Ce putem învăța de la 1859?

Fără a avea pretenția de a cunoaște foarte mult, dar cu o notă destul de bună la Istoria modernă a României, voiam să răspund la această întrebare. Pentru că istoria poate fi de multe ori învățătoarea noastră. Și ar fi bine să n-o fușerim și travestim după plăcerea noastră. Toți care au făcut asta au ajuns destul de rău. Dar nu e vorba despre asta aici. Câteva lucruri pe care cred că le putem învăța despre Mica Unire a celor două Principate.

Nu suntem singuri pe lume. Există o propagandă de ani de zile care vorbește despre excepționalismul românesc, în tandem cu lipsurile pe care ni le-au adus străinii asupra țărișoarei noastre. Nu e cazul să intrăm în detalii, dar, ca orice lucru legat de istorie există nuanțe. Și aceste nuanțe ne arată cu Unirea nu prea se putea face prin noi înșine. Fără Războiul Crimeei nu putea exista un Congres de la Paris. Fără un Napoleon al III-lea sau o regină Victoria nu se putea merge înainte cu adunări ad-hoc și apoi alegeri. Atunci am ascultat de ceea ce ne sfătuiau Marile Puteri pentru că ele garantau binele nostru. Încă nu s-a schimbat nimic (în afară de mințile conspiraționiste care au nevoie de niște dioptrii sănătoase).

Diferențele mici pot fi absorbite într-un scop mai mare. Între 5 și 24 ianuarie a fost o scurtă perioadă de acalmie. Cuza nu era un nume atât de familiar la București. Așa că a trebuit să se facă lobby serios pentru a profita de acea aparentă scăpare din tratat care nu zicea nimic despre aceeași persoană pe două tronuri separate. Așa ajunge ziua de 24 ianuarie să fie o zi de sărbătoare (bineînțeles, cu o consultare prealabilă a aliaților occidentali).  În acea zi, muntenii și moldovenii au trecut peste unele dorințe ale lor și au înțeles că era în folosul viitoarei țări să fie ales același domn.

Nimic bun nu se face într-o zi. 1859 nu este nimic fără 1848. Încă de la acea Revoluție umbla zvonul și dorința unui stat unificat al românilor, indiferent de detaliile acelui proiect. Între aceste date s-a muncit din greu pentru a se ajunge la acest rezultat. Marii oameni de cultură și oameni politici au așteptat momentul prielnic pe care l-au fructificat. Și nu doar 1848, ci înainte în timp, de la cărturari iluminiști și orice om ce simțea că se putea mai bine pentru acest popor. A fost nevoie de o muncă îndelungată, de oameni care au pus cărămidă peste cărămidă pentru a ajunge în acest punct. Nimic bun nu se face pe genunchi, oricât se speră astăzi. Pentru ca în țară să fie bine e nevoie ca azi să se pună semințele pentru mâine și poimâine.  

Un model anume ne-a adus aici. Oricine are dreptul să creadă orice, dar modelul care a dus la unificarea celor două Principate a fost cel democratic, liberal importat din Vest. Odată cu începutul secolului XIX mirosim și noi ce înseamnă aerul libertății. Regulamentele Organice, cu toate metehnele lor, ne învăță despre separarea puterilor în stat, despre responsabilitate ministerială, felul de viață apusean în toată plenitudinea sa. Și același model ne-a ajutat să creștem ca națiune, să ajungem la 1918 și mai departe, până când sorții istoriei au adus furtuni peste continent. Dar modelul este unul viabil și necesar în această margine de lume.

Mai degrabă viitorul, decât prezentul. Am pomenit deja de faptul că 1859 a fost o bornă spre 1918. Evitabil sau inevitabil, e altă discuție. Dar ne arată și că atenția celor implicați a fost îndreptată spre acest moment, spre dorința de unitate ce trecea dincolo de ei. Dincolo de cariera lor de oameni politici, de partidele pe care le reprezentau, au făcut sacrificii pentru a asigura unitatea țării și împlinirea dorinței poporului și al elitei. Aveau în ei timpul istoric. Înțelegând când urma să bată acel ceas au ales să fie treji și să nu adoarmă. 

Desigur, trecutul e istorie, și astăzi vremurile sunt mai tulburi tocmai pentru că ne sunt contemporane. Dar, dacă mai dorim să avem un proiect în față, o șansă de a apărea ca o țară puternică, trebuie să ținem seama de trecut. De oamenii care l-au făcut. De alegerile pe care le-au făcut. Nu putem repeta istoria, dar putem să o înfrumusețăm prin încercarea noastră de a ne autodepăși.

Al Doilea Război Mondial, lecția ce nu trebuie uitată

Nu se poate găsi o explicație logică, cu toate încercările care s-au făcut în trecut. Nu poți să îți dai seama cum s-a ajuns în acel punct. Pentru că n-a fost o cădere bruscă, e clar. Puțin câte puțin Europa belle epoque s-a despărțit de acel tablou frumos și elegant, alegând calea suicidului prin radicalizare. Nu degeaba Ian Kershaw și-a numit cartea despre acest conflict Drumul spre Iad.

Să fi început cu 1848? Cu industrializarea și cu exacerbarea naționalismelor? Fără Primul Război Mondial, cel de-al Doilea nu ar fi fost posibil, e clar. După Primul întreaga societate a intrat într-o fază haotică. Totul se reevalua. Pentru mulți însă rezultatul era zero. Europa a fost zguduită și întoarsă pe dus. Căutând alinare s-a aruncat în brațele unora ca Hitler, Mussolini și alți epigoni frustrați. După o aparentă victorie în 1919, în mai puțin de 20 de ani, Europa era mai divizată și oprimată ca mai înainte.

Să nu uităm de Nanking. Sunt unii care susțin că războiul începe în 1937 prin războiul dintre China și o Japonie tot mai impetuoasă. Dar parcă în Asia milenară masacrul pare mai la el acasă. Mai în oglindă cu basoreliefuri asiriene. Acum însă în loc de macete există mitraliere. Și în loc de milă divină există doar ură nedistilată a omului față de om. Și mai înainte de asta. Etiopia. Și Cehoslovacia. Și în cele din urmă Polonia.

Cred că știm prea bine ce a însemnat, ca desfășurare Războiul, nu e cazul să-l istorisesc. Doar câteva fapte pentru a sublinia mai clar gândul meu. Un conflict industrializat, mai mult decât Primul. Un conflict care a cuprins toată populația, mai ales cea civilă. Și așa avem miracolul de la Dunkirk. Dar și bombardamente asupra Londrei și a altor orașe. Oameni nevinovați uciși fără discernământ. În Anglia, Germania, Japonia, Uniunea Sovietică și peste tot unde s-a putut.

Cu cât citești mai mult te înfiori. Ți se întoarce stomacul pe dos și ți-e teamă întrebându-te dacă nu ai fi făcut și tu la fel dacă ai fi fost în acea postură. Pentru noi Treznea și Ip sunt un apogeu al brutalității. Deși ar trebui să ne aducem aminte de unele fapte ce s-au petrecut la răsărit de Prut, cu românii ca autori. Toată invazia nazistă a URSS e un catalog al distrugerii. Citiți doar cărțile Svetlanei Aleksievici și vă veți convinge. E adevărat că revărsarea Armatei Roșii a fost la fel de brutal, dar a fost doar un efect al unei cauze prea puțin gândită.

Să nu mai vorbim de Holocaust, milioane de oameni uciși doar pentru că nu se potriveau unui standard impus. Un lucru ce nu putea fi schimbat. Un comunist putea fi convertit. Un evreu rămânea evreu orice i-ai face. Și pentru asta trebuia să moară. Să stai chiar și puține minute în cuptoarele de la Auschwitz, pentru a cuprinde acea grozăvie este demoralizator. E un loc ce trebuie văzut pentru a fi crezut. Desigur, există și Dresda, pentru a contrabalansa. Oraș civil, oraș liber distrus de bombaridere aliate. Și încununarea tuturor acestor masacre, două bombe atomice aruncate peste civili.

Asta e istoria pe care o știe toată lumea. Pe lângă aceasta, există costul uman. Orașe distruse, sate nimicite, oameni refugiați care încotro. Foamete. Răzbunări. Ură, o ură cum n-am mai existat până atunci pentru că Dușmanul trebuie extirpat, eliminat în întregime, fără regrete. Au fost prea puține raze de speranță în această furtună a lumii.

Să nu ne legăm de statistici. În primul rând pentru că ar îngheța sufletul oricărui om normal. Și pentru că ne transformă în niște spectatori pasivi. Dacă ar vrea cineva să învețe orice despre Război, să citească memorii. Cât mai multe și cât mai diverse. Ca să înțeleagă un lucru: aceasta a fost o nebunie ca niciuna până atunci. Un război civil uman. Un genocid al omului contra omului.

Cel mai important cred că e să învățăm lecția acceptării. Nu a urii. Putem să ajungem ca după ce învățăm, să-i urâm pe ruși, pe germani, pe americani, pe englezi ș.a. Nu asta e important. Cea mai importantă lecție e tocmai aceasta. Acei 6 ani rămân ca un exemplu, ca o mărturie a locului unde te duce ura, mania ideilor. La a ucide oameni cu zâmbetul pe buze, știind că faci un lucru bun. Și de aceea trebuie să ne vindecăm. 

           

Asimov scria, după ce fusese și el parte a acestui Război, unul din cele mai faimoase citate ale sale: Violența este ultimul refugiu al incompetenței. Un mare adevăr. Jean-Louis Vullierme are o carte fascinantă despre acest subiect. Concluzia lui este că pentru a birui răul, nu trebuie să o faci tot prin rău. Ci dând dovadă de bine. Pare un ecou al unui gând al sfântului Pavel, biruiți răul prin bine (Romani 12:21). Va dura mai mult dar e necesar. Pentru că altfel nu suntem mai buni decât cei răi.

Cred că întotdeauna se vor ridica admiratori ai răului. Acesta are o fascinație ce trece dincolo de banalitatea sa. Întunericul are umbrele sale ce fac pe mulți să vrea să se adăpostească acolo. Mulți sunt de acord mai mult sau mai puțin cu ideile fasciste, chiar și în zilele noastre. Alții urăsc oameni pentru că nu sunt la fel ca ei. În rândul acestora ar trebui să intre oameni care să le vorbească despre nebunia acestei gândiri, despre rezultatul final al urii, transformarea Europei într-un imens furnal reîncălzit prin victimele unui război fără sens. 

Recenzie-Pe când eram orfani, Kazuo Ishiguro

Prima experiență literară legată de Kazuo Ishiguro a fost Amintirea palidă a munților, roman care mi-a plăcut destul de mult. Are o atmosferă solemnă, melancolică și liniștită. Recunosc, am luat cartea doar pentru că înainte el a luat Nobelul. Autorii din Orientul Îndepărtat încă nu mi-au căzut în mână (în afară de Shusako Endo) așa că nu prea știam cum să evaluez stilul lor specific.

Totuși, Pe când eram orfani e un roman a cărui acțiune se petrece destul de mult în bătrâna Europă și pe mai bătrâna insulă a Britaniei. Christopher Banks, un tânăr orfan, devine un detectiv de renume care rezolvă cazuri și își fac loc în societatea mondenă a anilor 1930. Sarah Hemmings, o tânără orfană, care captează prin prezență și șarm atenția acestei elite joacă un rol episodic în această poveste. Pe lângă ei, Jennifer, nepoata lui Christopher, care devine protejata sa într-un efort de a-și ajuta una din singurele rude pe care le cunoștea. Ei sunt orfanii poveștii.

 Revenind însă la firul narativ, trebuie menționat că acțiunea se petrece pe două planuri. Primul, în trecut, în copilăria lui Christopher în copilăria sa fericită când locuia la Shanghai împreună cu familia sa și cu prietenul său japonez Akira. Totul se sfărâmă însă când la un scurt interval ambii părinți dispar. În acel moment se mută în Anglia unde locuiește la mătușa sa, dezvoltând pasiunea și ambiția de a deveni detectiv. Și ce încununare mai potrivită a acestei vocații decât rezolvarea cazului dispariției propriilor părinți…

Nu pot spune că mi-a displăcut cartea, deși o găsesc inferioară primei citite. Fiind prezentată din punctul de vedere a lui Christopher nu lipsesc momentele în care cititorul este uimit de naivitatea băiatului. Cine credea că Diana în Wonder Woman nu știa cum se învârte lumea cu siguranță că va avea parte de o surpriză.

 E adevărat că pentru fiecare lumea se învârte în jurul său, dar felul în care e pregătit conflictul ce ocupă a doua parte a cărții, revenirea în Shanghai, te face să crezi că totul se petrece într-o realitate gândită doar de Christopher. Pentru că îți dai seama că semnalele celui de-al Doilea Război Mondial și o dispariție petrecută în urmă cu mai bine de douăzeci de ani nu prea au legătură. Ar fi fost interesant dacă la final aflai că totul fusese în imaginația unui copil ce nu a putut trece peste durerea pierderii părinților lui. Totuși nu e cazul.

 Acțiunea este destul de lentă și pe alocuri confuză. În alte locuri coincidențele sunt destul de mari pentru a fi credibile. Descrierile sunt totuși la înălțime, deși mai mult în flashback-uri, mult mai palpabile și interesante decât prezentul. Atât în Londra cât și în Shanghai se citește o anumită artificialitate. S-ar putea ca acesta să fi fost scopul autorului, care dorea să critice înalta societate, dar devine un dezavantaj în momentul lecturii.

 Sarah Hemmings e fără doar și poate personajul cel mai interesant. Aparent o parvenită care se mărită cu cineva care ar putea să o întrețină, se pare că e mult mai complexă decât atât. La rândul ei orfană ea caută să modeleze un sens lumii și se vede în rolul de a fi factor declanșator. A fi femeia din spatele bărbatului puternic. Când aceasta eșuează fuge departe și găsește ceea ce poate fi numit dragoste adevărată, realizând că poate nu a înțeles bine cum stă treaba cu schimbatul lumii.    

   

Dacă romanul nu ar fi avut un final atât de întunecat probabil că ar fi căzut mai repede în uitare. Ultimele capitole relevă adevărul. Christopher află ce s-a întâmplat cu părinții săi. Și sunt întradevăr vești proaste. Întreg eșafodajul realității sale este dărâmat și în spatele lumii ideale se află un sacrificiu cutremurător. Ishiguro creează o rezoluție care demonstrează o idee simplă într-un mod fără echivoc, dar brutal.

Este evident că tema principală a cărții este lipsa, pierderea. Toți au rămas orfani, au pierdut elementul care trebuia să le definească identitatea. Rătăcesc prin lume căutând să se modeleze pe sine fiind încă legați cu lanțuri invizibile de trecutul lor. Aceasta îi va afecta și îi va aduce în pragul unor situații tensionate.

Un element important este acela că romanul este unul postmodern așa că în multe momente încearcă o deconstrucție. Multe idei sunt sfărâmate și reașezate. Reinterpretate. În acel moment ceea ce părea a fi clar de fapt ascunde intenții și secrete tenebroase. Nici măcar mitul copilăriei fericite nu stă în picioare, servind ca mască pentru  o realitate crudă.

În concluzie, e o carte ce poate fi citită deși nu oferă o atât de plăcută experiență. Dacă ești fan al lui Ishiguro cu siguranță că vei citi cartea. Dacă vrei un roman polițist, nu e cazul, accentul fiind pus cu precădere pe analiza personajelor. Pe când eram orfani e o carte mediocră, cu acțiune lentă și uneori confuză, ce explorează teme profunde dar fără o rezoluție concretă.  

De ce ar fi o greșeală ca 30 decembrie să devină Ziua națională?

Zilele trecute s-a ridicat această propunere de a înlocui data de 1 decembrie ca zi națională și de a celebra 30 decembrie ca dată de referință. Argumentul principal a fost acela că monarhia își are cumva locul într-un trecut regresiv, iar republica este o formă de conducere destinată să ne expedieze în viitor. Deci, care e problema?

30 decembrie 1947 este o dată esențială în istoria României, fără îndoială. Poate mai mult decât 1 decembrie. Efectul Marii Uniri a reușit să fie anulat parțial în doar 22 de ani (mai avem Ardealul!), dar instaurarea comunismului încă ne bântuie până în zi de astăzi. Dar hai să facem o comparație.

Ziua Republicii este o formă destul de obișnuită în multe state de pe glob. Prin asta dorește să se arate o schimbare de regim înspre bine, o despărțire de o monarhie oprimantă sau de o putere străină care a ținut sub control acel stat. De exemplu, Lituania își serbează ziua națională pe 15 mai, în amintirea acestei zile când în 1920 Adunarea Constituantă a țării se reunește pentru a proclama independența față de statul rus. 29 octombrie este ziua națională a Turciei, zi din anul 1923 care a fost martoră a abolirii Imperiului Otoman.

Doar două exemple, dar în majoritatea cazurilor povestea este aceeași. Statul care în trecut a fost o monarhie, mai bună sau mai rea, a ales să își schimbe forma de guvernământ într-o republică (mai bună sau mai rea). Care e problema cu România?

30 decembrie 1947 este cu adevărat ziua abdicării Regelui Mihai, sfârșitul dinastiei de Hohenzollern și instaurarea Republicii Populare Române. Un regim politic susținut de tancurile Armatei Roșii. Un regim cu o mână de simpatizanți aflați în ilegalitate și hăituiți de către Siguranță în timpul Regatului. Dar care au putut realiza acest act tocmai datorită sprijinul străin (nu cumva este o temă prezentă astăzi intervenția străinilor? Uitați un exemplu fără echivoc).

De asemenea, regimul comunist a dus la patruzeci și cinci de ani de dictatură. Cine caută democrație și liberă exprimare în perioadele Dej și Ceaușescu pot căuta mult și bine. Regimul comunist a însemnat o largă persecuție a celor care nu s-au conformat partidului. A dus la moartea a mii de oameni în penitenciare „de exterminare” (pentru cei care au dubii, recomand Fenomenul Pitești, Virgil Ierunca).  

    

Elita politică și culturală interbelică a murit în închisori sau a fugit peste hotare. Minoritățile etnice, religioase și nu numai au suferit de-a lungul întregii perioade. Țăranii și-au pierdut pământurile și marile afaceri au fost naționalizate. Securitatea, organul suprem de poliție, și-a format o masă loială de cadre care erau în stare să toarne până și proprii părinți. Au distrus cultura, istoria, respectul și au încercat să creeze un om nou. au creat un om mediocru, ai cărui urmași încă fentează legea și în noua republică de după Revoluție.

Cel mai important de reținut este că punctul alpha, momentul acestei transformări societale este 30 decembrie 1947. Data finală a unui proces început imediat după 1945. Până atunci, comuniștii au subminat fără scrupule parlament, guvern, monarhie și orice le-ar fi stat în cale. În numele „„democrației populare””.

Așa că s-ar serba instaurarea unui regim politic străin poporului român, proclamat în zgomotul pașilor unei armate de ocupații (adică, Armata Roșie). Un regim politic care a decis că o bună parte a populației nu este bună și trebuie exterminată pentru că nu se conformează. Să nu ne cramponăm în cuvinte, când e vorba de adevăr. Miile de oameni uciși nu au pierit din greșeală nici în România, nici în Uniunea Sovietică și nici în altă țară aflată sub conducere comunistă.

Cred că e destul. Poate că există loc pentru o discuție ulterioară despre binefacerile (fără ghilimele) aduse de regimul comunist. Dar pentru această întrebare, răspunsul este un nu hotărât. Alegeți mai bine 17 decembrie sau 22 decembrie. A fost un moment când întradevăr poporul a strigat pe limba lui: Libertate! Dar nu această dată atât de întunecată a istoriei țării noastre. E cazul să ne învățăm istoria, altfel riscăm să ne pierdem șansa la un viitor curat.