Ce ti-ai dori de Craciun...pe raft?

Acest post s-a nascut dintr-o combinatie de factori. Acum cateva minute, am vazut pe Facebook o intrebare ratacita "Ce ti-ai dori de Craciun"? In acelasi timp, imi zbura prin minte ideea de a face anumite book haul ale unor carti fenomenale care au aparut sau vor aparea la marile edituri ale patriei. Si avand in vedere ca in urmatoarele cateva minute nu am ce face... uitati-va va rog, la recomandarile mele de carti valoroase de la the Big Four.

Incepem cu Humanitas... cateva din cartile nou editate:

Din partea lui Michel Onfray, Scurt manifest hedonist (http://www.humanitas.ro/humanitas/scurt-manifest-hedonist), o carte pe care probabil ca o voi citi cu interes. O reeditare care atrage atentia este Memorialul durerii al Luciei Hossu Longin (http://www.humanitas.ro/humanitas/memorialul-durerii-1). O carte pe care am avut ocazia sa imi arunc ochii intr-o librarie este In intimitatea secolului XIX scrisa de Ioana Parvulescu (http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-intimitatea-secolului-19-2) si care are ca subiect...secolul XIX. O alta carte ce se cere citita este cartea semnata de Jane Hawking (http://www.humanitas.ro/humanitas/dragostea-are-11-dimensiuni), sotia marelui savant Stephen  Hawking si care povesteste viata celor doi impreuna.

Editura Herald a pregatit o carte clasica de care ma bucur ca a aparut in limba romana, a marelui Joseph Campbell (http://www.edituraherald.ro/carti-a-z/e/eroul-cu-o-mie-de-chipuri-detail#.Urh4avQW2YM) in care este analizata structura mitului si felul in care apare imaginea eroului in mentalitatea umana.


Editura All scoate la iveala o carte ce a pornit o revolutie, (http://www.all.ro/colectia_in-nuce/simtul-comun.html) a lui Thomas Paine si expeditia indrazneata a lui Heyedahl peste Oceanul Pacific (http://www.all.ro/carte/kon-tiki-cu-pluta-pe-oceanul-pacific.html)

Ultima oprire la Nemira care are pentru pasionatii de poezie au o carte a marelui Nichita Stanescu (http://www.nemira.ro/targul-online-de-craciun/111-cele-mai-frumoase-poezii--2266). Pentru cei care se intreaba, a aparut cartea (http://www.nemira.ro/anticipatia/totul-are-o-explicatie--2273) si pentru pasionatii de istorie si pentru mine o editie paperback a unei carti din colectia Byzantium. (http://www.nemira.ro/byzantivm/irina,-imparatul-bizantului--2252)


Lista mai continua dar portofelele noastre nu sunt eterne :)... Sarbatori fericite si rafturi pline!

Masca noastra cea de toate zilele

M-am tot gandit la subiectul despre care voi scrie in continuare. Este un obicei pe care cu siguranta ca fiecare dintre noi l-am "practicat" cel putin odata in viata. Daca nu vom recunoaste asta in mod deschis... inseamna ca tocmai ai intrat sub luminile rampei si te-ai identificat cu acel cuvant. Care? Poate starni discomfort, te poate face sa te foiesti pe scaun daca esti acuzat in fata de acest lucru. Si totusi, de multe ori ajungem in situatia sa fim... ipocriti. Da! Acesta este cuvantul in jurul caruia ne vom invarti pentru cateva minute (asta desigur daca nu veti alege sa plecati simtind ca nu este ceva demn de a va opri privirile)

Ipocrit, fatarnic, om cu doua fete, fariseu, daca putem imprumuta limbajul religios pentru o clipa. Toate aceste cuvinte reprezinta, indica, stampileaza aceeasi stare de fapt. Minciuna, dar o minciuna care poate parea mai perfida. Pentru ca persoana care este ipocrit are o alta culoare a rusinii (de fapt, ii lipseste) si pe langa alte forme de minciuna, aceasta poate rani adanc. Este ca si cum cineva care este impotriva consumului de alcool are acasa o crama. Ca si cum cineva care apara pacea, in mod secret incurajeaza lupta. Iti zambeste in fata, te asigura ca starea de fapt este intr-un fel, dar el insusi o incalca. Cade sub incidenta unui rau profund. S-ar putea sa o faca pentru ca este fortat, dar de multe ori o persoana ajunge sa fie asa prin alegere proprie.

Inainte de a va da ochii peste cap si a va face anumite prejudecati despre scrib, vreau sa spun ca principalul motiv pentru care am ales sa scriu despre un astfel de subiect este tocmai experienta personala. De multe ori cu gura spuneam anumite lucruri insa pus in fata faptului implinit ajungeam sa ma contrazic. Este un fenomen interesant. Denota multe despre un om, nu? Standarde impuse prea mari, un caracter prea mic care nu este in stare sa se ridice la inaltime... M-am gandit la cauza si cred ca inraurirea sufleteasca a fiecaruia aduce pana la urma la ascunderea in spatele unei masti. Din teama, uneori. Ce spunem cu gura poate este prea mult pentru sufletul care doreste, dar nu poate realiza. Si asta scuza momentele de lipsa? Nu cred, nu ofera decat o alta cauza. Si poate ca ar oferi o simpatie in plus fata de persoana care poarta o masca doar pentru a atinge un scop. Un scop care pana la urma ii face bine lui si nu celor din jur. Imi vine in minte exemplul lui Avraam (Geneza 12 pentru cei ce doresc referinta) care in momentul in care a fost pus intr-o situatie critica a ales sa minta ca sa se scape pe sine in primul rand ("ca sa-mi mearga bine"-v 13) si abia apoi manifestand interes pentru cea care ii era sotie. Deznodamantul acelei mincinuni a fost fericit doar datorita unor interventii din afara si nu datorita ideii patriarhului.

Imi dau seama de masivitatea, profunzimea si largimea subiectului. N-as putea trata nici macar un sfert intr-o pagina de blog. Sunt extrem de multi factori care ar trebui scosi in fata. Pentru asta as avea nevoie poate de un eseu intins pe mai multe pagini de caiet studentesc (poate exagerez), dar asta ar insemna ca pe langa asta ar trebui sa mai fie si alte eseuri care sa formeze o carte si pentru asta...e nevoie de sprijin. Pot spune ca am incercat sa fac macar o pauza, un moment in care sa ne gandim la ceea ce spunem, la cum si de ce o facem. De multe ori ascundem ceea ce este in sufletul nostru si scoatem inainte ceva ce ne este strain. O realitate straina noua si pe care dupa aceea trebuie sa o mentinem. Chiar daca trece peste principiile noastre. Si asta, fara sa ne gandim pe termen lung, poate provoca rani in sinele nostru cel mai adanc. Il poate masca in asa fel incat sa isi piarda chipul frumos ce-l avea inainte.

Incordari de pumni

Nu sunt adeptul niciunei optiuni politice romanesti. Mi se pare toate prea intinate pentru a-mi atrage vreo simpatie. Cu toate acestea si contrar gandirii unei portiuni a populatiei, nu putem trai fara ei. Prin mainile lor ne primim atat lucrurile bune, cat si lucrurile rele. Politica e o meserie veche si momentan, in lunga noastra istorie s-a dovedit ca ar fi mai bine sa avem in fruntea popoarelor minti luminate (sau...depinde de context).

Si ma opresc la noi cei de astazi. Terra secolului XXI a devenit un teren diferit de oricare alta configurare socio-politico-economica din trecut. Avem mai multa autonomie umana individuala decat oricand in trecut. Capitalismul si ideile de libertate au ajuns sa fie acceptate cel putin de o parte a lumii civilizate. Si cu timpul aceasta a dus la nasterea unei noi voci pe scena politica: aceea a multimii. Nu neg faptul ca in trecut oamenii care s-au strans laolalta nu au declansat un suvoi care de multe ori a rasturnat imparatii ce pareau de granit. Insa acum i s-a adaugat o noua componenta, si anume cea informationala. Putem sa stim, sa vedem, sa aratam ce este rau si ceea ce nu ne convine. Si in lumea de astazi sunt multe lucruri care nu ne convin.

Revenind la conducatorii nostri ma gandesc doar la o situatie specifica ce se desfasoara in prezent in Romania si nu numai: goana dupa energie. Peste tot se incearca sa se gaseasca noi forme de energie, noi zacaminte gata sa fie exploatate. Nimic nou sub soare. Romania a pierdut in anii recenti in detrimentul unor companii straine petrol de sub insula serpilor, aur din  Rosia Montana si lista cred ca poate fi completata. Nimic nou. Si nu suntem noi singurii in aceasta situatie. Lumea noastra, lumea libera, civilizata exista si se mentine asa doar pentru ca sta pe gaturile unei alte lumi care sufera pentru ca binele sa existe in acele regiuni. (intrevad usor o paralela cu universul distopic al Jocurilor Foamei, daca as apela la cel mai recent scenariu de groaza) Nimic nou. 

Ceea ce m-a facut insa pe mine sa scriu acest articol este o intrebare. Pana unde? Pentru ca aceia care cauta, care sapa si rod scoarta acestei planete dispun de o arma infioratoare: stiinta. Nu ma declar un habotnic gata sa intoarca lumea la "vremurile bune ale oilor si caprelor", dar ar trebui tras un semnal de alarma. Stiinta se dezvolta pe zi ce trece, intr-un ritm ametitor si fara limite. Ceea ce nu e neaparat rau. Important este insa de retinut si pe mainile cui inca descoperiri care chiar daca la inceput sunt bune, pot fi convertite (amintiti-va doar de cazul dinamitei lui Nobel). Si ceea ce imi inspira teama pentru viitor este faptul ca aceste tehnologii devin tot mai periculoase, atat de periculoase inca ameninta viata oamenilor si mai important viata planetei. Putem lasam cicatrici de nesters pe fata acestei planete. Ne gandim doar la noi si nu ne imaginam ca poate peste cativa zeci de ani, copiii nostri vor trage ponoasele unei goane negandite dupa profit. Atunci macar sa speram ca va mai ramane cineva care sa ne judece. Si poate sa nu ne gaseasca usori in cantar.

Pete de cerneala

Mi-a placut mult un film anul acesta. Frumos din punct de vedere estetic, o poveste dramatica, tragica si un personaj care se incadreaza in expresia englezeasca "larger than life". Ma refer la The great Gatsby, cu un Leonardo di Caprio in zile bune. Tot filmul a fost o calatorie, un drum in viata unui om care a trait din momente, a luptat pentru a le pastra vii si in cele din urma a pierdut. O replica mi-a ramas in minte, cu intentia celor care au produs aceasta pelicula, devenind un fel de laitmotiv. Cand Gatsby discuta cu Nick, la finalul unei petreceri si acesta isi prezinta dorinta de a reinnoi relatia sa cu Daisy, un realist cu capul pe umeri in persoana lui Nick ii zice: "You can't repeat the past!" Un strigat, o concluzie cu ecou de ghilotina, un adevar prea negru pentru ochii imbatati de lumina verde a lui Gatsby. Dar in cele din urma s-a dovedit a fi un adevar taios pentru frumos creionatul visator.

De la o introducere asa lunga intram direct in subiect. Suntem oameni. Facem greseli. Luam decizii in fiecare zi. Unele nu sunt dintre cele mai bune si ajung sa produca repercursiuni, ecouri pe unda raului vietii noastre, continuand sa ne marcheze pana intr-un punct in care raul puternic de mai nainte devine un simplu paraias manat incoace si incolo de gustul elementelor. Oricum, important este faptul ca nu avem la dispozitie masini ale timpului care sa ne duca inapoi in timp sa putem sa schimbam ceea ce este rau, ceea ce am dori poate sa facem altfel. Cuvintele care trebuiau spuse sau inghitite si uitate. Momentul in care trebuia sa ramai in banca ta, sau momentul in care trebuia sa pui piciorul in prag, in care sa spui da, sau nu. Imi aduc aminte de un alt film, o adaptare mai liberala a The time machine a lui  H. G. Wells. In aceasta versiune nu curiozitatea stiintifica il impinge pe Calator sa viziteze alte timpuri, ci o ruptura: moartea logodnicei sale. Astfel pune la punct masina si se intoarce in trecut pentru a o salva. Si esueaza de fiecare data. Daca nu piere ucisa de un glonte, isi va gasi sfarsitul sub rotile unei carute. Trecutul nu mai poate fi desfacut.

Noi nu avem privilegiul de a avea o masinai a timpului, insa invatam pe pielea noastra aceasta lectie dureroasa. Si de cele mai multe ori, atunci cand ajungem sa realizam lipsa, este prea tarziu. Nu mai putem face nimic pentru a remedia situatia, timpul pierdut s-a dus, ocaziile care inainte erau cu duiumul se sting una cate una. Scriptura declara si ea intr-un ritm funebru ca orice lucru "isi are vremea lui". (Eclesiasul 3:1) Daca stam sa ne gandim poate gasim aici o speranta. Poate ca ceea ce pierdem, nu este la voia hazardului si poate ca Dumnezeu este implicat chiar si in actele triste ale vietii noastre. Poate, nu vreau sa intru in detalii, insa refuz sa cred ca tot ce poate parea rau vine din mana Sa. Noi avem o parte importanta din ce este viata. NOI alegem ce sa facem. Noua ni se intinde inainte un anumit tablou pe care putem alege sa-l acceptam sau sa-l respingem. Deciziile sunt personale si efectele se rasfrang tot asupra noastra. Chiar daca poate ca Dumnezeu ar fi vrut ca noi sa mergem in alta directie, noi suntem cei care spunem da sau nu.

Inaintea noastra se intinde acum o noua panza, alba, imaculata. Ea va fi mazgalita, manjita, colorata in culori sobre sau jucause, intunecate sau aducatoare de speranta. Daca trecutul este in spatele nostru, imposibil de vindecat, ceea ce ne ramane noua este viitorul. Nescris. Pur. Si doar prin modul in care vom pasi pe aceasta noua cale se va hotari peste un timp mai indelung daca am facut bine ce am facut sau vom adauga noi momente, noi abateri pe lista lucruri care am dori sa le fi facut altfel. Fiecare are stiloul in mana sa.

Despre raceala

In lume pare ca s-a lasat frigul. Pare ca totul este ingropat sub straturi de roua plumburie, care nu dispare atunci cand razele soarelui se inalta. Asta pentru ca insusi soarele este prea rece pentru a mai incalzi ceva.

Probabil ca mergand pe linia aceasta a metaforelor voi reusi sa va bag in ceata si mai mult. Insa toate aceste expresii survin in urma unei stiri cat se poate de reale care m-a infiorat de-a dreptul. In aparent fara-finalul conflict sirian, se pare ca noul mod de a trece peste plictiseala se manifesta sub forma unui concurs macabru. Acei lunetisti, soldati de elita, isi exerseaza tirul intr-o maniera demonica pe cele mai nevinovate tinte: civilii care sunt chiar inainte loviti de blestemul razboiului. Am vazut pe un site de stiri imagini cu un copil, un fat nenascut care a pierit in pantecele mamei probabil ca urmare a unui pariu intre doi soldati care doreau sa-si masoare abilitatile lor de mari tragatori. Am fost infiorat pana in adancul inimii de aceasta ultima izbanda a omului.Si cat de cumplit pare, cand stai sa te gandesti de-a dreptul! Ce vina avea acea femeie, acel om, mort inca inainte de a respira aer pentru prima data pe acest pamant? Doar ca s-a aflat acolo, in acel moment. Blestemata intamplare, cumplit hazard. Nimic nu mai pare sigur, totul este relativ. Si aceasta relativitate nu aduce nimic bun omului, ci doar distruge si unele legaturi care inca mai strangeau in noi ce mai era bun.

Imi aduc aminte de o replica din filmul  The dark knight (2008). Cand Joker jefuieste o banca si in cele din urma elimina pe toti complicii sai, unul din bancheri il intreaga retoric: Pe vremuri infractorii credeau in anumite valori... Voi in ce credeti? Desi poate ca locul de unde a fost extrasa aceasta intrebare poate inhiba pe unele persoane, exista un adevar care transcende aceasta intrebare. Si se adreseaza fiecarui om. Traim intr-o societate care in aparenta se fragmenteaza. Poate ca economic, sunt parti din lume care o duc bine. Poate ca din fata unui televizor de ultima generatie, a unei masini bune, sau din spatele unui carucior purtat printr-un supermarket, totul este bine. La noi poate nu e asa rau. Dar si aici, chiar in Romania, pare aceasta epidemie a frigului se extinde. Totul se destrama ca o tesatura subrezita. Dar nu acum. Poate nu acum. Nu in aceasta generatie, nu in urmatorii 50 de ani. Dar odata totul se va prabusi. Lipsit de puncte de sprijin, profitand de ceea ce pare a fi bine, omul incepe sa se transforme. In ce? Pe vremuri, prin anii 1900, science fictionul era un portdrapel al unei idei care era raspandita in toate mediile: progresul. Omul va reusi sa invinga totul, natura, obstacolele, caracterul si insusi pe Dumnezeu. Era vremea supraoamenilor. Cu toti stim cum s-a incheiat acel avant. Pe campiile Europei, prin apele reci ale Atlanticului sau in alte campuri de lupta uitate de lume. Si desi astazi pare ca avem parte de un anumit progres, am retinerile mele. Avansam, cream antidoturi pentru cele mai mari temeri ale noastre si pare ca ne indreptam cu pasi repezi spre un elixir universal care ne va permite sa gustam din ambrozia zeilor. Inchei insa cu o intrebare... Daca va veni ziua cand vom putea face acest lucru si vom uita tot ce a fost in trecut, cum vom arata noi atunci? Vom fi diferiti de oamenii de azi, inghetati in sufletele lor, uitand sa iubim, sa speram, sa pretuim viata si frumosul. Sau ne vom autodepasi. Asta doar viitorul ne poate spune. Pentru ca prezentul e inca rece....

A...sau a nu

Citeam vara trecuta o carte, dupa obiceiul meu desi aceasta era o carte "recomandata" pentru un curs, asa ca nu era lecturata din propria vointa. Cu toate acestea consider ca am iesit castigat de pe urma navigarii printre paginile ei. (se numeste Conectarea interpersonala de Larry Crabb, in caz ca va intrebati; oricum nu va mai fi mentionata in post) Si un citat mi-a ramas in minte. O sa incerc sa-l parafrazez din memorie:"Oare cati dentisti buni au ajuns jucatori de fotbal (american, desigur) si cati medici buni au devenit pastori?" Mi-a ramas in minte acest citat si acum il pot folosi pentru a deschide discutia si a-mi expune nelamurirea.

Dupa cum poate v-ati dat seama din titlu, vorbesc despre alegeri. Aici este vorba despre alegerea unui loc de munca. Desigur, tu esti bun la locul tau de munca in functia de medic, dar poate ca vocatia ta, si ceea ce ai lasat in urma era arheologia, care e un hobby nevinovat acum. Dar daca ar fi devenit principala preocupare in viata ar fi facut din tine o persoana nu doar mult mai eficienta, dar si cu adevarat impacata cu tine insuti. Avem ocazia sa devin ce dorim sau ceea ce ni se pare a fi cel mai bun loc de munca pentru noi. Dar poate ca in adancul inimii noastre simtim ca poate ni s-ar potrivi manusa altceva. Si alegem ce dorim noi.

Alegem sa facem ceva, sau alegem sa stam pe loc. Sa crestem sau sa stagnam si poate in cele din urma sa ne pierdem elanul, vointa de a fi excelenti. Pentru ca noi credem ceva despre noi insine. Decizia vine mereu de la noi si se rasfrange asupra noastra, in bine sau in rau. Atunci cand dupa ce spunem da sau nu, privim in urma cu parere de rau am putea incerca macar sa schimbam unele lucruri.

Ma intorc spre un alt unghi. Oare cate relatii dintre oameni nu ar fi altfel daca... Unui baiat ii place de o fata. Dar din anumite considerente nici macar nu indrazneste sa se apropie de ea. Si poate ca ea ar fi dispusa sa acorde o sansa acelui suflet sarman. Dar nimic nu se intampla si linia vietii continua, nu sta pe loc. Doar se modifica. Doi vechi prieteni plecati si pierduti prin tari, orase si lumi straine ar putea sa se revada fata-n fata prin atatea moduri (har Domnului acum se poate) si sa reinnoade ceea ce inainte parea de netaiat. Insa ezita, si cu cat timpul trece prapastia creste si vointa moare mocnit ca un foc lipsit de oxigen.

Suntem constransi sa ne miscam indiferent de ce am face. Viata inseamna miscare. Chiar si cand stam, cand nu facem nimic actionam asupra noastra si ne formam pe noi. Ne reasezam tintele si ne setam sa traim intr-un anumit cerc, sa ne intindem pana unde credem ca ne putem permite si asa fie scadem, fie crestem. Destinul omului, directia sa este spre excelenta, spre culmi noi ce trebuie cucerite (individual sau ca unitate). Asa ca ceea ce alegem azi sa facem sau sa nu facem va defini ziua de maine. Totul depinde de un raspuns.

A fi sau...a fi

In timp ce ma gandeam la acest topic, imi venea in minte acel text biblic din Ieremia "poate un pardos sa-si schimbe petele" (13:23) pentru ca se potrivea destul de bine cu dilema ce se ivise in mintea mea. Sa-mi expun sirul gandurilor in cateva cuvinte simple: poate un om sa se schimbe in anumite aspecte ale sale, care pot parea a fi neschimbabile, inerente firii sale? E posibila o intoarcere de 360 grade intr-o noua directie?

Sa fie clar de la inceput nu ma refer aici la chestiuni de viata si moarte, la infractori care si-au schimbat vietile datorita unor evenimente, unor intalniri fericite. Ma refer la the average joe (a se citi Gicu-de-pe-strada) care hotaraste ca de astazi.... (aici inserati nevoia)

M-am gandit la asta din pricina unei situatii speciale si desi nu mi-am batut capul zile intregi, tot a ramas intr-un coltisor intrebarea asta ciudata. Ma refer la genul de decizii care se pot aseza sub umbrela razboiului cu vreun viciu minor (prea mult timp irosit in fata dispozitivelor de entertainment, o dieta nu prea sanatoasa, nopti petrecute in veghi necerute s.a.) sau poate chiar hotarari mai semnificative pentru un om.

Aici intra decizii laudabile, daca pot parafraza titlul cartii "M-am hotarat sa devin prost"-desigur intr-o maniera antonimica, precum a invata mai mult decat inainte, a vorbi cu oameni mai mult, cu toate ca te recunosti a fi o persoana timida, sau a decide sa fii mai altruist cu toate ca inainte erai o copie fidela a lui Mr. Scrooge (cel din povestirea lui Dickens si nu din Duck tales) Si se intampla uneori. Exceptii? Ceva normal? Sunt de durata? Pot petele leopardului sa paleasca prin puterea vointei si tranta dinainte sa devina o persoana care sa prinda drag de carte? Sau analfabetul social sa poate conversa cu alte persoane devenind un vorbitor chiar cautat de altii?

Nu stiu. Daca as fi dat de un raspuns nu m-as mai fi zbatut atat. Dar pare interesant sa stam sa ne gandim la noi oamenii. Mereu ne propunem tinte pe care vrem sa le atingem. Viata unor oameni poate fi asemanata cu o linie de metrou cu mai multe statii, acelea fiind desigur realizarile lor. Putem sa-i numim oameni ambitiosi care vor sa faca ceva, au un vis, o dorinta si nu se dau in laturi de la nimic pana nu reusesc sa atinga telul pus de sine insusi, sau de altcineva. E frumos, e apreciabil si poate chiar indicat sa avem un set de tinte pe care sa le depasim (intr-un fel luptam contra noastra si ne depasim pe noi insine; ne imbunatatim, daca mi se permite expresia). Un om care traieste cum il bate vantul nu mi se pare a fi cineva de incredere. Nu-i pasa nici macar de propriul sau viitor, asa ca nu stiu cat s-ar interesa de altii.

Astfel de oameni, daca isi pun in minte ceva, pot sa o faca. Pot trece peste diferite handicapuri de caracter, sa le corecteze si sa devina oameni "buni", elevati, eleganti in maniere, in fiinta lor proprie. Mi-ar placea sa stau sa ma gandesc la mecanisme, procese sau factori, insa acestea sunt mult prea mult pentru mine avand in vedere cunostiintele infime despre psihologie si dorinta asemanatoare de a ma documenta (cel putin in acest moment)

Am pornit totusi de la elemente reale. Si de la un exemplu (sau mai multe) care sunt mult mai vii decat o ilustratie dintr-o carte plina cu teorii prafuite. Si exemplul cel mai empiric de care dispun este desigur, insasi subsemnatul. Nu vreau sa-mi aduc aminte de cate ori mi-am propus o anumita tinta, poate chiar am reusit sa ma mentin pentru o anumita perioada pe linia de plutire, insa aproape de fiecare data m-am intors la status-quo-ul initial. Efoturile sunt intr-un fel ciclice, in loc sa fie liniare, revin in acelasi punct in loc sa continue spre noi orizonturi de dezvoltare. Nu vreau sa ma iau pe mine ca exemplu suprem, insa aceasta intrebare merita gandita, analizata pentru ca probabil nu sunt singura fiinta cu aceasta problema (daca da, atunci chiar ca e nevoie de otara de brainstorming). De ce ne vine sa ne schimbam si de ce ne tine pana la un punct? Aici sunt doar intrebari, de introspectie. Poate, va veni si un raspuns. Mai tarziu, poate peste cateva luni. Sau saptamani. (asta e doar asa o campanie de marketing ca sa atrag oamenii curiosi inapoi-serios cati dintre voi deja v-ati propus sa nu dormiti la noapte ca sa aflati raspunsul la aceasta intrebare? :) ) Si cu toate acestea raspunsul, dupa cum zicea un nene mai demult, it's blowing in the wind.....

Dupa lupte seculare...

Poate ca as avea in minte alte idei de postari, poate ca va urma in orele sau zilele ce stau in fata o completare a mintii mele aflate intr-o serie de calatorii pe carari batatorite sau de acum descoperite. Oricum ma distantez de la problema. Vreau sa revin pentru ca...in momentul asta chiar ma simt bine. Am vazut o stire care desi in acest moment pare a fi la gradul de utopie, sau viziune profetica poate deveni realitate daca acele persoane care au in mana puterea o vor face intr-un mod intelept.

Ma refer la aceasta mica minune de stire (http://arq.ro/special-galerie-foto-cu-cele-230-de-cladiri-de-patrimoniu-din-arad-care-vor-fi-reabilitate-in-premiera-pe-arq-ro). Parcurgeam galeria foto si pur si simplu exclamam cu voce tare in momentul in care vedeam ca unele cladiri care au o anumita greutate istorica, un prestigiu vor avea intr-un final ocazia sa straluceasca din nou ca in epoca de aur a Aradului imperial. Nu mi-as dori ceva mai mult decat sa vad centrul vechi viu din nou, si nu in starea de cadavru in putrefactie care din pacate persista de cativa ani incoace. Este dureros sa vezi cum se degradeaza ceea ce reprezinta practic mostenirea lasata noua de catre aradenii frumosi dinaintea noastra. Si trecand peste orice argument social, politic sau economic ramane inca o rana deschisa aceasta imposibilitatea de a pastra nealterat trecutul in forma lui cea mai fluida, si anume prin aceste "pietre de aducere aminte" a unor epoci indepartate si in acelasi timp atat de fastuoase si nostalgice.

Visul meu, utopia mea pentru orasul pe care il pretuiesc atata ar fi ca in anii ce vor veni, mai devreme decat mai tarziu, centrul vechi pe care il pretuiesc atat sa poata rivaliza cu orasele vecine din zona, cu un Sibiu, un Brasov sau un Cluj (poate m-am departat putin) care printr-o politica de restaurare si-au poleit strazile oraselor cu cladiri-monument care zambesc ca in zilele tineretii lor. Sa speram ca si Aradul nostru va intra in aceasta elita si va putea sa stea pe picior de egalitate cu oricare oras mare de pe acest continent, si de ce nu, din intreaga lume? Viitorul poate suna bine. 

Despre legi

In conformitate cu unele evenimente din zilele trecute, m-am simtit intr-un fel constrans sa ma gandesc la subiectul inaintementionat in titlu: legi, si mai ales un aspect interesant al oamenilor in general, pofta, nonsalanta, impulsul (parca) de a le incalca. Vreau sa fac o mentiune inca de la inceput. Discursul acestui post nu va fi deloc din pozitia unui judecator situat deasupra tuturor, care isi permite sa arunce sentinte morale, nu sunt Nea infailibilu. Doar ca simt nevoia sa pun inainte aceasta interesanta interesanta dilema. 

De cate ori ma aflu in fata Facultatii de Istorie, vizavi de libraria Mihai Eminescu am simtamantul ca sunt batut in cap,practicant al unei mode desuete. Ma refer desigur la statul la semafor, o actiune cat se poate de normal si cat se poate de reglementata in legea rutiera. Si totusi nu de putine ori m-am trezit singur, ca un simbol al unei traditii de mistere, in care sunt initiati doar "putini alesi", fascinat fiind de intensitatea culorii rosu care ma obliga in mod invariabil sa stau locului, in vreme ce alte persoane isi continuau mersul de parca trotuarul nu continea vreun baraj. 

De ce multa lume trece pe rosu? De ce se trece prin loc nepermis? De ce nu se poarta centuri de siguranta? (din nou, nu trec deasupra, le-am facut si eu pe toate) Lista poate continua. Nici macar nu vreau sa dau exemplele clasice ale copiilor care fac tocmai in contra parintilor, legiuitorii acceptati ai varstei. 

Daca stau sa ma gandesc ce argument logic as fi dat daca m-ar fi intrebat pe mine politistul de ce nu am purtat centura, atunci cand am fost tras la raspundere, as fi ridicat din umeri. Ceea ce pentru el era vital (pentru siguranta mea, desigur) mie imi parea secundar. Nu incerc sa fac o apologie a centurii de siguranta, incerc doar sa ofer o ilustratie. Pot da alt exemplu in domeniul gastronomic. "Nu manca mancaruri cu grasimi! Cartofii prajiti provoaca cancer!" Insa cand stai sa te gandesti la gustul lor, toate aceste avertizari destul de sumbre par sa scada in importanta. Mai pregnanta e pofta stomacului ce functioneaza mai abitir decat al unei femei gravide. (din nou, sa nu credeti ca eu sunt un strict al adept al verdeturilor) 

Din aceste doua cazuri diferite putem scoate la lumina o atitudine comuna. Un anumit fel de comportare a noastra, a oamenilor care salasluieste in fiecare creier si se da pe fata prin actiunile noastre: dorinta de a face ce vrem noi. Adica, cineva spune ceva, dar eu cred ca stiu mai bine decat acea persoana. Cu toate ca inainte s-a dovedit faptic opusul a ceea ce eu sustin. (vezi exemplele de mai sus, sunt atat de evidente incat cu siguranta ca ai auzit argumente contra) Si totusi, cu toate astea ne exprimam interesul in a ne conforma unor anumite norme sociale. Suntem anomici (in afara legii) in aceste aspecte doar de dragul de a fi, doar pentru a ne demonstra cat de importanti suntem sau pentru a ne indeplini o placere proprie. Este o mostra de imaturitate si denota o coordonare a actiunilor noastre bazata nu atat de mult pe ratiune, ci pe afecte, pe sentimente. (e o alta discutie unde ar trebui sa fie trasa linia in acesta problema) Suntem departe de "modelul" poate uneori comedic al vulcanianului Spock, lipsit complet de emotii, si plin de logica dupa care isi calibreaza fiecare decizie. Nu-i iau partea, nu mi-ar placea sa vad omenirea transformata intr-o armata de masini ce calculeaza fiecare decizie a vietii, si nu introduc o nota de viu, de simtamant in acea decizie. Dar, ma gandesc si sper ca poate si in dreptul meu, din cand in cand ar prinde bine un dram de logica. Cel putin in dreptul unor chestiuni atat de importante cum sunt legile. 

Recenzie-Despre frumusetea uitata a vietii, Andrei Plesu

Pentru cei care au avut impresia ca am disparut de pe fata pamantului sau am ales sa ma ascund intr-o pestera si sa astept o schimbare mentionata in postul anterior...aveti niste idei cam ciudate. Ma rog. M-a speriat data ultimei interventii asa ca m-am gandit sa mai arunc o piatra in lacul acestui blog. Sub forma unei recenzii a cartii pe care am terminat-o (daca veti citi postul pe 29 august, o voi termina) recent. Datorita unor intamplari fericite si unor reduceri inducatoare de aruncat bani am ales sa fac 2 achizitii pe care le doream de ceva vreme. Una era intradevar cautata, oftata de fiecare data cand o vedeam pe raftul vreunei librarii din tarisoara noastra. Cealalta era pe lista acelor carti pe care mi le-as dori la un moment dat in biblioteca mea. Ma refer la cartea prezentata in titlu si despre care voi spune cateva idei, si despre mult asteptatul  Jurnal al Oanei Pellea, luat la inegalabilul pret de 19.20 lei. (si sunt mandru ca am asteptat) Si daca aceasta carte se va ridica la valoarea invocata de atata lume. Dar, asta ramane pentru o data viitoare. Revenim...

Am comis pacatul cel mai mare citind aceasta carte. Pot spune ca nu am citit cartea, ci am alergat, am facut slalom printre micile pastile filosofice pe care le presara intr-un mod jovial si parintesc maestrul Plesu. (cu siguranta ca cel putin pentru mine si-a castigat acest titlu). Ceea ce poate descuraja multa lume care ar lua cartea in mana intr-o librarie e faptul ca nu este neaparat o carte unitara care sa dezbata un subiect. De fapt, temele sunt extrem de variate, autorul aratand cu degetul, analizand si oferind o alta cale. Pentru ca in general este o carte despre noi, romanii. Si noi nu suntem deloc intr-un loc bun in acest moment. Avem metehne, impresii gresite, sucite despre noi sau despre cum vedem viata. Ne complicam de multe ori, ne confectionam masti care ne opresc sa traim cum trebuie. 

Nu mi-am propus sa memorez din aceasta carte citate, desi am insemnat unele idei care au produs o anumita strafulgerare in minte. Nu acesta ar fi scopul acestui volum. Cel putin nu asta am inteles eu. Eu am ales sa adun cele cateva firimituri pe care domnul Plesu le-a asezat in capitolele carti si sa meditez la sensul lor mai adanc si ca urmare a acestui exercitiu sa ajung la o intelegere mai clara, mai sanatoasa a vietii, a felului in care traim anumite aspecte ale vietii. Pentru ca tocmai despre asta este vorba in carte. Despre lucruri uitate. Despre lucruri frumoase pe care le-am asezat in plan secund in vreme ce ne-am permis sa traim rau. E timpul sa ne schimbam. Daca noi traim frumos, poate ii molipsim si pe altii. Poate tonul cartii nu e neaparat unul optimist, ci mai degraba resemnat. Eu imi rezerv dreptul la speranta. Pana mai exista frumos in lume.

Lupte in sens invers

Uitandu-ma la ultima data a postarii anterioare pot spune ca m-am simtit putin ingrijorat si poate nesigur legat de calitatea a ceea ce voi scrie in continuare. Poate ca in tot acest timp in care nu mi-am dedicat cel putin o jumatate de ora insemnarii unor idei mi-a ruginit cutia de rezonanta si acum poate voi falsa printre randuri. Dar daca stai sa te gandesti, doar lucrand ceva vei reusi sa reinveti ceea ce ai pierdut. O mare lectie de viata, si un lucru pe care am ajuns sa il invat in ultimele luni.
Poate ca titlul nu ofera destul de mult pentru a va face o idee asupra cuvintelor ce vor urma a fi citite. E ciudat si poate lipsit de sens. Dar am avut o imagine in minte atunci cand am ales acest titlu. Lupta, o confruntare se poarta intotdeauna intr-un singur sens: dinspre tine spre persoana pe care doresti sa o depasesti, infrangi, supui. Dar invers nu se poate? Exista oare o lupta cu tine insuti? Daca da, de cate ori am castigat-o, de cate ori am pierdut-o?
Doi mari filosofi ai lumii, despartiti de sute de ani, Seneca si Schopenhauer, au transmis printr-un aforism aceeasi idee: sa nu credeti ca acela care poate face mari lucrari este un om puternic, ci acela care pe sine insusi se invinge. Acela este un om puternic, important. (parafrazare proprie, cu toate defectele ei). Am stat sa analizez aceasta idee si privind la mine insumi tind sa le dau dreptate.
Momentan ma confrunt cu un ultim examen, care datorita unei neglijente perpetuate de-a lungul unui intreg semestru va avea ca rezultat final o restanta. Nu mai exista nicio metoda omenesc posibila sa reusesc sa-mi insusesc toate informatiile intr-un timp atat de scurt, si nici macar daca as fi avut o saptamana nu cred ca as fi reusit. Aceasta e doar o ilustratie asa ca nu vreau sa fie prea distragatoare de la subiectul principal.
Simt ca uneori am parte de anumite lupte interioare, confruntari, alegeri intre...si intre...si pe baza deciziilor luate ajung de obicei sa am parte de consecinte nefaste, cel putin pe termen lung. Fac alegeri care pentru moment sunt bune dar pe viitor vor duce la semanarea unei recolte nepotrivite. Si acum, dupa ce probabil ca v-ati facut niste idei destul de macabre, vreau sa va asigur ca nu ma refer la altceva decat la subiectul procrastinarii (o denumire elevata pentru lenea atotputernica). Am realizat faptul ca alegand sa nu fac nimic, sa depasesc cu mult standardul normal de stat in fata laptopului, am pierdut. Pe langa timpul efectiv pe care il puteam investi in ceva cu adevarat ziditor, am ajuns sa pierd agerimea mintii. Si acesta este dupa parerea mea, un mare pacat. Mintea umana e facuta sa ramana in forma, sa creasca, sa inghita informatii si sa ofere idei. Noi insa ne-o tocim alegand sa dam frau liber unui hedonism informational care nu face altceva decat sa ferece inauntru puteri care pot fi folosite spre binele nostru sau cel putin pentru binele fiecaruia. Ma uit la mine cu teama straduindu-ma sa invat ceva si nereusind sa pastrez atentia totala in acel loc. Totul datorita acestui stil de viata. Oscar Wilde spunea ca cel mai eficient mod de a invinge o ispita, este sa-i cedezi. Eu pot spune ca am urmat in mod inconstient acest sfat si acum gust consecintele.
Si atunci? Exista vreo solutie dincolo de "indemnul la virtute" pomenit de un profesor de-al meu? Sa zic expresia mult prea uzata "incepand de maine nu voi mai..."? Nu cred. Singurul raspuns pe care il pot oferi acestei probleme este o lupta. Un razboi care trebuie inceput pentru a castiga ceea ce am pierdut. Regret enorm tot acest timp pe care il puteam folosi in scopuri mai nobile decat navigarea fara sens a Facebook, 9gag sau mai stiu eu ce site, dar veste buna este ca timpul nu e pierdut. Dar pentru aceasta nu pot urma indemnul lui Wilde. Nu mai pot alege sa merg pe aceeasi cale caci vad unde duce. Trebuie sa renunt, trebuie sa ridic arma si invat sa spun nu. Pentru ca a refuza ceva acum, poate duce la o rasplata pe viitor. Si singura metoda prin care pot vedea daca ceea ce am spus acum este o prostie si eu sunt cuprins de febra sesiunii, sau chiar am dreptate este viitorul, ziua de maine. Daca peste un timp, voi iesi din acest cerc stramt si voi dovedi ca mi-este bine, atunci am dreptate. Si am invins. FIN

Despre respect in forma de dreptunghi

Imi plac cartile. Lucrez cu cartile. Sunt inconjurat in mare parte a zilei de aceste mici obiecte care functioneaza ca niste masinarii capabile sa arunce mintea umana pe tarmuri dincolo de trairea cotidiana. Fie in camera, fie la biblioteca, unde lucrez (imi permit aceasta aroganta de a ma aseza printre cei care se ingrijesc de buna fiintare a cartilor pe rafturi, activitate ce poate fi calificata drept munca). In general nu imi place ordinea, si nu rar se intampla ca incaperea unde stau sa arate ca si platoul unui film de Roland Emmerich, desi am unele puseuri demiurgice, in cadrul carora si in urma carora, camera ajunge din nou ca un mic Eden miniatural, numai bun de pus in reviste de amenajari interioare. Dar, daca exista un spatiu unde ordinea este exercitata de mine intr-un mod autoritar, dictatorial chiar si fara echivoc este pe raft. Acolo unde se afla carti, ele nu se pot afla decat in buna stare, buna asezare si un alt apelativ cu buna care nu-mi vine acum. Pot spune ca sunt atat de obsedat de aceasta aliniere exacta a cartilor pe raft incat ajung sa pun carti cazute sau trantite, pe rafturile anticariatelor pe care le strabat (true story :D). Bineinteles, se mai intampla ca din timp in timp sa apara astfel de specimene batute de soarta, care probabil au stat prea mult in soare si care simt nevoia sa-si exteriorizeze nebuniile in asemenea fapte, dar crudul adevar este ca sunt o rara avis in acest domeniu (bine, documentat ma stiu doar pe mine, dar sper sa mai existe persoane care sa manifeste grija fata de carti, pentru a-mi avea constiinta impacata ca nu trebuie sa fac un drum pana in comuna invecinata)

Oricum, am deviat putin de la subiectul initial si am transformat acest post intr-o eulogie si apoi intr-un caz clinic. Dar, sa revenim la problema principala: cartile si grija oamenilor fata de ele. Ce ma framanta pe mine in asa hal incat a trebuit sa scriu acest post si sa poluez internetul cu inca o parere bazata pe o realitate evidenta? Grija sau mai degraba neglijenta cu care sunt privite cartile in anumite medii. Nu pot spune ca am vazute multe la viata mea, dar carti am vazut destule si am vazut si felul in care se raporteaza oamenii la ele. Exemplul cel mai elocvent pe care il pot oferi este slujba pe care o execut cu umilinta la biblioteca: reasezarea cartilor in locul lor initial pe baza unei cote. Totul este bine si frumos pana cand ajungi la unele rafturi in care cartile arata de parca ar fi fost lovite de suflul unei arme atomice. Pentru cei care citesc acest post, nu e un atac la persoana, e doar o observatie a unui fenomen prea raspandit pentru a fi lasat in pace. Revenind la imaginea unui camp de batalie plin de starvuri, putem suprapune linistit aceasta metafora peste cea a unor sectiuni populare ale bibliotecii. O treaba facuta la fel de eficient ca si lama ascutita a sabiei unui samurai. Si ce ramane in urma este plansul si scrasnirea dintilor persoanelor care sunt custozii ai cunostiintelor.

Incheind aceasta calatorie in zone unde cartile pot fi asaltate (nu este o generalizare, este doar o observatie empirica proprie pe baza unei experiente ce se intinde deja pe aproape doi ani) de cititorii mult prea dornici a obtine informatiile dorite si care ignora faptul ca o candela este asezata pe un stativ si daca o candela este luata temporar va face ca altele sa se pravaleasca. Si amu'...de ce se intampla acest lucru? 

As putea sa o iau inca de la inceput si sa tratez subiectul din perspectiva utilitatii sau anacronismului cartilor in format tiparit intr-o civilizatie virtuala, digitala (si eu scriu intr-un mediu impartasit) si care pare sa se indrepte spre o rapida renuntare la ajutorul acestor companioni tacuti. Insa, fiindca nu este o teza de licenta, nu mai voi intinde mai mult, desi postul acesta e deja astronomic. Voi atinge ceea ce mie imi pare cel mai esential si apoi voi incheia.

Problema principala se leaga totusi de civilizatia si societatea in care traim. Cartea, acel obiect dreptunghiular care a fost pentru generatii intregi de copii, adolescenti, tineri nu doar o adunatura de file ci o poarta, un refugiu o evadare incepe sa-si piarda aceasta functie. Da, se citeste tot mai putin in lumea intreaga. Cu toate acestea exista si multimi de oameni care inca privesc cartile in aceeasi maniera. Insa, pentru cei care nu o fac, pentru cei care nu detin poate o biblioteca acasa, sau care nu au avut tangenta cu cartile mai mult decat in rezolvarea unei teme, nu se dezvolta un anume respect pentru aceste foi adunate sub o coperta.Si de ce anume este nevoie de un respect pentru carti? Sunt niste chestii ca oricare chestie, ma folosesc de ea si apoi o pun la loc. Lumea, asa cum este ea a fost creata, construita, gandita prin carti. Biblia, a indrumat miliarde de oameni oferind o carare pe care sa mearga. Cartile de stiinta, atat de oculte pentru cei care nu le pot intelege formulele au facut saltul de la abur la atom. Anatomia se invata de pe foi ingalbenite unde au fost desenate cu grija imagini ale omului si s-au oferit explicatii ale felului in care functionam. Prin roman, miliarde de oameni au visat, au dorit, au schimbat lumea din jurul lor, au facut o diferenta.Toate aceste argumente ar putea inchide gura oricarei persoane care sa se intrebe de ce sa-si respecte cartile (sau cartile altora) mai mult decat fierul de calcat. Si pe langa aceasta, mai exista un argument: cartile vor fi aici si maine. Eu nu sunt adeptul mortii cartilor. (a mai fost cineva care a prezis moartea lui Dumnezeu si a religiei, si se pare ca s-a inselat) Cartile vor exista, atata vreme cat va exista cultura pe acest pamant. Pentru ca o foaie este mai culta, mai eleganta, mai capabila sa sustina si sa prezerve informatia decat o poate face orice alt dispozitiv. Imaginati-va un cataclism global care ar produce intreruperea oricarei alimentari cu energie: moartea oricarui aparat mecanic. Toata informatia stransa acolo ar pieri intr-o clipita. Cartea va dainui. Atata vreme cat este ingrijita cu atentie, va trece din generatie in generatie si va lumina drumul spre un nou ev necunoscut in care isi va dovedi utilitatea si necesitatea.

Speranta in negru

            De mic copil mi-a placut Batman. Si acum imi place Batman. Doar motivele difera. Daca pe atunci eram atras de misterul, de puterea si aventurile acestui erou, acum vad mai mult, vad straturile care invaluie si formeaza caracterul acestui razboinic al noptii, al acestui om intr-un costum. De acum va atentionez ca pe parcursul postului veti intalni spoilere din cele trei filme ale lui Nolan pentru ca fara acele informatii n-as putea scrie ce am in minte. Asa ca fiti cu luare aminte daca vreti sa mai cititi in continuare.

            Toata lumea a auzit cel putin de Batman. Unii poate au cel putin un film, poate desene animate sau avandu-l pe Cavalerul Intunecat in rol principal. Putini poate stiu si cateceva despre el. Miliardul Bruce Wayne, martor al asasinarii parintilor lui alege sa lupte contra crimei organizate din Gotham, pentru a opri astfel de tragedii sa se mai repete. Alege sa-si transforme dorinta de razbunare intr-un factor purificator confruntandu-se cu ticalosii ce conduc lumea subterana a orasului. De-a lungul anilor va lupta cu mafia dar si cu villani care mai de care mai bizari. Doar sa amintim pe Joker, pe Riddler sau Catwoman si avem o idee despre ce vorbim. Lupta sa este o lupta fara sfarsit pentru ca raul nu are sfarsit in aceasta lume. Asa ca el va ramane mereu gardianul si protectorul orasului Gotham, un simbol al binelui intr-un oras ce pare napadit de semintele raului.

            Pe mine insa in mod special ma atrage versiunea lui Batman prezentata de Christopher Nolan in trilogia sa de filme (Batman begins-The dark knight-The dark knight rises) pentru ca ofera un alt unghi asupra personajului si il face sa fie mai usor de conectat cu publicul. Devine mult mai uman si mai vulnerabil.

            Si aici ajungem la ideea prezentata in paragraful introductiv. De ce imi place mie Batman, si de ce este atat de asociat cu orice om. Pentru ca este un simplu om. In general supereroii sunt niste oameni care printr-un accident sau prin nasterea intr-un alt taram au mostenit o putere care le ofera un atu asupra celorlalti muritori si ii face ideali sa fie paznicii umanitatii. Batman nu-i asa. El e doar Bruce Wayne un om, cu un ideal. Care are in minte un gand mai mare decat el insusi si acest impuls il face sa mearga inainte si sa treaca peste viata sa. Alege ca sa arboreze o identitate falsa chiar sub numele sau doar pentru a-si proteja identitatea de Batman si faptele pe care le face. Sacrificiu! Renuntare la beneficii materiale, la imaginea unui nume bun al familiei si la fericirea sa in cele din urma. Ajunge sa piarda chiar pe persoana pe care o iubea datorita lui Joker (in TDK) si nu numai. In urmatorul film este infrant de catre Bane, aruncat intr-o inchisoare la celalalt capat al lumii si i se promite distrugerea orasului pe care il proteja. Cu toate acestea reuseste sa se ridice. Si aceasta perseverenta este ceva demn de luat in seama. Oridecateori este aruncat la pamant, gaseste putere sa se ridice si sa continue lupta pentru ca stie ca lupta pentru ceva mai bun. Sacrificiu neegoist. Un alt motiv care cel putin pentru mine este important este faptul ca la final avem un “si au trait fericiti pan’ la adanci batraneti”. La final Batman invinge si isi implineste viata. In punctul culminant al bataliei pentru Gotham Batman isi conduce The Bat impreuna cu bomba atomica peste oras in golf unde arma explodeaza. Acest final ar fi fost unul tragic si de nedorit pentru cineva care spera. Dar ultimele cadre ale filmului ne asigura: Bruce Wayne, un altul decat cel din primul film, traieste si a ajuns sa inceapa o noua viata, una in care stie ca a realizat binele si acum poate trai linistit impreuna cu o persoana care il iubeste. Si asta este ceea ce noi oamenii trebuie sa auzim. Daca alegem sa luptam pentru un ideal inalt, pentru un scop de orice fel, vom avea un final fericit. Nu conteaza ce alegem sa facem, nu conteaza cat de greu ar fi acel lucru, daca sfarsitul va fi unul bun aceasta este important. Si de aceea daca ne aducem aminte ca Bruce ajunge la capatul drumului sa se bucure, atunci ne putem intari si noi in momentele in care nu vedem lumina de la capatul tunelului.

            In final ramane aceasta idee care il defineste atat de bine pe Bruce si care ne poate fi o pilda: Why do we fall? So we can learn to pick ourselves up. Godspeed!