantă. Nu știam la ce să mă aștept și poate forma în care a apărut pe pagină nu e cea mai atractivă, dar te ține în priză. E fascinant să urmărești destinul marilor familii rusești exilate într-un Occident ce oscila între milă și uimire. În al doilea rand, personajele. Nu mai îmi aduc aminte nimic din prima carte, dar aici Goldsworthy creează cateva persoanje credibile. Nu toate au aceeași greutate, dar Albertine, Albert, contele și soția acestuia reprezintă punctele tari ale cărții. Prezentarea frămantărilor lui Albert au fost un punct forte și au reușit să ofere un personaj credibil și detaliat. 

Forma e și ea plăcută. Deși parcă îi lipsește acel nu-știu-ce care ar fi făcut-o să pară mai rusească, romanul are un spirit britanic pătrunzător. Fundalul este îmbibat de sentimentul părăsirii, lipsei și al unei victorii obținute cu un mare sacrificiu. Proza este simplă, dar în unele momente, răsar unele expresii și fraze plăcute urechii. 

Ce nu mi-a plăcut. Un singur lucru aș menționa, acela fiind o prea mare legătură cu Anna Karenina. Nu ca subiect, ci ca structură. Cred că povestea în sine era destul de bună și personajele bine reliefate încat să se nască o narațiune despre Anglia postbelică și o tanără familie pusă față în față cu această lume nouă. Recunosc nu am citit romanul lui Tolstoi, probabil că aș fi găsit mai multe similitudini. Dar cred că dacă autoarea ar fi mers pe calea ei ar fi fost mai în regulă. Nu suntem în MCU unde se așteaptă trimiteri la opere anterioare.

Și povestea lui Karenin e puțin cam stearpă pe alocuri. E bună unde e bună, și are lipsuri atat în prezentarea ei destul de impasibilă, cat și prin ceea ce se alege a fi prezentat. Karenin e în sine un personaj anost, salvat de mult mai umana lui soție, Tonia. Nici Albertine nu este tot timpul ușor de resimțit ca protagonistă. Autoarea prezintă foarte bine ruptura lentă și nevăzută dintre cei doi soți, dar oferă o latură tragică mai degrabă lui Albert, lăsand-o pe ea pradă unor sentimente umane, dar reduse comparativ cu trauma la care este supus el. 

În fine, cartea merită citită. Cei care au citit Anna Karenina se vor bucura de acest roman. Dacă aveți un creion și un carnețel pe langă, veți avea cateva ganduri de notat. De asemenea, Goldsworthy scoate în față cateva teme interesante și te pune pe ganduri în ceea ce privește perspectivele prin care ne privim, și ne reglăm felul de a iubi. Ambele romane vorbesc despre dragoste, atat ca prezență, cat și ca absență, ca realitate și ca iluzie. Și despre alegerea fiecăruia de a-și croi viața ca atare.  

Recenzie Metro 2033

Am tot auzit despre cartea asta, lucruri bune și foarte bune. Revelație, extraordinar, super-mega-fain. Lucruri de bază atunci cand încerci să vinzi o carte. De înțeles. Avand în vedere că editura Paladin începe să fie un mic monstruleț turbat care scoate marile cărți SF, din trecut și prezent, am zis hai să încerc că nu are să muște.

Povestea e simplă. Moscova, metroul orașului, anul 2033 (duh!). Artiom, e un puștan care trăiește în această post apocalipsă. Ca de obicei, un război nuclear, neclar ca origine prin narațiune, devastează lumea. Bonus, mutații genetice cat cuprinde. Omenirea ajunge să se retragă în metrouri devenite ultimele refugii viabile pentru puținii supraviețuitori. 

Intriga începe cu un om misterios, prieten cu tatăl adoptiv al lui Artiom, care-l trimite pe acesta într-o misiune secretă. Pentru a duce la capăt acea misiune secretă însă, va trebui să traverseze întreg metroul moscovit și a duce mesajul către destinatarul de drept. Problema e că, în timp stațiile de metrou ajung la nivelul de subculturi preluând cele mai simbolice ideologii ale secolului trecut. Avem o stație neo-nazistă, una comunistă (evident), una în care adepții unei noi religii se învârt pe acolo și chiar una care este în grija unor Martori ai lui Iehova. Și finalul e cu bum-bum.

În primul rând, e clar, cartea asta e bildungsroman. Artiom crește ca urmare a experiențelor, în general traumatice, prin care trece. Își schimbă mentalitatea și reușește să rămână un bun luptător. Problema e că e destul de pasiv ca personaj. De prea multe ori, lucruri se întâmplă, întâlnește fix persoana potrivită la momentul potrivit. Și tot mai apare un moment în care Artiom vorbește despre faptul că viața nu are deloc sens și întâmplările nu se leagă între ele. Probabil că aceea a fost o meta glumă.

Partea cea mai interesantă a cărții este descrierea stațiilor. Cumva este de înțeles că oamenii adoptă ceea ce știau mai bine și ceea ce a afectat secolul trecut în modul cel mai brutal. Deși e puțin ciudat că totul rămâne ca o capsulă în timp, fără să se petreacă mutații la nivelul mentalității oamenilor. Dar, da felul în care oamenii se organizează și își duc viața e interesant. Autorul reușește să te transpună în acea lume claustrofobică, în care singura lumină este cea a becurilor de la metrou și a întunericului ce se ascunde dincolo de acestea.

E un roman care nu își ia riscuri și se vede. E tare hollywoodian pentru o carte rusă. De prea multe ori se întâmplă ca în ultima clipă situația să fie salvată de un element nou. Și întâlnirile întâmplătoare într-un astfel de mediu din nou par trase de păr. Cu toate acestea, ajută să grăbească pasul, ceea ce este bine.

Că tot vorbeam de hollywoodian, finalul bate încolo. Tipii răi trebuie omorâți și noi avem arma necesară pentru a o face. E adevărat, imaginea Pieței Roșii iradiate și pline de făpturi puse pe hăcuit este cinematografică. And the twist...când am început să scriu mi-am dat seama cu ce carte seamănă Metro 2033. Dacă aș spune însă, ar fi un spoiler. Pentru că nenea-autorul vrea să blureze puțin linia dintre monștrii și  supraviețuitorii unui holocaust nuclear. Care va fi reacția oamenilor? Rămâne să citești cartea, dacă vrei.

Poate că am fost critic, dar e o carte în regulă. Nu îți schimbă viața, nu reinventează literatura. E o cărămiduță de 600 de pagini care îți arată cum ar arăta omenirea prinsă în cavernele de oțel ( ;) ) ale metroului, locul care poate fi o închisoare sau un cămin. Am înțeles că Metro 2035, ultimul volum din trilogie va apărea la Gaudeamus, în toamnă. Am să-mi iau și 2034 și am să le termin pe toate pentru a vedea unde duce toată povestea. Dacă e bună, s-ar putea să-mi schimb verdictul.