Zilele cele mai bune

 

Pe măsură ce înaintezi în vârstă cauți liniștea mai mult. S-ar putea ca ăsta să fie tot un simptom al introvertismului sau pur și simplu o saturație de zgomot. Asta vine evident de la o persoană care nu a avut o adolescență tumultoasă, dar care n-a stat închis într-un tunel fără sunet.

De-o vreme am simțit că mă apropii de o perioadă asupra căreia pot trage linie și după care să o pot lua de la capăt. Iar acest nou început se leagă de această solitudine. Îmi imaginez o casă la țară, departe de gălăgia orașului (dar nu prea departe, aș mai avea puseuri de ducă pe bulevarde).

Aceasta invită o anumită lentoare a activităților, accesarea unui timp rupt de titirezul societății ahtiate tot mai mult după interese aurite. Pe undeva pe acolo ar fi evident și o bibliotecă ce ar avea nevoie de îngrijire și dezvoltare. E un vis frumos care poate fi adus în realitate.

Ăsta e adevărul, sunt o persoană destul de plictisitoare și neinteresantă. Încerc să picur viață clocotitoare în ceea ce scriu, nu în ceea ce fac. Sunt un specialist al rutinei, întreruptă din timp în timp de aventuri care se aseamană mai degrabă cu stelele căzătoare. Știu, e complet șocant să auziți asta din gura unui introvertit, dar faptele sunt fapte. Și după cum spuneam nu mă aștept să ies prea repede din acest tipar.

Dar într-un mod complet neașteptat și nedorit prin pandemia de anul trecut s-a deschis o portiță înspre acest vis. Izolat acasă, fără posibilitatea de a străbate coclauri și nici măcar străzile răsbătute, am experimentat o versiune extremă a visului. Chiar și în zilele în care panicitatea s-a disipat nu am prea multe de făcut în afara casei, așa că mare lucru nu s-a schimbat.

Atunci au venit zilele când nostalgia a atins ușa inimii delicat, cu un baros. Uitându-te prin fotografii, tânjind după traseele pe care visai să le bifezi în versiunea alternativă necontaminată, oftai. Îți dădeai seama de un lucru. Că zilele bune sunt altele, nu acelea în care stăteai în pat, scriind, sau citind o carte pe fotoliu.

Zilele alea bune îs alea cu bătături. Cu transpirație și cu dureri de spate. Când îți dai hainele jos și le arunci direct în coșul de rufe și nu găsești prea repede drumul spre duș. Când ai stat cu stomacul gol și cu buzele uscate, dar ai parcurs lista de vis pentru acea zi. Când te trezești înaintea soarelui pentru a prinde un loc în trenul cu dor de ducă. Când ai pierdut ceva, dar ai câștigat mai mult.

Pentru mine sunt zile în care călătoream prin orașe noi (sau vechi), ținând aparatul foto și neștiind pe ce străzi să mai apuc. Zile în care mergeam cu prieteni în tabere de tot felul. Zilele în care stăteam în mașină privind cum peisajul fad al câmpiilor trecea pe lângă noi. Sau are o legătură cu uruitul roților de tren.

Visul rămâne același și liniștea o să fie prețuită pe mai departe. Dar asta nu înseamnă că punem armele în cui. Mi-am dat seama că o viață în care îți limitezi activitatea la minim nu e de folos nimănui, mai ales mie. Și că în momentul în care se va ivi ocazia de a pleca într-o nouă aventură (a la Bilbo Baggins în Hobbitul) cel mai bun lucru este să găsești un lăcat pentru casa ta și să iei lumea la pas. Căminul va rămâne pe loc și te va aștepta să depeni amintirea zilelor bune. Așa-i socoteala încă de la începutul lumii.

credit foto: https://unsplash.com/photos/MMylZHPsO2I

Mintea care face jogging

Știu bătrânii ce știu când spun proverbe...

În sara asta am avut o epifanie. În dreptul meu, de obicei ar intra în categoria lucruri evidente și pe care ar fi trebuit să le știi demult. Asta nu înseamnă că nu pot scrie o postare pentru a spune și altora acest lucru evident.

Vă mai aduceți aminte de timpurile acelea în care stăteam în casă și ni se cerea cât mai puțină mobilitate, evitarea aerului liber, evitarea deplasărilor, cu amendamentele acceptate? Timpurile alea, care seamănă cu cele de astăzi, într-un fel.

Aia a fost o mare schimbare de paradigmă și o mare dezumflare a unor vise fără cap. A sta cât mai izolat, tăiat de restul lumii, ca un om al cavernelor care își comandă mâncare la Glovo și cărți de pe Elefant.ro, părea a fi paradisiac. Într-un fel este. Eviți mulți nervi pe care ți i-ai dezlănțui în unele întâlniri nefericite cu concetățeni care nu știu pe ce planetă se află. Ignoranța este pace, după cum spunea un vechi dicton.

Dacă stai în casă nu mergi, ăsta e un truism. Îți economisești picioarele, într-un fel. La revedere asfalt spart, asfalt plin de mizerii, călcări pe bătătură, oameni care se mișcă în viteza melcului și alte traume personale de care nu vreau să-mi amintesc. E mai lejer. Muntele vine la Mahomed.

Și cu toate astea pierzi ceva. Mi-am dat seama acum, în seara asta. Recunosc, nu a fost o epifanie de moment. De luni de zile, din vremurile alea panicarde când până și aerul era infestat și nu aveai curajul să ieși în curte (sincere regrete pentru orășeni), m-am tot gândit la asta. La cum m-a afectat pe mine, pentru că în cele din urmă eu experimentez toate astea. Și în plus e blogul meu, despre cine altcineva să scriu?

Redevenind serioși mi-am dat seama că majoritatea vieții am petrecut-o mergând. În clasele 5 și 6 am mers la școală cu autobuzul. Apoi ni s-a schimbat diriginta și nu ne-a mai lăsat. Meream pe jos de la școala din centru până acasă. Era mișto să vezi triburile de școlari răsfirați prin toată comună bârfind despre fleacuri.

Apoi la liceu aveam un microbuz care mă ducea acasă (nu doar pe mine, evident). Avea orar fix. Uneori terminam orele nainte de asta, așa că luam Aradul la pas, când nu intram în anticariat sau librării. Plimbatul a mers mână în mână cu pasiunea pentru patrimoniul orașului. Mai târziu la Institut, aveam tot campusul de bătut la pas, în serile calde și leneșe. Și dintre toți studenții cine știa mai bine Bucureștiul? Iar mai apoi am locuit cu totul în Capitală. Doar mă încălțam și în câteva minute eram în parcul Tineretului sau Carol. Dacă aveam chef o luam în cealaltă direcție și mă duceam până dincolo de Timpuri Noi. Cu Clujul nu m-am acomodat că a venit urgia peste noi.

Trăgând linie acestui deceniu în papuci, voiam doar să subliniez că asta a devenit cumva parte a personalității mele. Mergând, cu căști în urechi, cu ochi căscați la traseul pe care îl urmam, inventam povești. Mi se derulau în minte până când aveau sens. Mai mult decât atât, dacă voiam să-mi limpezesc mintea, dacă voiam să disec o problemă, sau pur și simplu să-mi golesc mintea, îmi băgam picioarele în papuci și dus eram.

Și de aici mirarea care m-a făcut să scriu postarea asta. Acum, acasă, nu pot să-mi iau drumul până hăt departe. Am devenit mai static, chiar dacă nu mi-au șubrezit motoarele creative. Am devenit mai lent și nu atât de angajat în hora lumii. Asta și pentru că nu mai am acel timp și spațiu de curățat neuronii neîmpăcați.

Iar descoperirea de moment, într-o pendulare prin grădină a fost următoarea: proverbele au o fărâmă de adevăr în ele. Pentru că dacă stai să te gândești pe un om deștept îl duce minte. Auzind o chestie bizară îți stă mintea în loc, se oprește până procesează absurdul. Iar dacă nu prea pricepi situația de fapt, nu te duce capul înspre soluție. Omului care a pierdut contactul cu realitatea i s-au rătăcit mințile. Să uităm oare că ideile trec prin mintea celor inventivi?

Aș putea să continui doar am găsit și pe Dexonline o mulțime de alte expresii care leagă mintea de mișcare. După cum ziceam e acel gen de informație care este evidentă, dar care nu sare în ochi. Deși adevărul e că s-ar putea să fie și din cauza mea. În ultima vreme nu mi-am mai scos mințile la plimbare.

sursa foto:  https://unsplash.com/photos/fRggLY1DQTM

Ce mi-ar aduce în casă Labirinturi de lut?

 *În niciun caz nu mă compar cu autorii din fotografie, e mai degrabă o reprezentare vizuală a felului în care din lecturi se nasc ideile care se transformă mai apoi în cărți (Și cît de ușor se pierde printre alte cărți normale). Paranteză închisă. Urmează rezolvarea problemei

Uneori e greu să te pui în pielea altora. De exemplu, îmi este foarte greu să-mi imaginez pe cineva care să nu simtă nevoia de a-și umple casa cu cărți (pe care mai apoi să le citească!). Pur și simplu nu mă încadrez în 70% din populația României, cei care nu au cumpărat o carte anul trecut (sau anul ăsta, n-ar importanță)

Zicând asta cred că atunci când vezi o avalanșă de postări ale cuiva care nu știi ce hram literar poartă eziți. Eu sunt genul de persoană care citește o descriere și dacă găsește ceva interesant, cumpără. Sunt o minoritate recunosc

De aceea, ca răspuns la întrebarea din titlu am să aștern mai jos câteva posibile răspunsuri:

 

Ø Ai face parte dintr-o companie selectă și restrânsă de cititori care achiziționează literatură contemporană de limbă română   

Ø Mai mult decât atât ai cumpăra o carte autohtonă care nu apare la marile edituri și care nu deține mijloacele mediatice pentru a-și face publicitate

Ø Ai ține în mână cartea unui debutant care, fără să se laude, stăpânește suficient de bine tehnicile narative pentru a lega laolaltă un roman suficient de coerent și simpatic (după cum a fost alintat de un cititor)

Ø Prin asta ai face cunoștință cu un stil nou, diferit, care a depășit etapa imitației și încă se cizelează (Evident, cu cât sunt mai multe cărți cumpărate, cu atât cresc șansele ca peste ani stilul să se maturizeze, dar nu vreau să pun presiune pe tine)

Ø Acțiunea se petrece în Arad. Ai fost pe acolo? Mișto, poți vedea prin imaginație unele locuri de care sigur nu ai auzit. Nu ai fost, ai toate șansele să ți se facă poftă de o plimbare prin acest mic orășel înainte să-ți continui drumul spre Oradea sau Timișoara, orașe cu magnet turistic mult mai eficient (îmi cer scuze, dar trebuie să fiu realist și să nu dezamăgesc pe cineva)

Ø Tot pomenind de Arad, câte romane au ocazia să ia pulsul vieții de provincie, chiar dacă într-un fel idealizată? Pune asta pe lista chestiilor deosebite

Ø Alt aspect, Aradul e un personaj. Dacă nu mi-ai citit blogul până acum, sunt înnebunit după patrimoniu și arhitectură, așa că toate astea se simt. Nu te speria, nu e la cotele din Notre Dame de Paris, sunt câteva chestiuțe subtile care mai degrabă ar stârni curiozitatea. Și pentru cei interesați, am și un dicționar de monumente la sfârșitul cărții

Ø Coperta e mișto. Pe bune, am stat puțin în suspans până am văzut produsul finit, dar sunt foarte mulțumit. Probabil ai mai văzut-o pe Facebook sau Instagram când îi făceam reclamă. E clar, nu e la nivel de Humanitas sau Polirom dar nu ți-e rușine să o pui în biblioteca personală pe lângă alte cărți mai puțin titrate

Ø Povestea e tare simplă. Da, m-am gândit și la asta. Tocmai de aceea, pentru că un debutant îți vîră o carte sub nas, nu am vrut deloc să mă complic. Fir narativ simpluț, fără descrieri interminabile, fără personaje pe care să le urăști. Doi oameni, o plimbare, un oraș, o decizie. Preț mic. Nu-ți place, îmi scrii un mesaj și apoi o dai la un anticariat și uiți de ea. Doar când mă gândesc că aș avea cartea la un anticariat și deja mă văd ca un scriitor împlinit!

Ø (dar dacă totuși îți place cartea, scrie-mi un mesaj, și așteapt-o pe următoarea care va apărea)

Ø Revenind la subiect, personajele cred că sunt suficient de relevante și vulnerabile pentru a ne putea identifica cu ele. Împrumută puțin din povestea mea, dar în același timp obstacolele lor le știm mulți, după cum o să vedeți

Ø Mesajul este motivator. Nu am vrut să încep cu o carte care să te epuizeze emoțional și nici să te arunce în disperare. Are o doză de optimism care să ne dea și nouă putere în viața reală să imităm deciziile personajelor

Ø Povestea nu se încheie după ultima propoziție. Într-un fel. Vreau să spun că la prețul unui roman mai primești vreo 2 povestiri care umplu marginile tabloului și îi adaugă un strat de profunzime. O să vezi tu după ce citești

 

Oau, am ajuns să mă laud cale de 12 puncte. Mint puțin, laud ceva mai bun decât mine, romanul meu. Am mai spus-o, nu o să rupă gura târgului și nu o să fie pomenit în istorii literare. Nici nu am vrut asta. Până acum, și-a îndeplinit rolul. Am avut cititori care mi-au cumpărat romanul și și-au făcut timp să-mi scrie și să-mi spună că le-a plăcut, fiecare pentru motivele lor. Și ce-și poate dori să audă un scriitor decât asta?

Ăsta e probabil cel mai mișto lucru, care trece peste spatele amorțit, peste ochii care văd punctulețe negre peste tot, peste orele de corectură și recorectură, și altele. Când cineva îmi scrie și-mi zice că s-a simțit bine, că munca mea l-a făcut ca pentru câteva ore să se relaxeze între copertele unei cărți, știi că ai reușit.

Cred că toate aprecierile nu sunt noroc chior. După aproape de 100 cărți împrăștiate prin toată țara feedback-ul a fost pozitiv. Și cred că dacă și ție îți place să citești, s-ar putea să-ți placă Labirinturi de lut. Poate nu mult-mult-mult, dar măcar suficient pentru a-l considera o investiție care merită făcută

 

 

 

Labirinturi de lut a apărut la editura Gutenberg Univers în 2020

 

Prețul este de 25 lei și poate fi comandat pe pagina personală de Facebook sau de pe pagina Viața și cărțile lui Iuliu Sturza

 https://www.facebook.com/ViatasicartileluiIuliuSturza 

Cît de mult TREBUIE intră într-o viață?

 Cu așa titlu incitant, mai mult ca sigur că conținutul va fi dezamăgitor. Nu e un subiect care să fie ușor de cuprins într-o pagină A4, dar de vreo câteva zile îmi flutură prin minte întrebarea asta.

Am terminat cartea lui Thoreau (am să scriu despre el mai încolo) și am... gânduri. Omul spune multe, pe unele le nimerește. Le zice bine mai ales pe alea care îmi plac mie. Mai ales pe linia aia de gândire care nu ține cont de unele așteptări și norme sociale.

Chestia e că încă din copilărie, în mod invizibil și inconștient, încep să se traseze și să se delimiteze anumite limite ale vieții ulterioare. Unele vin dintr-o conștiință universală umană, altele dintr-una națională, locală și evident, de familie. Sunt niște timpi pe care trebui să-i atingi, niște ținte pe care trebuie să le bifezi pentru a fi om respectabil. Aceleași cerințe te pot face de remarcat și mai important, de invidiat (nu degeaba spune Eclesiastul că toată munca are fundație în invidie, sau pizmă).

Opriți-mă dacă ce zic bate câmpii: trebuie să te însori la o anumită vârstă, trebuie să ai carnet de condus la 18 ani, trebuie să-ți găsești nevastă/soț care să fie așa și așa, trebuie să ai numai note de zece și să fii mereu cu gura deschisă în clasă, trebuie să înoți în diplome, trebuie să ai o casă cât mai mare, trebuie să ai o mașină care să întoarcă capete, trebuie să-ți faci vacanțele numai în străinătate cât mai departe de Pătriuța noastră, trebuie să te muți într-un oraș mare să găsești slujba cea mai bine plătită, trebuie să ai cel mai nou și plat televizor și lista cred că continuă.

*în același timp nu prea ni se spune să citim mai mult, să ne cultivăm curiozitatea, să deprindem capacitatea de analiză a realității, să ne bucurăm de clipa prezentă, să învățăm să iubim oamenii, să păstrăm suficient timp pentru noi înșine etc etc

E cumva normal ca societatea să-și creeze un portret robot al cetățeanului, dacă nu neapărat ideal, cel puțin normal. Trebuie să te conformezi cu standardele astea și vei fi potrivit. Și probabil fericit. Unii oameni chiar reușesc să găsească plăcere în ordinea asta și lucrează pentru a bifa toate cele de mai sus. Alții se străduie, reușesc o parte și privesc descumpăniți traseul chinuit, alții încearcă și eșuează complet, pierzându-și speranțele complet și considerându-se rebuturi.

Probabil cu cât înaintezi în vârstă sau cu cât citești mai mult îți vei da seama de anumite lucruri care nu se potrivesc. Cel mai repede lucruri care nu se potrivesc cu sinele tău. Multă lume încearcă zilele astea (cum s-a făcut de când e lumea) să îndrepte societatea după cum văd ei de cuviință. Chiar n-am chef să-mi spurc postarea cu politică, dar ei găsesc un scop într-un ideal/ideologie care va vindeca lumea.

Orice standard, orice generalizare nu poate cuprinde complexitatea existenței umane și capacitatea de a-și croi un destin individual. Marile personalități care au schimbat lumea și mulți indivizi anonimi care au avut o scânteie creativă au ales fie să-și chinuie sufletul încercând să se îngusteze în aceste așteptări sau să le arunce la coș considerându-le inutile. Din cei care vor să echilibreze aceste așteptări cu propriul curs, mulți vor întâlni nefericirea, depresia, vor începe să manifeste emoții negative față de cei care reușesc. Își poluează viața, și inevitabil, afectează viața familiei care ia parte la acest eșec.

Și atunci întrebarea de la început capătă greutate. Cât de mult ar trebui să ținem cont de aceste așteptări când de cele mai multe ori ne ucid fericirea sau ne constrâng să ne îngropăm sufletul, creativitatea, unicitatea?

Răspunsul (care nu-l spun ca definiție) nu ar trebui să fie unul emoțional. Ar trebui să fie un pariu rațional. Oricât de mult urâm tradiția, în unele cazuri a fost folositoare și a călăuzit umanitatea cale de milenii sau secole. Nu putem arunca tot pachetul la gunoi și să facem totul pe dos sperând să iasă bine.

Sfatul meu nu-i al meu. Am citit undeva că înainte de a dărâma un gard, întreabă-te de ce este acolo. Și cred că e tare folositor. Unele așteptări care poate nu apar în lista de mai sus, sunt folositoare, dar poate nu le vedem necesare. Ar trebui puse în balanță, înțelese, privite în ansamblu și apoi să hotărâm dacă le grefăm pe sufletul nostru au ba. Undeva în lumea asta există adevăr și un trai care aduce fericirea. Acela trebuie căutat și aplicat.

Undeva la mijloc se găsește acea viață fericită. E una care nu zgârie prin exuberanță și șoc, ci are o sămânță de bine ce stă la temelie. Un om care își găsește locul în lume, care știe ce vrea, chiar dacă nu e în rând cu restul semenilor săi, și ale cărui roade sunt productive, acela își trăiește succesul pe picior mare. Va asculta de inima sa, de înțelepciunea veche și de mersul timpului știind lucrurile pentru care merită să-și bată capul și cele care pot trece pe lângă el fără să-l afecteze. 

sursa foto: https://unsplash.com/photos/X8QpZNQiUrk

Cartea ca ușă, cartea ca vitraliu

 

De când mă știu am avut în mine patima colecționatului. Am prins finalul epocii gumelor cu abțibild, am mărșăluit prin fenomenul Pokemon, apoi Digimon, apoi una după alta până când am început liceul. Când apărea o nouă colecție, de la fotbaliști (deși nu-mi plăcea neapărat sportul), până la muzicieni (pe care nu-i ascultam) sau mașini (despre care nu știam prea multe) trebuia să o am.

Primele mele cărți sunt undeva în nebuloasa memoriei. Țin minte o Biblie albastră cu ilustrații din care-mi citea mama înainte de culcare, mai țin minte cărți de colorat cu basme, apoi alte cărți pentru copii, mai recente, sau moștenite de la părinți. Mereu am fost fascinat de ele și întotdeauna tânjeam după prezența lor. La vârsta aceea trebuiau să aibă mai multe fotografii, cu timpul s-a rărit doza color.

Aceste două fațete ale personalității mele s-au întrepătruns de-a lungul timpului. Mai ales când editurile băgau bani grei în coperte atrăgătoare pe lângă care nu puteai trece fără să lăcrimezi. Atunci când era introdus și elementul SF la mijloc tentația era prea mare.

Pentru o vreme am fost însă reținut. Chiar dacă în liceu mergeam des la anticariatul din Arad și luam câte o carte nu era prea mult și erau mereu cărți care îmi erau necesare. Au urmat zilele bucureștene când stăteam cu orele la Antic Ex Libris contorsionat în fel de fel de poziții pentru a prinde un titlu bun la preț mic. Dar nici de atunci nu m-am ales cu un potop livresc.

Dar după punctul acela în care am fost pus să aleg, și am ales să visez la o bibliotecă aproape infinită, lucrurile s-au schimbat. Zecile s-au transformat în mii, și rafturile au început să apese sub greutatea volumelor care tot veneau. Nu vă înșelați, majoritatea fie erau la promoție, fie costau cât un chilipir. Pe mine mă interesa cantitatea. Cifrele rotunde sunt seducătoare și alergi mai mult înspre ele. Și nu mai vezi nimic altceva decât o altă țintă de doborât.

Și ziceam că de-o vreme încoace am ajuns la Indus și am zis că e destul. Că nu mai trebuie să înaintezi. Mi-am dat seama că pentru a-mi atinge scopul nu făceam decât să găsesc volume care nu-mi erau necesare. Și dacă voiam să continui aș fi ajuns repede să intru într-un dezechilibru, cu mai multe cărți de care nu aveam nevoie decât viceversa. Așa că am căzut de acord cu mine însumi că nu mai are rost.

Dar e exact ca și cu Inelul lui Tolkien. Când ajungi să te împaci cu ideea moderației, atunci te lovește opusul și caută o cale de mijloc în care tot să strângi ca Scrooge și mai multe cărți. Slavă Domnului, banii sunt un ajutor în această dezintoxicare! Mare blestem să înoți în bani!

Adevărul e că de când am încheiat acest pact cu un colet pe săptămână (având în vedere că văd o librărie tot așa cum văd Castelul Peleș) e mult mai mișto. Pentru că fiecare carte pe care o găsesc știu că mi-o trebuie și îmi impun să o citesc. Nu există din 6 cărți am făcut comanda pentru 1 singură!, un refren vechi.

Acum bănuiesc că ar fi timpul să explic titlul, pentru cei care încă se întreabă. Cartea poate cădea în ambele categorii, cu ușurință. Sunt oamenii care adună sute de mii de cărți (poate chiar citesc o mare parte din ele), și le folosesc sau își potolesc această sete de a avea cît mai mult. Pentru ei cărțile sunt un vitraliu, un obiect frumos, eficient, dar care nu e neapărat necesar.

Alții cumpără cărți pentru că le trebuie. Pentru că sunt interesați și vor să învețe. Aici m-am deziluzionat și am căzut în capcană. Ca să parafrazez o zicere faimoasă, Cartea a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru carte. Cartea e ușa înspre un nivel superior. Înveți ceva din ea, orice ar expune în paginile sale. Îți ascuți mintea și parcurgi mai ușor labirintul miilor de titluri alegându-le pe cele pe care le consideri a fi cu adevărat necesare pentru a te ajuta în călătoria ta de om.  Aici e esența și rostul cărții.

*evident dacă în timp ce te învață toate acestea are o copertă artistică, nu e nicio problemă

credit foto: https://unsplash.com/photos/_M-DrbiNFa4 

Arhitectura Art Deco în Arad. O mostră

 Azi am chef să mai arăt câteva fotografii. Nu multe pentru că nu prea am timp să stau după placul inimii pe străzile Aradului. Dar când trec pe acolo nu pot să nu mă uit și să pun un obiectiv între ochii mei și câte un monument mișto.

De când cu pandemia și poate puțin mai devreme nu prea am reușit să ajung prin partea dincolo de piața Avram Iancu, înspre Boul Roșu. Aș putea să-i spun zona medie-nouă a orașului pentru că acolo au fost construite de obicei clădiri în stilul Art Deco în perioada interbelică. Apoi a venit arhitectura comunistă în formele ei și acum talmeș-balmeșul din zilele noastre.

Revenim la lucruri frumoase. Acum vreo săptămână-două am galopat pe acolo. Pe bulevardul acela predomină viluțe antebelice în mai multe stiluri, dar fiind un teritoriu încă exploatabil, după Primul Război Mondial s-au ridicat și acolo unele block haus tare mișto. Nu le-am catalogat pe toate pentru că ar fi cam mult de mers pe jos. ȘI pentru că pe unele le-am pierdut. Proprietarii de azi se întorc cu spatele înspre trecut și își bagă dalta în simțul estetic de acum nouăzeci de ani. E genul ăla de moment în care zicala gusturile nu se discută e pusă la probă. Fiecare să decidă în dreptul lui.

Oricum, rămânem cu ce a mai rămas. Adevărul e că dacă ne lăudăm cu ceva în Arad e mai degrabă baroc, neoclasic sau Secession. În același timp e adevărat că nici nu prea există clădiri reprezentative Art Deco. Ar fi poate Palatul Telefoanelor sau (actuala) Policlinică Municipală. Mai e și casa lui Silvestru Rafiroiu de pe mal, de lângă Tribunal, dar aceea e în paragină.

Asta o fost un fel de introducere. O să cotrobăi prin arhivă și sper în același timp să mai ajung prin oraș pentru fotografii proaspete. Data viitoare o să fie vorbăraie puțină și imagine multă. Așa cum ne place zilele astea. Pace patrimoniului!

Palatul Telefoanelor, mai-sus menționat