Recenzie-Chira Chiralina, Panait Istrati

De ce oare nu am reuşit să îmi aşez ochii peste vreo care a sus numitului Panait Istrati? Îmi pun sincer această întrebare aflat încă sub influenţa cărţii pe care am citit-o şi pe care aţi văzut-o în titlu. Şi da, după cum am scris deja, mi-a lăsat întradevăr o impresie pozitivă. Volumul pe care l-am citit a fost publicat anul trecut de către editura Humanitas, într-o ediţie de excepţie.Deşi aş putea menţiona o mică supărare legată de aparatul critic, existent, dar nedesăvârşit. În unele locuri, în care cuvintele au uitat să mai iasă din cărţile de istorie şi şi-au pierdut uzul cotidian, aş fi preferat o notă de subsol care să lumineze puţin cititorul. În rest, numai de bine!

Nu ştiu cum aş clasa această nuvelă, această operă pentru că nu îşi găseşte uşor locul în clasificarea mea. La început am crezut că va fi un roman de atmosferă, (oare ar fi trebuit înainte să fi spus cum împart eu cărţile? Poate) şi întradevăr are succes în această privinţă. Dar de la un punct, dacă priveşti mai în profunzime îţi dai seama că într-un mod specific oriental începe să arunce pastile de filosofie împachetate în scenarii de viaţă. Apoi, tot pe nesimţite te trezeşti fascinat de soarta personajelor şi de căutările lor care vor începe pe plaiurile sălbatice ale încă turcizatei Brăila şi se vor opri în arşiţa Anatoliei sau la porţile bătrânului Damasc.

Nu m-aş fi gândit niciodată la o parte a României ca fiind capabilă să îşi potrivească înfăţişarea cu un tărâm de poveste, scornit de Şeherezada, dar această impresie mi-a rămas întipărită. Ca roman de atmosferă e fascinant. Te simţi cu adevărat luat de mână şi lăsat în secolul XVIII în ţinutul Brăilei, intrând în case în care fumul narghilelelor ascunde secrete şi poveşti pline de plăcere şi suferinţă. Nu poţi decât să te minunezi de perdeaua aşezată geografic peste acel loc şi care îi impune o perenitate şi o oprire într-un timp în care istoria şi legenda se ţin de mână. Frumuseţe, galbeni, dansuri exotice, răzbunare, trădare, pierdere, disperare, Dunăre, Bosfor, prieteni şi deziluzie, ingredientele unei lumi ce s-a pierdut pe sine şi care a purtat atâtea suflete în experienţe de lacrimi sau dezmăţ,

Istrati însă nu se mulţumeşte doar să picteze un tablou misterios şi exotic al Levantului. Prin personajele şi situaţiile pe care le întâmpină, aceştia ajung să dezbată sensul vieţii şi natura de multe ori răuvoitoare a omului. Cum poate avea un om speranţă atunci când toţi cei ce îţi întind o mână după aia ajung să se folosească de tine? Aceasta este doar una dintre întrebările care pot fi puse la o analiză mai atentă.  În acelaşi timp sunt tratate diferite concepţii despre viaţă şi felul în care este ea rânduită de Dumnezeu, de om sau de soartă. 

Ceea ce trebuie să recunosc este că e nevoie de o nouă lectură. O călătorie cu trenul nu este cel mai bun mediu în care să citeşti o carte care te provoacă şi îţi propune o asemenea paletă largă de locaţii, atât ale mitului, cât şi ale sufletului. S-ar putea ca după ce o voi reciti să mai postez o altă concluzie. Momentan, recomand cartea şi îndemn la o imersiune completă în povestirea românească a Şeherezadei.

Despre speranţa egoistă

Un lucru fascinant despre existenţa umană este tocmai ideea aceasta de durere.  Este un aspect care însoţeşte fiecare om şi cel puţin odată în viaţă este simţit la un anumit nivel sau altul. Şi aici nu mă refer neapărat la durerea fizică ce poate fi cauzată de o mână ruptă sau muşcătură de câine.  Ceea ce caut eu să scot în evidenţă îşi are originea în interior.  Poate fi numită mai repede durere sufletească. O nelinişte, o angoasă, un tumult, o dorinţă sau o speranţă care nu îţi dă pace şi creează un anume discomofort. Şi am ales să o numesc general durere pentru că îmi este mai uşor, şi pentru că eu sunt autorul şi îmi permit asta.

Revenind la  acest subiect însă, nu poţi rămâne indiferent chiar şi prin simplul fapt că apelează la o memorie anterioară, şi cumva înţelegi la ce mă refer. Durerea aceasta are o tainică legătură de prietenie cu speranţa. Speranţa ne înalţă, ne face să trecem peste greutăţi şi dincolo de realitatea imediată. De multe ori însă, are efectul aproape al unei otrăvi. Nu există disperare adevărată fără speranţă, spune personajul  Bane din filmul The Dark Knight Rises şi tind să îi dau dreptate.  Pentru că întotdeauna va fi acel dar dacă din interior care nu îţi dă pace. Şi atunci în loc să stabileşti noi ţinte, rămâi fixat într-o speranţă care te fierbe.   

        

Dar o anumită dimensiune aş vrea să expun aici şi să o las ca material de gândire: până unde, totuşi? Postarea are titlul durerea egoistă. Ca fiinţe umane vedem universul învârtindu-se în jurul nostru şi cu greu am putea crede altcumva. Cei care ar încerca să ne explice acest mic adevăr ar putea suferi focurile unei sufocante inchiziţii verbale. Avem tot dreptul să primim ce vrem, fie acest dat în orice domeniu al vieţii noastre. Şi ne construim întreaga viaţă pe baza acestei filosofii. Spun că e în întregime greşită? Nu cred. Am ajuns recent la concluzia că dorinţa este necesară existenţei umane. Altfel, toată viaţa s-ar croi după mersul unei corăbii fără cârmă şi fără pânze. E nevoie să doreşti ceva mai bun pentru tine şi cercul tău de persoane apropiate. Nu e nimic rău în asta.

Problema simt că vine în momentul în care faci literă de evanghelie din acea dorinţă. Gândirea noastră de multe ori nu trece dincolo de momentul prezent şi de coordonatele actuale. Planul nostru este perfect şi direcţia aceasta este singura bună. Chiar dacă există prea puţine indicatoare ce îndreaptă înspre acolo. Dar ne încăpăţânăm să mergem înainte luptând contra vântului. Dacă persoana este credincioasă va ajunge să-L implice pe Dumnezeu în lupta sa şi mai apoi să-L facă răspunzător pentru un eşec al viziunii sale.

Cum putem să ne dăm seama de momentul în care ceea ce dorim şi pentru care ne luptăm devine doar dorinţă egoistă? Într-o postare anterioară am definit fericirea ca actul de a putea împărţi binele altora şi în acelaşi timp a câştiga o reacţie interioară pozitivă ca urmare a acestui fapt. Poate şi dorinţa iniţială a fost întovărăşită de acest îndemn. Între timp însă a adus doar întristare, poate lacrimi şi vorbe tăioase adresate altora, împreună cu o fixaţie asupra unui obiectiv care e irealizabil. Jay  Gatsby a trăit această dramă în cartea lui F. Scott  Fitzgerald sperând să primească ceva ce a pierdut demult şi această obsesie l-a pus în faţa unei situaţii nefericite. Punctul acesta depinde. Fiecare om şi-l poate şti.  Fiecare om îşi poate da seama când prea mult e prea mult. Când fuge spre deşert în căutarea apei. Când roata începe să se învârtă în gol.

Şi e greu să spui nu mai vreau. Să  o iei pe un alt drum. Chiar dacă într-un fel înţelegi că dorinţa ta nu va mai face bine şi nu va mai avea un impact pozitiv. Dar ceea ce ne face pe noi oamenii aşa impresionanţi este această capacitate de a ne ridica. De a ne reinventa. Oameni care au pierdut tot, care şi-au ratat vieţile în căutarea a ceva mai bun, au putut să pună punct. Şi să o ia de la capăt. Totul stă la latitudinea celui care se află în acea poziţie.

Şi atunci, să renunţăm să sperăm? Ar fi cel mai aseptic răspuns şi cel mai lipsit de durere. Eliminăm cu totul problema. Nu mi-ar trece prin minte aşa ceva. Viaţa noastră nu e o viaţă uşoară, plină de dulcegării şi într-un fel e mai bine aşa. Fără momente grele nu am putea şti ce e bine şi ce e rău. Nu putem învăţa ce preţ are cu adevărat viaţa şi clipa. Speranţa a alimentat omenirea de atâtea ori şi a adus cele mai bune realizări. Atât la nivel global cât şi personal. Nu durerea trebuie eliminată, ci limita ei trebuie impusă. Dincolo de limită devine dăunătoare. În limite pure, poate produce lucruri minunate.

Poţi să fii fericit?

În urmă cu câţiva ani, într-o seară mă plimbam singur în campusul de la Cernica şi mă gândeam. Era obiceiul meu de a-mi goli mintea şi de a mă raporta la problemele zilnice. Unul dintre profesori mă întâlneşte şi cumva de nicăieri îmi pune o întrebare: Eşti fericit? Deşi realitatea momentului era alta, răspund că da, tocmai pentru a scăpa de un rechizitoriu ulterior. Şi apoi am rămas singur ca să mă gândesc la planurile mele.

Mi-a rămas în minte acest episod şi l-am mai folosit ca unitate de măsură a unor perioade din viaţă. Şi am stat de multe ori să mă gândesc la acest lucru, fericirea. Toată lumea caută fericirea, fie că recunosc, fie că nu.  Şi ceea ce este interesant este că nu este atât de uşor de găsit. Uneori, e uşor de confundat. O bucurie, o euforie de moment poate avea masca fericirii însă nu ştiu cât de mult s-ar califica. Mai există şi acel mit conform căruia cei mai fericiţi sunt şi cei care aleg să nu îşi dezvolte mult capacităţile cerebrale. Tind să nu-l cred în întregime, deşi fiecare mit are un sâmbure de adevăr.

Atunci ce-ar putea fi fericirea? Am putea să o înţelegem, să o definim şi cred că cel mai important să o gustăm? Oricât de fascinant sună posibilităţile unei dezbateri abstracte şi profund metafizice, realitatea este că vieţuirea ne e mai aproape de piele. Aşa că e mai de dorit decât un manual despre cum să poţi zâmbi fără să rânjeşti.

În explorarea de până acum a realităţilor cotidiene pot întrevedea două fericiri. (reale) Una este supranaturală, sau metafizică. Şi aici văd eu un rol important pe care îl joacă religia, credinţa în viaţa omului. Relaţia cu Dumnezeu şi toate coordonatele unui homo religiosus pot aduce ceva în plus în viaţa unui om. Desigur, aici poate interveni o lungă dezbatere despre religie, însă nu e locul aici. Ceea ce este cert este că poate exista aşa ceva. C. S. Lewis cred că rămâne faimos pentru conceptul de Bucurie pe care l-a expus în cartea sa Surprins de bucurie (recomand călduros!) şi care spunea că Dumnezeu ne lasă mici bucăţi de fericire în lumea asta păcătoasă pentru a ne bucura de ele. Şi ele se simt cumva străine şi plăcute.

Dar vreau acum să mă rezum, la cealaltă latură, fericirea naturală, să-i zicem, de dragul simetriei. Cum poate un om să fie fericit? Căutăm fericirea şi găsim de multe ori deziluzie. Ne putem toate speranţele într-un om, şi se întâmplă ca oamenii să înşele, să nu fie ceea ce aşteptăm. Luptăm pentru idealuri, vise şi viziuni utopice. Unele se frâng, eşuează, se transformă în ceva total diferit. Eşecul pare să survină şi din aceste încercări de a obţine fericirea.

Fericirea, poate, se găseşte când noi suntem cei care oferim, nu căutăm să primim totul. Ne punem pe noi în situaţia de a da fericire altora, nu de a fugi după fericire. Şi parcă mă contrazic cu ceea ce am scris mai sus, dar nu este aşa. Nu în totalitate. Dacă vom face asta, ne vom lega de ceva. O persoană, un vis, o speranţă. Şi uneori acele proiecte pot să devine nefericiri pentru noi, să ne aducă într-o stare mai joasă decât înainte. Atunci, trebuie să învăţăm că fericirea nu vin gratis, are un cost. Şi că uneori putem pierde încercând să facem binele şi să oferim noi fericirea. 

Dar să privim partea pozitivă. Fericirea cred că poate avea un sinonim parţial în împlinire, în mulţumirea realizării. Când ştii că altcineva o duce mai bine pentru că tu ai depus un efort, nu poţi ca tu să nu fii fericit. Lumea asta e cuprinsă de o depresie cronică şi tristeţea este împărăteasă. Însă trebuie să fie şi cineva care să spună că fericirea n-a murit şi încă poate fi descoperită. Fericirea vine din bine şi se înmulţeşte pe măsură ce este împărţită. Un paradox matematic, dar o realitate palpabilă. Trebuie doar să vrei.

Alte Americi

Probabil că ar trebui să aştept până la o răcire a tuturor opiniilor, la o calmare a spiritelor entuziasmate, însă subiectul zilei nu poate scăpa nemenţionat. A reuşit să aducă SUA în atenţia lumii a nu ştiu câta oară într-un interval scurt de timp. A arătat că America nu mai e aceeaşi Americă pe care ne-am obişnuit să o vedem. Schimbarea există, deşi unii o percep în bine, unii în rău. Acceptarea căsătoriilor homosexuale a fost un pas, normal şi inevitabil în lupta pentru câştigarea drepturilor civile pentru acea minoritate. Victoria a fost consemnată în toate mediile online şi a fost cumva exploatată şi de creierele din spatele Facebook ce au direcţionat campania de rainbow-profile a milioane de utilizatori. A fost zdrobitor din toate punctele de vedere şi se pare că de acum încolo lumea a devenit un loc mai bun.

S-a observat însă şi o diviziune clară, profundă şi de netrecut în cadrul societăţii americane. Una, jubilantă, progresistă a salutat cu bucurie această schimbare. O altă parte, tradiţionalistă, conservatoare şi văzută ca retrogradă a criticat vehement şi a deplâns noua stare de lucruri.  Creştinii americani, indiferent de denominaţiune şi-au spus oful lor, unii mergând până acolo încât să tragă un semnal de alarmă zărind vizionar o persecuţie ce urmează a se pogorî asupra celor care nu sunt politically corect. Cu toate acestea, îndemnul la calm şi toleranţă a răsunat mai puternic şi declaraţiile publicate oficial au purtat acest mesaj de liniştire. Ceea ce mi se pare mie ciudat este tocmai această trezire bruscă şi disperată a unor grupări. S-ar părea că ei nu au fost martori ai decreştinării Statelor Unite, deşi ei au trăit pe propria piele acest lucru. Ar fi crezut că aşa ceva nu ar fi niciodată posibil, deşi filosofia creştină despre lume şi existenţă a devenit tot mai dată la o parte de decenii. Pas cu pas s-a ajuns la ziua aceea, însă mulţi nu s-au trezit dintr-un vis al unei supremaţii inexistente.

Ce se va întâmpla de acum încolo nu se ştie. Ceea ce se vede este o schimbare. Este un experiment de privit, pentru că suntem martori a unei evoluţii societale dincolo de normele pe care le-au susţinut vreme de secole. Încetul cu încetul se va forma ceva nou, spre bine sau spre rău. Drumul a fost parcurs şi înapoi nu se mai poate întoarce. Doar înainte. Morala creştină este înlocuită de o nouă moralitate amero-seculară unificată sub umbrela libertăţii atotcuprinzătoare şi care îşi reclamă dreptul de a aduce o nouă epocă a bunăstării peste omenire. Vom vedea cât de mult se va întinde această umbrelă având în vedere tatonări ale terenului a unor activişti ce susţin poligamia sau pedofilia, şi care reprezintă la fel înclinaţii naturale ale omului care trebuie protejate de lege. Şi cum Statele Unite nu sunt o naţiune vindecată de rănile trecutului (un trecut colonial, violent şi pe de altă parte imperialist), vom vedea cum leacurile secolului XXI vor crea o potecă spre o minunată lume nouă.