București-pelerinaj. Interludiu

 

Dacă-i mai mare scrii mai mult.

Lăsasem în coadă de pește ultima postare, după revenirea din Cluj. Da, evident, o ieșire mai departe nu se putea decât în București. După toți acești ani în care cuvântul cheie a fost ograda și distanța era momentul pentru reluarea zborului.

Niciodată nu mi-am imaginat că voi lipsi atât de mult. Dacă aș rămâne fidel titlului, îmi imaginam cel puțin două pelerinaje la marile sărbători, Bookfest și Gaudeamus. Și cine știe ce altceva putea rezerva viitorul, acum doar o alternativă imaginară.

Dar realitatea de multe ori în loc să ne ofere lămâi să facem limonadă ne dă nuci și nu prea avem ce zeamă să stoarcem din ea. Dincolo de această observație gastronomică, rămâne totuși un adevăr. Bucureștiul merita o reîntoarcere.

Mai ales că plecarea a fost în doi peri. Orice plecare e o dezrădăcinare. Cu cât stai mai mult într-un loc, cu atât doare mai tare. O spun și acum ca atunci, în 19 eram fericit că plec. Era finalul unei etape și începea altceva. Dar și astăzi când trec prin albumul cu fotografii, îmi aduc aminte regretul, un fel (să-i zicem) pre-nostalgie parcurgând pentru ultima dată străzile mele, pentru că urma ca de acum înainte să fiu un simplu turist, un vizitator

Am plecat căutând vindecare. Ultimii ani au fost ani ai contrastelor. Al unei balanțe care adăuga un deficit la fiecare lucru bun care se întâmpla. Până la momentul în care mi-am dat seama că eram aproape împins într-o nouă direcție, reconfigurat pentru un alt loc. Dincolo de amintirile plăcute, de pașii care m-au purtat înspre momentele plăcute a rămas și o umbră, un spectru apăsător.

De atunci a urmat un progres, un regres în aceeași respirație cu restul planetei, și după aceea o văduvire pe care o resimte doar acela care știe cât a pierdut și de unde s-a prăbușit. Mai adăugăm pe lângă asta și un sentiment acut al resemnării cu o nouă formulă de viață (numită într-un mod aproape satiric în cealaltă postare Iuliu Pandemicul).

Rămân totuși la ideea că există o cale de redresare. Dacă aș face apel la o altă parabolă cinematografică din filmul meu terapeutic, Dark Knight Rises, putem rămâne blocați în acea groapă, sau putem să ne regăsim vechiul spirit, să urcăm și să facem acel salt al credinței în noi înșine, demonstrând că ceea ce a fost nu s-a pierdut de tot.

Asta se realizează prin pași mici. Prin repetiția unor obiceiuri uitate, lăsate în trecut. O scurtătură pe străzi întortocheate, ghicirea ordinii în care se deschid ușile metroului. Obișnuința, reîntâlnirea cu momentul în care aveai o încredere în sine ce nu fusese încă fisurată, zguduită. Și acest moment de reconciliere e necesar, vital, pentru viitor. Nu există viitor fără așa ceva.

Mai devreme am spus că am plecat din București ca să găsesc vindecare. Astăzi mi-am dat seama că reîntoarcerea s-ar putea să fi fost ingredientul lipsă fără de care nu poate fi vorba de așa ceva. Până și simplu fapt, banalul drum dinspre Unirii spre Tineretului, pe care l-am bătut de atâtea ori. Îmi aduc aminte de ultimele luni când simțeam greutăți în picioare și uneori abia mă împingeam înspre centru. În seara asta am zburat pe drumul ăla. Simțeam aripi la picioare și o stare de ușurătate pe care am uitat-o demult.

Vin spre încheiere cu o altă aluzie cinematografică. Multă lume n-a apreciat în Avengers: Endgame persoana lui Fat Thor. Eroul care a eșuat, și apoi s-a delăsat, copleșit de eșecul său. Personal, în 2019, a fost un moment de conectare cu personajul. De aceea, în același film când regăsește Mjolnir și declară, Im still worthy (Sunt încă vrednic/Încă merit), e un strigăt de triumf pe care oricine îl poate rosti cu aceeași bucurie.

Vindecarea implică și trecut și viitor, dar mai ales acceptarea a ceea ce nu s-a putut face, dar și încrederea că vina a fost a unui context și nu a ta. O putem da în bară cu ușurință, chiar în fața liniei de sosire. Soluția nu este o prăbușire într-un alt abis, o dezlegare de lumea exterioară, ci asumarea eșecului și ridicarea. Trecerea prin aceeași vale, având de data aceasta ochii îndreptați înspre munții ce stau înaintea ta. Pentru că acum, după ce te-ai reconectat, aceștia îți stau deja la picioare, gata să fie cuceriți.

Regăsire fără pierdere

 

Trăim cu multe prejudecăți și le dospim, mai ales când începem să credem că avem dreptate mai mult decât este cazul. Mintea e un constructor febril și oferă material pentru ridicarea multor turnuri și ziduri care s-ar părea că ne încorsetează, nu ne ajută să atingem cerul posibilităților.

Și acum să traduc în românește această introducere criptică. Sunt proaspăt reîntors dintr-un weekend plănuit de-o vreme. Nimic spectaculos, totul ordonat, pe placul unui introvertit spăimos. Dar totul a ieșit bine, poate mai bine decât m-aș fi așteptat. Și în lunga călătorie înapoi, făcută cu trenul (thanks CFR), am avut timp să mă gândesc. Și am corectat cel puțin o deficiență din ultimii ani.

Am fost la Cluj, ca să apropiem și mai mult obiectivul. Un fel de vizită pretext, având atașat și un motiv mai punctual. Neimportant pentru rândurile de aici. A fost o experiență interesantă. Dacă i-aș găsi un companion cinematografic, ar fi fost ca și cum aș fi dispărut cinci ani după ce Thanos a folosit Infinity Gauntlet și apoi brusc am revenit înapoi de unde am plecat, în vreme ce alții au rămas pe loc, trăindu-și viața pe mai departe.

Am regăsit și străbătut poteci bătătorite, am relegat pași întrerupți de anii măștilor. E o senzație ciudată, greu de explicat (legați-vă de ilustrația de mai sus). Ai putea jura că nu s-a scurs atât de mult timp, că a fost doar o vacanță scurtă, iar acum te-ai întors înapoi de unde ai plecat. Chiar dacă timpul a împins scorul zilelor mai mult decât te-ai gândi.

Acela a fost momentul în care am ajuns la acea revelație solitară. Am trăit multă vreme cu impresia rupturii, un defect repetat al meu. Prea concentrat pe prezent, prea miop pentru a vedea imaginea de ansamblu. Am pomenit și altă dată despre ceea ce mi se părea o metamorfoză, transformarea din bătrânul Iuliu care fusese cândva abucureștean și aclujean, o etapă încheiată. La capătul ei se afla Iuliu Pandemicul, un alt spectru, configurat după alte valori și frici.

(Ca paranteză, niciodată nu mi-am imaginat că ar exista în mod real astfel de entități, că în mintea ar fi mai mulți eu; e doar o încercare de interpretare simbolică a etapelor vieții; cred că e important de notat și asta)

Cu toate acesta în doar trei zile, Iuliu Pandemicul a fost scuturat, a fost evaporat și cele vechi și bune au preluat controlul. Dacă aș folosi o altă metaforă, m-aș gândi la momentul în care Gandalf îl salvează pe regele Theoden de blestemul lui Sauron. În film e clară acea eliberare, prin tranziția de la figura fragilă a unui bătrân înapoi la semeția vârstei și vitalitatea regală aparent pierdută.

Păstrând proporțiile, am simțit ceva asemănător. E probabil un proces comun persoanelor care nu au o încredere în sine atât de stabilă. Și care este exacerbată de procese globale de care nu poți scăpa până la urmă. Și mai e și obsesia autoanalizei și reinterpretării care te formează până la urmă.

Așadar, e o combinație care te face să-ți alege o cărare. Îți sapi o groapă și apoi zici că ăsta este viitorul. Dar s-ar putea să nu fie așa. Uneori e nevoie doar de o scânteie pentru a te întoarce înapoi la ceea ce credeai că s-a pierdut, că niciodată nu se va mai întoarce.

Asta s-a întâmplat după doar trei zile de peregrinat prin Cluj. Aproape că-mi vine să râd dacă mă gândesc la ce va ieși odată ce-oi ajunge pe plaiurile pe care vreau să le reîntâlnesc