Raport de autor pe anul 2023

 Unele idei mișto par să vină cu întârziere. Dar n-ai ce face, le iei de unde îți apar pe drum.

Poate părea ciudată o asemenea postare având în vedere că ultima publicație este din anul 2021. Aici se vede un paradox pe care probabil îl întâmpină și alții ca mine. Dacă cineva mă întreabă scrii/mai scrii nu pot răspunde exact. Scriu aproape tot timpul, însă de publicat e mai greu. Nu toată lumea face această diferență.

Oricum, despre ce aș putea vorbi? Nu sunt complet pesimist, cine vrea să vadă ceva activitate pe anul ăsta o poate găsi. Am publicat trei povestiri scurte pe site-ul Ficțiunea.ro (mai era loc de una dar am trimis-o prea târziu). De asemenea o altă povestire mi-a apărut în revista brăileană Condeiul. E drept nu le-am făcut reclamă, dar există.

Dincolo de asta e un tărâm întins în care am experimentat. Aș putea spune că 2023 a fost un an al atelierului. Am deschis drumuri noi, am reasfaltat drumuri vechi și așa mai departe. Citind am descoperit idei și le-am împachetat folosindu-le ca fundație a ceea ce scriu. Nu pot spune mai multe pentru a nu strica surprizele ce vor veni în anii următori.

Concret am terminat manuscrisele a două romane întregi. La timpul potrivit vor fi împachetate în coperte. Sunt mândru de ele, or să-mi mănânce ceasuri de corecturi când m-oi ciocni din nou cu ele, dar pentru moment sunt împăcat cu finalitatea lor temporară (mare paradox e și literatura asta).

În schimb am scris scurt. Spuneam de povești trimise la Ficțiunea.ro. Au fost doar patru însă am scris 8 în total. Îmi venea o idee, o puneam în scris, eram nemulțumit de ea, treceam la următoarea. Dar ele vor rămâne ca un picior în ușa viitorului. Mai era și povestirea pentru Condeiul. Și încă o povestire pierdută pentru o altă revistă. Și alte două pentru o altă revistă, dar acelea sunt în altă categorie.

Am scris și pentru mine, adică povestiri care îmi lărgesc universul meu literar, care m-au ajutat să-l împing puțin mai departe. Odată ce am avut Ideea în minte am încercat să-mi coagulez creația în jurul ei. Nu-i muncă ușoară și câtă vreme o mai fi o fărâmă de libertate pe lume o să chibițesc la ea. O altă premieră ar fi două povestiri în limba engleză. Concluzia, mai am puțin de lucru până să mă pot exprima cât de cât coerent în iastă limbă.

Tot din categoria noutăților vechi trebuie să notez și un reinteres pentru poezii. Am scris destul de mult, dar nu bine. Ca o mare premieră am reușit să-mi aud 2 poezii recitate într-un cadru public și asta mi-a dat așa o stare de părinte mândru, dar despre asta altădată. Și acolo e de lucru, poate chiar mai mult decât în proză.

Și anul ăsta am aproape terminat o altă carte cu care sper să ne întâlnim cât mai repede. O altă premieră pentru că este non-ficțiune. A fost o plăcere să umplu acele pagini, rămâne de văzut dacă și alți vor avea interes pentru ea. Și cât mai am de lucru la ea! Dar și de ea sunt mândru. Mai multe, la timpul potrivit.

Ca să nu mai întârzii, concluzia acestui post este ideea de șantier și experiment. Am avut planuri care s-au metamorfozat și sper să-și găsească drum înspre realitate. După cum spuneam nu mai pot sta cu gura căscată la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Mai bine n-o fi, cum n-a fost niciodată. Și ăștia-s anii în care pot face ceva. Așa că voi face, și oi scrie mai repede, cum zicea Asimov.

Un PS sub formă de curiozitate, pentru cei care vor să vadă bucătăria internă. Ce înseamnă să fii cum sunt eu. Adică înlănțuit de scris. Înseamnă că din 365 de zile, cel puțin în 100 să scrii ceva, cel mai sigur dincolo de 4 pagini format A5, peste 1000 de cuvinte. Și aici pun la socoteală doar lucrurile pomenite sus ficțiune. Mai scriu postări de blog, mai și altele pe lângă. Îmi curg literele prin vene și trebuie să se scurgă prin unghii pe tastatură, altfel pușcă ceva.

Îmi recunosc o anumită dezamăgire. Aș fi crezut că am scris mai mult și cred că puteam mai mult. Nu mai sunt atât de bun prieten cu laptopul meu și poate anul nou va aduce o schimbare. În bine, ai zice. Muncești mai mult. Ce schimb e și ăsta. Unul așteptat, cel puțin pentru mine. Anul ăsta am așternut peste 200.000 de cuvinte în scris, în diferite forme. E loc de mai bine. Întotdeauna. Până la următorul raport, să ne scriem cu bine!

Topul personal al cărților citite în 2023

 Nu, n-are cum, deja s-a terminat? Parcă ieri era februarie sau martie și aveam o gălăgie de cărți pe care voiam să le citesc. Și e deja 2024... Fie, asta-i viața.

Trecând peste melodramă, a venit momentul pentru tradiționala listă de sfârșit de an. Să zic ce țintă am avut postată pe Goodreads? E de râs sau de plâns? Am avut prea puțin timp pentru cărți scurte care să-mi umfle procentajul? Prin 2020 a trebuit să scriu o postare în care să explice de ce nu mi-am atins cota impusă stahanovist. Acuma nu mai trebuie. Explicația zace undeva între Sunt un picuț leneș și Life happens.

Nu am citit 99 de cărți cum aș fi visat (deși poate era posibil) dar am înfulecat 52, câte una pentru fiecare săptămână a anului (Adevărul este că numărul e încă o promisiune. Mai am două cărți de bifat). Și din acestea am ales 10 cărți de ficțiune și 10 de non-ficțiune care au avut ceva în plus. 

 

Non-Ficțiune

1. Romancierul naiv şi sentimental, Orhan Pamuk; de obicei Stephen King e privit ca regele sfaturilor pentru scriitori, dar unele idei bun pot veni și din Lumea Veche

2. The Challenge of Jesus: Rediscovering Who Jesus Was & Is, N.T. Wright; tradus minimalist ca Mesia în limba română, cartea încadrează viața lui Iisus într-un mod poetic și semnificativ

3. Sfârșitul Creștinătății. Inversiunea normativă și noul timp, Chantal Delsol; tot veni vorba despre recalibrări, o carte excelentă despre situația creștinismului actual, cu tot cu provocări și oportunități

4. La început a fost sfârșitul, Adriana Georgescu; mi-aș fi dorit să fie o operă de ficțiune pentru că am fost captivat și emoționat de aceasta; este totuși adevăr despre capturarea României de regimul comunist la finalul Războiului Mondial

5. De unul singur: memoriile unui membru al Gărzilor Roșii, Fan Shen; o epopee asiatică ce dezvăluie diverse fațete ale comunismului chinez

6. Lumea clădită de America, Robert Kagan; un argument convingător despre ceea ce a fost cândva și ce poate în curând să rămână istorie, și cât de bine a fost

7. Capcana lui Tucidide. Mai pot evita Statele Unite și China războiul?, Graham Allison; Un tur de forță în domeniul geopoliticii care te lasă fără suflare și te face să privești la contextul larg al ultimelor decenii

8. Inapoi la argument. Patru dialoguri, Patapievici & Liiceanu; o galerie de portrete fascinante ale culturii române, dar și o listă de cumpărături de la Humanitas

9. A Hobbit, a Wardrobe, and a Great War: How J.R.R. Tolkien and C.S. Lewis, Joseph Loconte; cum de acești doi veterani ai Marelui Război au devenit creatorii a două lumi literare ce păstrează în ele un fior al Edenului?

10. Provocarea Ierusalimului, Eric Emmanuel Schmitt; un pelerinaj pe două planuri, intern și extern încărcat de lirism și sinceritate

 

Ficțiune

1. Vârsta inocenţei, Edith Wharton; o poveste de dragoste clasică în sufocanta lume a moravurilor fin-de-siecle

2. Rosa Alchemica şi alte scrieri, W.B. Yeats; povești cu zâne din preaîncântătoarea și arhaică Irlandă

3. Sirenele de pe Titan, Kurt Vonnegut; un roman provocator, complex, satiric, pe care nu-l uiți ușor

4. The Voyage of the Space Beagle, AE van Vogt; un fel de Star Trek filmat pe pagini de carte, dar la fel de interesant

5. După cutremur, Haruki Murakami; proză molcomă, personaje confruntate cu o realitate pe care sunt forțați să o trăiască în șoaptă

6. Cuadratura cercului, Gheorghe Săsărman; cartea cea mai importantă pe care am citit-o anul ăsta. O să povestesc mai mult în 24, dacă apuc

7. Medeea și copiii ei, Ludmila Ulițkaia; povești de familie, unele cu mai multă greutate decât altele, completând un tablou în soarele palid al Crimeei

8. Splendida cetate a celor o mie de sori, Khaled Hosseini; sfâșietor, plin de emoție și în cele din urmă rămas fără o fărâmă de speranță

9. Trenul de Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu, Boualem Sansal; o meditație asupra schimbărilor din Europa, imaginate într-un timeline fictiv dar care împrumută ceva din vânzoneala civilizațiilor

10. Lordul Luminii, Roger Zelazny; o repovestire a unei saga religioase într-un context SF, surprins într-un limbaj baroc și atrăgător

 

Și-or mai fost câteva care au fost doar puțin mai puțin bune, dar asta e problema listelor, nu încape totul. Rămân în minte restul lecturilor și speranța că și la anul vom fi la fel de entuziaști față de paginile pe care le vom citi

 

Perseverând în noapte

 

Eram undeva prin august 2014. Citeam o carte stufoasă, Istoria lumii de Andrew Marr apărută la editura Nemira. O carte densă, plină de detalii istorice. Pe măsură ce mă apropiam de sfârșitul ei și inevitabil de contemporaneitate am ajuns să strâmb ușor din nas la o afirmație ce reprezenta contribuția autorului.

El spunea că societatea umană, capabilă de creativitate și de progres, este trasă înapoi de liderii acesteia care nu înțeleg de multe ori detalii care nu se restrâng la sfera interesului imediat. Parafrazez, evident. În acele zile nu am fost de acord cu acea concluzie. Pe atunci țopăim de pe o corolă de minuni a lumii pe alta în cercul meu nemuritor și rece, acesta putând fi un indiciu al acestei respingeri. Dar lucrurile se schimbă cu timpul.

Puțin mai aproape de zilele noastre, de Dragobete în 2022. Am mers la poștă să trimit un colet, o carte. În noiembrie 2021 apăruse Zece ani de pribegie, cea mai proaspătă scriitură. Dar în acea zi nu eram în apele mele. De dimineață aflasem despre începutul invaziei rusești în Ucraina.

Ce-i drept în acea perioadă am fost pur și simplu paralizat. Îmi pierise tot cheful de orice și eram conectat la știri. Părea ceva imposibil de înțeles pentru anul 2022, în vremuri civilizate. Am ajuns până la punctul în care am chestionat valabilitatea oricărei tentative creative. Ce rost aveau toate astea când atât de ușor puteau fi șterse datorită ambiției și lăcomiei? Nu-i mai sănătos să luăm de bun îndemnul apostolului Pavel ce zicea să mâncăm, să bem căci mâine vom muri?

Cu timpul acea angoasă s-a mai calmat, a fost împinsă în plan secund fără a dispărea cu adevărat. Mai ales că am încercat să înțeleg puțin mai bine prezentul. Eu am fost mereu fascinat de lumea antică, de timpuri îndepărtate, și am respins istoria contemporană. Nu era de mine, nu mă atrăgea. Nu știu dacă mi-am schimbat neapărat părerea, dar acum știu mai multe.

Și adevărul pe care-l trăim este acesta. În loc să fi martori a unei relaxări, a unei calmări a situației, pare-se că stăm pe un cazan sub presiune. Oamenii se omoară între ei pe unde se apucă, o definiție simplă a politicii de astăzi. O pace fragilă ce a supraviețuit ca prin minune șaptezeci de ani tremură, e pusă sub semnul întrebării chiar de către cei care profită de ea. Ăsta poate fi cu adevărat un semn rău.

Dar nu aici vreau să mă opresc. Nu la crizele ce răsar ca niște flori otrăvite zi după zi, la discursuri ce cheamă la destrămare și sfârșit. Ci la mine însumi și la ceilalți oameni care trăiesc și privesc îngrijorați la ceea ce se vede în jurul lor. Ce putem face, în afară de a sta cu mâinile în sân și a aștepta să cadă drobul de sare nuclear peste capul nostru?

Iar decizia este de a face ceva. De a nu renunța chiar în fața acestei stări de disperare care ne poate cuprinde atât de ușor. Am stat pe margine așteptând ca lucrurile să ia o turnură mai bună. Adevărul este că privind în istorie niciun ev nu a fost lipsit de tulburări. Nu detaliez, dar așa este. Dacă erau germanici, huni, otomani sau sovietici, cineva era gata să amenințe bruma de bine din lume.

Așa că în ciuda a ceea ce se vede la televizor să trăim frumos. Da, o rebeliune în fața celor care cred că lumea le stă în palme și că deciziile lor sunt veșnice. Ei pot să producă durere, dar aceasta trece. Chiar dacă și noi, inevitabil, vom trece într-o zi. Contează ce facem până atunci. Așa cum Tolkien zicea odată, tot ce putem face este să decidem ce facem cu timpul ce ni s-a dat (iarăși parafrazez).

Nu putem aștepta un timp mai bun pentru că asta e singura noastră viață. Sunt ani prețioși care nu pot fi irosiți din cauza focului ce arde în jurul nostru. Dacă putem să-l stingem, să o facem, dacă nu să nu cădem pradă panicii. Oamenii sunt cu adevărat creativi și capabili să îmbunătățească bruma de frumos care le-a fost dată ca să o păzească.

M-am gândit de aseară la această postare și providențial am dat peste un citat pe Facebook care se potrivește mănușă cu gândurile mele. E un rezumat mult mai coerent decât ceea ce am strâns eu. E o observație scrisă de CS Lewis care a trăit în epoca fricii legate de bombele atomice. Îl las pe el să încheie:

Dacă vom fi cu toții distruși de bomba atomică, să facem în așa fel încât atunci când bomba va cădea, să ne găsească făcând lucruri sensibile și omenești: rugându-ne, lucrând, învățând, citind, ascultând muzică, îmbăindu-ne copiii, jucând tenis, sporovăind cu prietenii la o halbă sau un joc de darts, nu înghesuiți laolaltă ca niște oi înspăimântate cu gândul la bombă. S-ar putea să ne distrugă trupurile (chiar și un microb poate face asta) dar nu trebuie să ne domine mințile.

1000 de zile în Labirint

 O persoană creativă și cu capul pe umeri, cineva care să aibă în sincronicitate cele două emisfere cerebrale cu siguranță că ar fi făcut ceva special pentru ziua de astăzi. Dar noi nu vorbim despre astfel de oameni aici.

Ce-i așa special la ziua de astăzi? S-ar putea să fie ziua de naștere a cuiva, sau o zi atât de banală încât pe Wikipedia doar Ziua Munților și Ziua Tangoului se găsesc ca indicatori ai lui 11 decembrie. Dar pentru mine înseamnă ceva.

Titlul nu este simbolic acum, ci reprezintă scurgerea timpului. Au trecut 1000 de zile de când am adus acasă pachetele ce conțineau Labirinturile de lut, primul meu roman. Dacă e să fim exacți, sunt 1095 de zile, 26.280 de ore sau 94.608.000 de secunde. Nu am avut destule degete să fac numărătoarea asta, am folosit site-ul https://www.timeanddate.com/ ce are și această setare.

Revenind totuși, e un moment festiv, nu-i așa? Măcar comemorativ, ce merită scrijelit pe hârtia digitală. Nu mai țin minte ce am scris atunci (a se citi: mi-e lene să caut în arhivă), și nu știu dacă mi-am exprimat sentimentele sau eram prea dat peste cap. Dar a fost cu adevărat un moment deosebit. Pur și simplu a-ți vedea visul în fața ochilor. Și chiar dacă mai se găsesc vreo câteva stive de cărți ce așteaptă să plece, pentru moment nu asta e important.

Labirinturile s-au născut ca un vis, o promisiune. Am recitit cartea în martie pe tren, când mă întorceam de la București. Se simte melanjul dintre teme interesante și formule clișeice. Știu că nu e cea mai bună operă scrisă de mine, adăugând la acest gând speranța că fiecare carte publicată este o îmbunătățire. Cu toate acestea, am vărsat în acele scurte pagini toată dragostea pentru literatură dar și pentru Aradul meu drag. Subiectiv fiind, aș zice că nu-i un efort ratat.

Probabil cel mai mare regret este că fâlfâitul paginilor nu a avut un ecou mai mare peste timp. E drept un scriitor nu poate fi doar atât și să-și găsească numele pe buzele celor ce iubesc cărțile. Mi-am dat seama puțin cam târziu de asta, și sper că pot remedia acest eșec. Tot ce ține de mine poate fi îmbunătățit, așa cum spuneam înainte. Iar pentru anul viitor, dacă mai rămâne măcar o brumă de bine pe lumea asta, o să vedem niște surprize.

Următoarele 1000 de zile? Ce va fi atunci? Habar n-am. Știu că atunci n-am să mă găsesc într-o pensiune în Cluj ascultând muzică în căști și țăcănind la tastatură. Deși dacă stau bine să mă gândesc ar fi probabil cel mai hilar renghi al providenței să mă găsesc într-o situație similară. Cine știe, eu nu. O să aștept zilele alea și până atunci, ca să-l parafrazez pe Asimov, am să scriu mai repede.

Evident, cartea este disponibilă pentru comandă :) 

Napoleon. Impresii

 Uneori primele impresii sunt cele corecte chiar dacă ai vrea să le înăbuși în speranță. Dezlegând ecuația primelor fotografii cu Joaquin Phoenix în rolul lui Napoleon și adăugând limita de timp de două ore jumate exista o fărâmă de speranță pentru un rezultat optimist, cel puțin. Așa să fi fost?

Nu pot spune că nu mi-a plăcut filmul, sau că este un film prost. S-ar putea să fiu genul de consumator de film pentru care pelicula trebuie să fie cu adevărat execrabilă pentru a o respinge. Majoritatea filmelor, chiar și cele slabe, pot avea măcar un element care să le asigure un loc, chiar dacă nu prea plăcut, în memoria afectivă a spectatorului. Iar Napoleon nu este un film slab.

Probabil l-aș încadra în cea mai teribilă categorie de filme, cele mediocre. Și mai rău, din cele care cu puține modificări ar fi fost chiar excelent. Pentru că în locurile în care strălucește, totul este bec. Feelingul este de film mare, acțiunea, coreografia, costumele, muzica, totul vine mănușă pe renumele de superproducție.

Atunci? Care-i baiul? De ce toată lumea a sărit de fund în sus, ca să folosim o expresie academică? De ce nu-i pus să lupte la baionetă cu Oppenheimer altă biografie istorică veche deja de câteva luni. La toată conversația am să adaug și gândurile mele care nu sunt neapărat originale, dar au ieșit din experiența mea.

Prima critică e cea legată de durată. Cum poți să prinzi într-o ramă cinematografică peste 20 de ani de viață? Filmul pare o derulare pe repede înainte a evenimentelor importante, pe care le știe oricine despre Napoleon dar fără un țesut care să le îmbine. Seamănă mai mult cu un subiect de examen la istorie când trebuie să povestești despre un topic anume și enumeri cele mai importante situații. Doar că acolo nu mă aștept ca nimeni să mă plătească pentru ce mâzgălesc pe foaie.

De aici rezidă a doua maaaare problemă. Nu există intrigă politică. Mon ami, cum se poate ca un film despre Napoleon să fie atât de subnutrit când vine vorba de acest subiect? Nu am găsit răspuns la întrebări de genul de ce se bate Napoleon cu restul Europei, de ce e Anglia așa de îndărătnică să-l elimine și așa mai departe. Talleyrand, un maestru al diplomației are cred vreo 3 scene șterse în care face jocuri de culise. Se putea mult mai mult.

Și ca subnemulțumire, am putea vorbi despre faptul că nu prea găsim scene cu Napoleon ca om politic sau ca reformator. Da, geniu militar și toate alea, dar pe lângă asta a introdus o grămadă de reforme. Codul Civil? Bacalaureatul? Și altele pe care nu am avut chef să le caut pe Wikipedia. Măcar niște mențiuni. Avem două fațete, Napoleon militarul și Napoleon domesticul. Și asta slăbește profunzimea personajului.

A treia problemă vine ghirlandă după astealalte. Pentru că filmul este despre Napoleon, iar el are un rol proeminent. Dar pe cât este el de fascinant, pe atât de bine definită este generația de oameni mari pe care i-a ridicat. Să ne gândim doar la mareșalii săi, la politicienii care au condus Imperiul. Fiecare ar merita un film al lor (bine, exagerez). Să fiu oare singurul care a fost șocat că fata care o însoțise pe Josephine în toate scenele era fiica ei? Nu a fost loc mai mult pentru ea în tot filmul. Și împreună cu ea o mulțime de alți eroi limitați la simpla prezență pe ecran.

Acum dăm și la temelie, dar mi se pare că nu prea am văzut multă chimie între Napoleon și Josephine, chiar dacă asta e inima filmului. Au suficiente scene împreună dar parcă lipsește o scenă în care să vezi sufletul acestei relații. Nu pot zice acum exact ce vreau, simt că n-am văzut. Dacă aș aduce un termen de comparație relația dintre Oppenheimer și Kitty mi-a părut să aibă o profunzime și convingere mult mai bine accentuate pe ecran.

Gata, mai una și am plecat. Probabil cea mai mare nemulțumire a mea. Filmul așteaptă să vii cu temele făcute. Trebuie să știi că Napoleon e mare, e mișto, îi face pe toți din mers. Nu prea arată asta. Nu prea arată multe. Deși Joaquin Phoenix seamănă cu el, pare într-un rol de carton. E greu să înțelegi de ce-ul din spatele ochilor pătrunzători. De ce acționează așa, ce simte despre una sau alta? E doar un tren ce oprește din stație în stație, de la Toulon la Austerlitz, Moscova și Waterloo pentru că așa spune scenariul. Dar nu înțeleg ce ar trebui să simt când trec pe acolo.

Hm, pentru un film despre care am zis că nu am o părere proastă, s-a cam strâns bruma. Cum ziceam, nu-i film slab, dar are multe lipsuri. Cine știe, poate versiunea de patru ore despre care zicea Ridley Scott poate corecta totul. Adaugi 100 de minute și în ele găsești răspunsul la toate impresiile mele. Să fie așa? Cine știe.

Așa cum e, parcă nu l-aș mai vedea în grabă. Peste vreo 5-10 ani. Există și o parte bună. Mi-a reaprins unele interese față de Napoleon. Poate o să pun mâna pe vreo carte să revăd unele informații, dacă oi avea timp. Poate la anul. Om vedea ce-o mai rămâne de văzut.