Top 2022 pentru cărțile citite

 În mod inconștient am ales un titlu bun pentru postare. Nu mai facem top 10 ca în anii precedenți, pentru că am depășit limitele cu selecția mea. Datorită Marelui Proiect Literar despre care am vorbit înainte, am citit mult și nu neapărat impresionant. Eram pregătit să las câte or fi chiar dacă nu ar fi ajuns 10 cărți la non-ficțiune. Până la urmă s-au strâns suficiente pagini bune. Să vă zic despre ele.

 

Ficțiune

Luna a apus, Steinbeck, John. Nu poți da greș cu omul ăsta. Citită înainte de război, ca o prevestire. Atmosferă sumbră, apăsătoare, descriindu-i pe invadatori de la extazul cuceririi la paranoia luptei cu partizani

Glorie târzie, Schnitzler, Arthur. O carte pe care orice autor o poate simți la nivel personal. Un funcționar bătrân redescoperit târziu ca autor, trece printr-o primăvară târzie a faimei, fără mari efecte asupra sa

Stația Centrală, Tidhar, Lavie. Un SF de calitate, cu o premisă inovatoare, construind un decor eclectic, baroc, plin de personaje neobișnuite, demne de o repovestire futuristă a celor 1001 de nopți

În spatele blocului, Wagner, Mara. Mi-a plăcut în mod special pentru acea atmosferă nostalgică pe care a creat-o. Da, acțiunea se desfășoară în ultimii ani ai regimului comunist, când încă nu eram, dar multe obiecte cotidiene îmi erau cunoscute din copilăria mea, așa că am resimțit trecutul mai personal.

Luna şi doi bani jumate, Maugham, W. Somerset. Frenetică, pasională, maniacală. Un funcționar devine pictor și se rupe de societate plonjând cu capul înainte în arta sa, cu un dispreț apăsat de restul realității.

Deșertul tătarilor, Buzzati, Dino. Într-un top pe anul ăsta, sigur lua locul întâi. O carte meditativă, seacă, plină de atmosferă, încărcată de evenimente banale, dar care luate împreună creează o parabolă puternică despre așteptare, sens și sfârșit

Marșul lui Radetzky, Roth, Joseph. Citit în Herculane în mijlocul moștenirii habsburgice a avut un impact și mai mare. O poveste pe mai multe generații despre eroism, loialitate, simboluri, eșec și prăbușire

Ultimul rege al Scoției, Foden, Giles. O privire în inima întunericului, în centrul unui regim tiranic. Cine își poate ține mâinile curate într-un timp al violenței, și cât de mult îți poți închide ochii pentru a-ți scăpa viața?

Lumina dintre oceane, Stedman, M.L. Ceea ce părea să fie răspunsul lui Dumnezeu la rugăciune a ajuns să fie sursă de ruptură și îndoială. Iar când cineva râde, altul plânge. Un roman despre dragoste și felul în care sentimentele bune pot duce la alegeri cu consecințe neașteptate.

Mostenirea Boleyn, Gregory, Philippa. Unul din momentele în care m-am bucurat că nu știu atâta istorie. Plină de intrigi, răsturnări de situație și mașinațiuni politice, dar și de personaje de care ajungi să-ți pese, e un roman lung, trist, dar greu de lăsat din mână

 

 

Non-ficțiune

Hai să vorbim despre Putin!: ce nu înțelege Occidentul, Galeotti, Mark. Terminată cu câteva zile înainte de invazie. Lămurește câteva lucruri care acum sunt înțelese mai clar despre regimul de la Kremlin

Portile Europei: O istorie a Ucrainei, Plokhy, Serhii. O adevărată enciclopedie istorică ce începe de pe vremea invadatorilor sciți și se încheie cu ultimii invadatori ruși. O resursă necesară pentru cei care vor să înțeleagă parcursul istoric al unei națiuni puternice și bine reprezentată cultural

Bookworm: A Memoir of Childhood Reading, Mangan, Lucy. Lectură relaxantă, cu o doză de nostalgie, chiar dacă majoritatea cărților povestite sunt inaccesibile publicului român. Sentimentul acela plăcut pe care ți-l oferă o carte ce are înăuntrul ei poveștile altor cărți

Un secol cu Neagu Djuvara, Radulescu, George. O serie de interviuri care prezintă viața, părerile și timpul în care a trăit diplomatul și istoricul de origine română

Jurnal în căutarea lui Dumnezeu, Arșavir Acterian. Un alt jurnal, intim și plin de idei complexe, care descrie viața sub comunism, dar mai mult decât atât viața spiritului ce depășește uneori limitările trupului

Eu și comunismul, Ștefănescu, Alex. Cartea faimosului critic literar îmbină elegant și succint experiența de viață a acestuia cu climatul politic, social și cultural al regimului comunist

Arlette Coposu, sotia Seniorului, Maniceanu, Andreea. O cărticică a cărei principală contribuție este reafirmarea personalității soției lui Corneliu Coposu, care a suferit la fel de mult și s-a stins prea devreme tocmai datorită timpului petrecut în închisorile comuniste

Negaționismul de stânga, Wolton, Thierry. Deși anti-fascismul este la modă, prea puțină lume își aduce aminte de geamănul totalitar, sau mai mult îi motivează excesele sângeroase. Acest volum scoate în evidență unele din aceste derapaje ale gândirii

Cucerirea Munților Stâncoși: cum determină geografia rolul Americii în lume, Kaplan, Robert D. Titlul explică bine ce vei găsi în carte, autorul plecând la drum de-a lungul Statelor Unite pentru a înțelege rolul mediului în poziția pe care a obținut-o colosul american în secolul anterior

Last Days in Old Europe: Trieste ’79, Vienna ’85, Prague ’89, Bassett, Richard. Carte de amintiri ce ne poartă prin marile capitale ale blocului comunist. Emoționant în descrierea atmosferei de nostalgie și palpitant în creionarea căderii regimurilor impuse de la Moscova

Drumurile lui 2022

 Ca un pasionat de drumuri și îndrăgostit de locuri pline de istorie, o astfel de postare este bine venită. Recunosc, am un document pe laptop în care mi-am notat fiecare ieșire de acasă din ultimii peste zece ani. Am văzut multe locuri mai aproape sau mai departe. Și chiar dacă într-o postare anterioară am zis că 2022 a fost în general un an ratat, nu a fost pe deplin așa.

Nu m-am plimbat mult, dar pe unde am fost am văzut lucruri frumoase, locuri pe care visam să le văd sau pe care m-am bucurat să le revăd. Să le luăm pe rând.

 

Anul ăsta am fost de două ori până la Lipova. Ăsta e un orășel de provincie, liniștit, molcom și fără mare activitate. Nearădenii l-ar recunoaște probabil din Mara sau altă operă a lui Ioan Slavici. Credincioșii catolici îl cunosc după basilica Maria Radna. În vară am avut ocazia să vizitez muzeul mănăstirii, mare, bine amenajat și doldora de informații. Merită văzut.

 

Ca să bifez pe scurt un alt moment local, am reușit să văd pe dinăuntru biserica romano-catolică din Sânmartin, satul aparținător de Macea. Fusese o ocazie specială în care vechii locuitori germani s-au întors pentru aniversare, și pentru câteva minute am reușit să văd și interiorul unei frumoase biserici de sat.

 

Tot local, anul acesta am fost la câmpul de lavandă de la Mailat, un alt sat de lângă comuna Vinga. E un peisaj hipnotizant prin culorile vii și susținute. Decorul a fost cochet și primitor, o oază de liniște pentru turiști de-o zi. La plecare am oprit puțin și în centrul Vingăi și am mers în jurul bisericii lor în piața frumos amenajată.

 

Pentru locuri mai departe, începem cu Drobeta Turnu Severin. Am vizitat orașul de două ori în anii precedenți, cât am stat la Herculane. Mi-a plăcut enorm, fiind fascinat de ideea unui oraș-port (chiar am inventat unul pentru Zece ani de pribegie). Să stai în oraș a oferit o răsplată la fel de mare.

 

Pe lângă locurile centrale care deja erau familiare, am bifat și unele locații noi. Am reușit să ajung la piciorul podului lui Traian, loc de mare însemnătate istorică. Am mers în cealaltă direcție pe lângă statuia Victoriei și mi-am îndreptat pașii înspre un cartier de locuințe în care se găsesc încă viluțe bogate în ornamente chiar dacă nu sunt restaurate la întreaga lor calitate.

 

În vară am fost la Herculane. Acela este un alt oraș de suflet, pe care îl îndrăgesc. Simpla ascultare a curgerii râului reușește să calmeze mintea. Și asta nu doar datorită lipsei de interes față de clădirile istorice. Mi-e greu de înțeles cum poți trăi într-un oraș fantomă, pentru că asta e Herculane. Și potențial irosit, mai ales. E o munte de bani pe care toată lumea îl bagă sub preș.

 

Tot la Herculane am reușit să bifez o altă experiență nouă. Am mers la Orșova, un alt orășel port, de unde am plecat cu un vaporaș într-o scurtă croazieră pe Dunăre. A fost un moment memorabil, puțin înspăimântător, dar în mare satisfăcător. Am reușit să văd cazanele Dunării ce par rupte dintr-un roman scris de Tolkien.

La întoarcere am oprit pentru câteva ore în Caransebeș. Și ăsta e un oraș despre care am mai scris în anii trecuți. Nu multe s-au schimbat, cel puțin în centru, dar e bine că încă degajează acea lentoare de localitate situată la marginea grijilor și afacerilor, deși aceasta poate fi un dezavantaj pentru cei ce doresc mai mult și pleacă înspre zone mai agitate.

 

Ultima călătorie, din care abia m-am întors, a fost la Craiova. Am să scriu un articol mai pe larg, la anul, pentru că deja sunt multe postări într-o perioadă scurtă. Am mai fost acolo acum zece ani la o nuntă și nu mi-am mai amintit decât frânturi. Am ales să merg anul acesta datorită târgului de Crăciun (și pentru că am stat opt ani la trei pași, dar n-am mers vreodată).

 

Am fost plăcut impresionat de centrul orașului care e îngrijit, curat și bine amenajat. Clădirile în sine sunt de anvergura unui centru regional. Unele erau în proces de restaurare așa că nu le-am văzut (e cale pentru o nouă vizită). M-am îndrăgostit iremediabil de palatul Jean Mihail (Muzeul de Artă) și am văzut multe locuri faine. Ca turist, nu poți să nu fii dornic să o iei pe străduțele lungi pentru a căuta misterele trecutului.

Gata 2022, gata plimbatul. A fost un an bun. Nu știu ce va rezerva 2023 pentru tălpile și încheieturile mele. Sper că voi reuși să văd măcar pe atât cât am văzut anul acesta. Nu prea mai putem vorbi de lucruri sigure în fața ambițiilor și mândriei, dar chiar și la umbra acestor vicii se mai pot naște mici bucurii.

Marele Proiect Literar al anului 2022

 Nu, n-am publicat nicio carte anul acesta. Nu eu sunt vinovatul în această exprimare pompoasă și oficială. Dar e adevăr și în această înșiruire de cuvinte aproape fără sens.

Sfârșitul anului 2021 a însemnat încheierea unui vis megalomaniac și fără rost. Am mai vorbit în alte postări despre acesta. Visam la o bibliotecă fără limite, unde să găsești tot ce vrei despre toate subiectele. E un vis, evident. Rămân așa multe întrebări doar legate de mentenanță și de timpul efectiv de lectură încât să sară direct din file de utopie.

Așa că m-am oprit. Am cumpărat cărțile pe care le credeam necesare, într-o măsură mult-mult redusă. Am devenit din nou grijuliu, zgârcit când vine vorba de ocheadele aruncate printre rafturile librăriilor.

Doar că rămâne o mare problemă. Am ajuns la hotarele a 5.000 de cărți cumpărate, dar acum acestea sunt un vis eșuat. Ce mă fac cu ele? A le păstra doar de dragul lor, doar pentru că le-am cumpărat e ridicol, și contravine codului meu minimalist. Dar nici să scap de ele nu e suficient.

Așa că undeva prin februarie anul trecut m-am înhămat la Marele Proiect Literar. Voi face o selecție, voi citi înainte de a elimina formal din biblioteca mea cărți. Așa că anul acesta am citit în mare parte cărți care altfel nu ar fi ajuns la rând, dar care au fost citite pentru păstrare sau exil.

Trebuie să recunosc majoritatea au avut măcar o frază utilă de păstrat, o poveste mediocră care să nu transforme cărțile în maculatură. Dar la fel de bine aș fi putut împrumuta aceste cărți de la bibliotecă. Nu trebuia să le am, să îmi umplu rafturile cu ele, și să mă împiedic în ele de fiecare dată când fac curățenie.

Se termină anul și am citit o bună bucată. Casa e împărțită în două, pe de-o parte cele care vor rămâne alături și cele care alcătuiesc Biblioteca de Exil. MPL22 a fost un succes pentru că nu elimin ceva ce n-am citit, ci lucruri pe care le-am avut în mână. Voi continua și la anul pentru că ținta mea este mai puțin, nu mai mult. Vreau să ating aceasta în cât mai multe domenii, inclusiv cel al îngrijirii unei biblioteci. Sper ca în 2023 aceasta să devină o realitate pe mai multe paliere.

Labirinturi de lut a devenit roman istoric

 Chiar fără voie. Uneori prezentul o ia înainte și face ca acele lucruri pe care le vezi ca fiind stabile să fie șterse. Mă mândresc cu faptul că de-a lungul anilor am făcut câteva fotografii care au greutate istorică. Clădiri din Arad care nu mai există sau au fost modificate complet rămân pe peliculă și pot fi văzute în forma lor originală doar datorită efortului lentilei (știu că nu sunt singurul care face asta, dar cu cât mai mulți, cu atât mai bine).

Revenind la titlu, e o știre mai veche, dar recent a devenit realitate. Cred că se știa din primul an de pandemie că piața Catedralei va reține numele doar ca spațiu de promenadă și nu ca locație de tranzacții. Tarabele urmau să dispară și facă loc unui proiect cultural și social. Dincolo de judecăți și opinii rămâne realitate.

Am ajuns într-un final în zona pieței și am dat nas în nas cu noua configurație. În locul pe care-l știam de mic și unde veneam de aproape treizeci de ani, a rămas o gaură. Mormane de pământ necesare pentru a reface piața după un alt chip. Cum spuneam, părerile de bine sau rău sunt pentru alții.

Ce mă interesează pe mine este impactul pentru Labirinturi de lut. Una din cele mai importante scene din carte se întâmplă aici. Am descris spațiul și l-am făcut parte a cărții mele. De acum însă, totul rămâne doar amintire și miros de tuș. Dacă aș fi extrem de înfumurat aș putea spune că peste o sută de ani cei care studiază istoria Aradului ar putea folosi acele fragmente ca mărturie a trecutului (dar nu sunt așa că nu cred așa ceva).

Dincolo de toate aceste gânduri, rămâne această fascinantă putere a scrisului. Una este să vrei să scrii un roman despre Bucureștii anilor 1700 unde descrii mănăstirea Văcărești, alta e să scrii o carte în prezent și în câțiva ani, amintirea să rămână singura dovadă a prezenței unui loc. Visăm locuri noi sau antice, ne lipim de ceea ce este în fața ochilor noștri, dar ținem minte că dincolo de noi înșine, o carte rămâne un ciob dintr-o oglindă mai mare, un fragment din marea povestire a umanității. Și asta merită spus mai departe.

Am citit 1000 de cărți. Degeaba

  Să încheiem anul 2022 cu o ultimă știre falsă. Sau măcar cu un titlu înșelător. Deși, dintr-un anumit punct de vedere s-ar putea să fie corect (pentru unii).

Da, e adevăr în ce am scris. Zilele astea mi-am dat seama că am depășit această cifră simbolică de 1000 de cărți citite. Oau, se pare că dacă faci ceva în mod constant ajungi să depășești unele recorduri, inclusiv personale.

De ce par așa nesigur? Pentru că nu mi-am ținut evidența de la bun început. Și în al doilea rând nu sunt atât de narcisist încât să număr toate cărțile lecturate. Dar am avut o unealtă care până de curând a fost extrem de folositoare. E vorba de Goodreads. Între timp și-au făcut un update care nu-mi place. Dar asta e altă poveste.

Cred că am început să folosesc Goodreads-ul abia de prin 2012-2013, cam după ce am citit Mizerabilii. Și cam de pe atunci am început să citesc profesionist. Exagerez, desigur. Nu vreau să mă lansez în tangente, dar am început să citesc mai ordonat cam în urmă cu zece ani. Până atunci îmi plăcea să recitesc cărți, să scriu, să am o viață socială...

Deci, 1000... oau. Cum se simte asta? Cum mai poate să-ți susțină gâtul imensa-ți căpățână? Cum de nu se ridică părul de la numărul uluitor de neuroni născuți după atâtea pagini devorate? Simt că e un subiect care trebuie abordat cu un gram de satiră, așa că aveți răbdare cu mine.

Revenind la lucruri serioase, voiam să celebrez cumva această piatră de hotar. Nu în fiecare zi pățești așa ceva. Și nici intenționat. Adevărul e că nu-mi plac în mod neapărat sărbătoririle numerice, care de multe ori nu au o valoare atât de înaltă. Exact ca și cum ai spune că ai citit o mie de cărți.

Dincolo de cantitate, de număr de pagini, de greutatea cărților sau de spațiul ocupat într-o cameră, ce rămâne? Până la urmă asta e mai important. Nu faptul că ai pierdut zeci de ore din viață stricându-ți ochii pentru a bifa o ambiție fără temei.

Trăgând linia, e important de menționat că un astfel de record este inegal în sine. O mie de cărți poate însemna Muntele vrăjit sau Stăpânul Inelelor care au mii de pagini, dar poate însemna și o mică broșură despre istoria vrăjitoarelor sau despre legendele egiptenilor. Nu toate cărțile au aceeași valoare, același grad de angajament, aceeași solicitare mentală.

Simt că pierd controlul volanului gândurilor, așa că vreau să mă apropii de centrul postării. Aș putea bate câmpii multă vreme, dar asta nu va ajuta pe nimeni. Mai ales pe ceilalți care deja își propun să-mi calce pe urme.

Deci, o mie de cărți... au fost de folos? Probabil ar trebui să răspund da, doar din principiu, ca să nu pic prost. Aș putea spune că asupra vieții mele au avut un impact dramatic undeva în jur de 20 de cărți. Altele au fost folositoare pentru informațiile lor, teoretice sau practice. Altele au oferit ore de plăcere și eliberare prin intriga lor. Celelalte au fost glazura unui ditamai tort de fructe sălbatice.

La fel de bine ai putea trăi și fără să le citești. Sună eretic, dar e adevărat. Cititul nu te face mai deștept, mai bun, mai amabil. Uneori poate avea efectul invers. Dar în majoritatea cazurilor te ajută să te dezvolți. Poate fi lumina care să-ți arate ceea ce-ți lipsește sau îți poate oferi pur și simplu elementul lipsă. S-ar putea să ai multe cărți în cap, dar să nu știi (sau să nu vrei) să fii mai sociabil, mai temperat, deschis spre lucruri practice și lista continuă...

Uite, de fapt, scopul acestei postări este să încurajez lectura. Probabil nu multă lume va ajunge la o mie de cărți pentru că nu au avut atâta timp liber. Și nici nu trebuie. Căutați cărțile care vă plac, dar și cele care vă motivează. Cele care vă spun să vă opriți în loc și să vă ascultați inima. Să vă înțelegeți cine sunteți și cum puteți descoperi un rost în această viață.

Timpul fiecărui om este limitat, alegerile pe care le facem ne limitează și mai mult. Dacă nu poți citi după voia inimii, forțează-te să citești ceea ce știi că vrei. Îți va fi de folos. Peste zece ani ar trebui să vezi o schimbare. Asta nu înseamnă că trebuie să citești doar Biblia sau cine știe ce lucrări filozofice. Nu știi ce carte poate reprezenta scânteia care-ți va lumina sufletul. Pentru asta va trebui să o iei încet, carte după carte, până la acea întâlnire necesară și impresionantă.

 

Nu te grăbi să ajungi nici măcar la o sută de cărți. Răsfață-te cu fiecare în parte. Aici e de fapt bucuria lecturii...

sursa foto: https://unsplash.com/photos/Oaqk7qqNh_c

Re-echilibrându-l pe 2022

 Am ajuns să-mi răspund la propriile postări, dar parcă n-aș vrea să las gustul amar să fie printre ultimele lucruri din acest an. E drept, când scrii, pui pe hârtie dincolo de gânduri și idei, stări de spirit și impresii. Așa că unele lucruri pot părea exagerate în vreme ce altele cad în plan secund.

Ca să nu fac din asta o postare mai lungă decât e nevoie, am scris înainte că anul 2022 a fost un an al eșecului, un fel de 2021 mai slab. 2022 e genul de an pentru care luptă călătorii în timp să-l schimbe, din cauza problemelor. Și alte altfel de roast-uri pe care le-aș putea face pe mai departe.

E adevărat că multe nu mi-au ieșit cum am vrut în anul acesta. Mi-am făcut planuri și unele dintre ele au avut soarta Titanicului ciocnindu-se de vreun iceberg pe drum. Și asta evident m-a făcut neîmpăcat. Mai ales că sunt o persoană care se dezamăgește ușor și are nevoie de timp să rumege eșecurile și schimbările de direcție.

În același timp, s-au întâmplat și lucruri bune. Destul de bune aș zice acum. Poate că sună ca un clișeu obosit, dar în nereușită am înțeles mai bine unele lucruri. În ceea ce nu a ieșit cum am vrut am descoperit adevăr. Când cazi la pământ vezi mai bine drumul pe care trebuie să mergi mai departe.

A fost un an bun. Am citit mult, chiar dacă nu totul a fost de aceeași calitate. Am scris cât am putut și cred că toate acestea pot avea un ecou în viitor. Am văzute multe și m-am plimbat. De asemenea, cum am zis, călătoria interioară a fost cea mai folositoare. Am ajuns să-mi înțeleg mai bine văgăuni ale sufletului care m-au condus la o maturizare mai mare.

A trecut suficient de mult timp încât Iuliu al Bucureștiului, să zicem așa, să devină legendă. Am crezut că a fost înlocuit de Iuliu al pandemiei, o versiune mai redusă și mai plină de nesiguranță. O vreme a fost așa. Dar mi-am dat seama că nici nu o pot lua înapoi și nici nu pot rămâne pe loc. Așa că voi merge înainte, străduindu-mă să iau aminte la ceea ce se ivește.

2022 a fost un an ca oricare altul, chiar dacă m-am așteptat să fie un fel de relansare. A fost o așteptare nerealistă, pentru că eu însumi nu eram gata să fac următorul salt. Să zic că 2023 va fi la fel și apoi în decembrie să scriu o postare care să spună în aceleași cuvinte ce am scris aici? Nu. Am să aștept și am să vorbesc mai puțin. Și am să-mi păstrez speranța că lucrurile pot rămâne suficient de bune pentru ca să pot fi eu însumi. Și dacă nu va fi așa, tot trebuie să existe o cărăruia care să ducă undeva.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/DYWD8FIqtd4

Retrospectiv, 2022

 

Aseară am mers în fața Primăriei din Arad să arunc o privire prin târgul de Crăciun. În mod tradițional, de-o vreme, se așază la intrare o poartă a anului care cuprinde cifrele noului sosit. Și mă gândeam, că parcă acum câteva zile tocmai ce intram prin poarta spre 2022.

Știu, abia am intrat în decembrie, mai este o lună până la sfârșitul anului, dar e gata. Nu mai poți îngrășa porcul în Ajun (yey, prima dată când proverbul se potrivește mănușă). Nu prea mai poți începe nimic acum, nu mai poți plănui o ultimă ofensivă personală. Cel mai bun lucru pe care-l poți face este să te pregătești pentru noul an. Și mai important, să privești în urmă.

Ce a însemnat 2022 pentru mine? Dacă ar trebui să-l rezum, un 2021 mai sărac. Am pe undeva o foaie cu tot ce am făcut anul trecut și am așezat mândru tot ceea ce am acumulat, mai ales pe foaia de hârtie, fie ea digitală sau tipărită. Eram pe drumul cel bun așa mi se părea. Îmi reveneam.

După ce? Să spunem că prima jumătate a lui 2019 nu a fost strălucită. Și a doua jumătate a fost un discurs motivațional pe muțește (introvert here!). Și apoi a venit 2020 ca un iceberg ce a scufundat noul Titanic tocmai pregătit să iasă din port. 2020 a fost ca o cădere într-o groapă din mai multe puncte de vedere și cred că toată lumea a resimțit din plin acel an.

Nu am stat degeaba, se știe că acela a fost debutul literar, ce ar trebui sărbătorit cam pe undeva zilele astea. Și în 2021 mi se părea că încep să crească aripile din nou, eram gata de zbor, chiar dacă pandemia nu era nici pe departe gata. A urmat foaia are cu care mă lăudam atâta și pac 2022.

Nu știu exact cum să explic fenomenul dar am trăit cu senzația unui gol. Jumătate de an am așteptat un răspuns, și când l-am primit nu știu dacă era cel necesar. Dar adevărul e că m-am scos din viteză și am rămas constant, dar insuficient. Mi se părea că mi-au intrat scopurile în derivă.

Acum am să fac una nașpa și am să dau vina și pe circumstanțe. Care om sănătos la cap, plin de planuri, nu simte că se lovește de un perete când aude despre o invazie militară pe nepusă masă? Suntem în 2022 și se trage ceasul înapoi înspre vremea hoardelor barbare.

Asta m-a tulburat, recunosc, și m-a dereglat și mai mult. Cum trăiești și ce rost mai ai într-o lume a gloanțelor orbilor? M-a lăsat să plutesc într-o mare a îndoielii. Nu puteai avea energie să creezi când cel mai puternic e glasul atomic. Ce rost și câtă vreme mai are pana scriitorului în zilele negre ce ne apasă?

Am zis, e nașpa să dai vina pe  vremuri, dar și ele te modelează. Te ridică sau te coboară. Oricât de puternice sunt sfaturile despre un caracter puternic, de cele mai multe ori realitatea te trântește la pământ. Și nu e deloc ușor să te culegi și să o iei de la capăt.

Cred că cel mai important lucru pe care l-am făcut anul ăsta a fost cercetarea adâncului. Am crezut înainte că m-am înțeles, mi-am descoperit tot ce era suficient. Dar adevărul este că mai sunt atuuri pe care încă nu le-am explorat și care sunt la fel de folositoare. Și în același timp mai sunt multe frici care trebuie exorcizate pentru a merge înainte.

Chiar dacă fără constanță, am reușit să ating un nivel de gândire matură în dreptul meu. Da, n-au fost multe consecințe altfel vorbeam mai bine despre 2022, dar viitorul poate arăta bine. Trebuie să arate bine și trebuie să nu stingem speranțele. Ce am descoperit despre mine, lucruri care trebuie date la o parte sau puse în evidență, pot face ca 2023 să fie ceea ce am vrut ca anul ăsta să fie. Într-o bună măsură, depinde doar de mine unde am să mă găsesc când trec prin tunelul pe care scrie 2024.

 

 

 

Și cu acest text lacrimogen, dar sincer, începe decembrie. Sper să găsesc timp pentru tot ce vreau să pun pe foaie. Vreau să fac niște bilanțuri pentru că, așa cum am zis, nu am stat degeaba. Am niște linii (metaforice) de tras pentru a găsi o fărâmă de încurajare. Chiar și când lucrurile pot părea dezamăgitoare, tot rămâne un ciob de bine. 

sursa foto https://unsplash.com/photos/LRnIZoco__8