Stați puțin, nu dați cu pietre nu încerc să fac vreo comparație stilistică sau de valoare între cele două romane. Și nici nu e vorba de satiră. Din când în când mai spun și lucruri serioase.
Cred că Mark Twain spunea că nu există nimic original și tot ce se scrie este împrumutat, reîmpachetat (parafrazez, desigur). Și pe măsură ce citești ajungi să găsești anumite lucruri într-o carte și să zici, asta e ca treaba aia din cartea alailaltă. Am făcut-o și eu de multe ori în recenziile scrise. Odată ce intri în oceanul literar, te uzi, nu ai ce face, plutești într-o apă care îți dă viață și te inspiră.
Când am scris Labirinturi de Lut aș putea spune că Tolkien era ultimul lucru la care mă gândeam. Se găsesc puține elemente comune între scriitorul englez și un roman care se concentrează pe Aradul anului 2020. Dar așa cum am zis mai sus, când înoți printre litere, te uzi, uneori chiar fără să vrei.
Mă gândeam la asta în timp ce citeam cartea lui Patrick Curry, In defense of Tolkien, un volumaș suficient de bogat în idei și ipoteze ca să te pună pe gânduri. Și dincolo de ideile autorului, mi-a sărit atenția înspre o comparație între ceea ce descria el și ceea ce am scris eu.
O întrebare din subtextul cărții încerca să explice succesul operei tolkieniene, încă citită și apreciată la mai bine de șaptezeci de ani de la apariția sa. În bună măsură filmele lui Peter Jackson au contribuit la popularitate (așa cum filmele lui Villeneuve introduc Dune unui public mai larg). Chiar și fără acele pelicule îngreuiate de suita de Oscaruri câștigate, Middle-Earth reușește să fascineze milioane de oameni, făcându-i să tânjească după lumea imaginată de bătrânul profesor.
În alaiul de poteci pe care Curry le străbate încercând să capteze un portret al fenomenului, dezvoltă pe larg două dimensiuni pe care Tolkien le surprinde în lumea sa secundară. Prima este cea legată de spațiu, de importanța locului, care reușește să facă oameni de pe șapte continente să viseze la dealurile Hobbitonului cu aceeași nostalgie. Pentru mulți Minas Tirith sau Edoras sunt mai reale ca Tesalonic sau Bombay.
A doua idee este cea legată de prezența subtilă a unei dimensiuni sacre, ascunse, discrete, în spatele scenei. Tolkien nu prezintă în opera sa o religie organizată, nu a fost influențat de prietenul său CS Lewis care a scris despre lei ce poartă alte nume în alte lumi. Și totuși a reușit să surprindă o formă de spiritualitate a lumii capabilă să-l convingă pe cititor că Middle-Earth nu este o cochilie goală.
Asta a făcut el, într-un mod excepțional și nu are rost să merg mai departe, oameni mai talentați au disecat suficient cuvintele maestrului literar. Acesta e momentul în care întorc lumina reflectorului spre ceea ce am scris eu, imperfect și tremurat. În ceea ce mă privește, aș cataloga mai degrabă sub categoria a încercat să, efortul meu, care nu merită ignorat pe deplin. Nu sunt deloc subiectiv, nu-i așa?
Cum apar cele două dimensiuni în micul meu roman? Problema spațiului este ușor de detectat. Totul se petrece în Arad, oraș care apare atât în planul fizic, palpabil, cât și în cel nostalgic. August este pasionat de istoria orașului și în fața ochilor săi își dezvăluie gloria trecută zăvorâtă în zidurile impresionante și frumoase ale clădirilor monumentale.
Mai mult decât atât, ideea unui loc pe care să-l numească Casă este un element central. Atât el cât și Lea sunt oameni fără rădăcini. Ea e tânără, studentă, în căutări, mereu depășind linia de contur. El este mai în vârstă dar nu are un loc căruia să-i spună casă și din cauza asta nu stă locului. Iar Aradul reprezintă pentru el o amintire frumoasă la care poate reveni, sperând să găsească în el un răspuns oracular.
Cealaltă idee, a unei lumi care depășește realitatea tangibilă e tratată mai subtil, dar e prezentă. Am încercat, în limita abilităților, să lărgesc spectrul privirii. Întreaga poveste pare o piesă de teatru și din timp în timp cortina pare să se miște deranjată de un curent de aer provenit din lumea reală. Dincolo de aventuri și întrebări se află cineva care privește scena.
Cel mai vizibil este în însăși această suprapunere a orașului actual, prins în tonuri cenușii, monotone, și a orașului trecut, strălucitor. Odată ce o persoană este capabilă să capete această nouă viziune asupra sa, poate crede că lumea însăși nu este doar o cutie gri, monotonă, ci poate ascunde mai multe mistere.
Până la urmă aceste două asemănări nu înseamnă că am fost inspirat (direct și voit) de Tolkien. Nici nu au fost așezate în text cu intenția de a spune ceva mai mult. Ele pornesc din însăși miezul romanului, sunt în inima personajelor. Ei se mișcă într-un univers ce depășește limitele impuse de chenarele albe ce împrejmuiesc textul pe pagină.
Poate că sensul acestui text este unul mai degrabă personal, încercând să-mi explic în primul rând mie această coincidență necăutată. Nu încerc să zic că am scris ca Tolkien, că am fost inspirat de el, ci doar că, deși nu am căutat acest lucru, peste ani de zile pot să-mi dau seama că înot în același ocean vast, complicat, nemărginit și că în cuvinte, mai proaspete sau mai ofilite, poate să curgă aceeași apă ce spune aceeași poveste.
