Sfârșitul (parțial) al unui proiect de cale lungă

 Deși nu sunt un suporter al cățăratului pe munți, cred că orice proiect se poate asemăna cu ascensiunea pe un vârf. La început ești la poale și te uiți cât de mare e muntele ăsta. Apoi urci, urci, urci de-ți rupi picioarele și spatele dar ajungi în vârf. E splendid! Apoi îți dai seama cât ai de coborât. Și atunci când vezi cealaltă parte, când vezi poteca ce duce înapoi în lumea plată, ai un sentiment de împlinire.

Aici mă găsesc eu. Am urcat muntele și cu picioarele tremurânde și spatele plin de junghiuri sunt gata să mă cobor înapoi în vale. A fost cu adevărat un drum lung, depășind hotarele anterioare. E vorba de ceva scris în cazul în care cineva se întreabă pentru ce depun atâta efort să ilustrez cu atâta entuziasm.

Sunt unele lucruri pe care le scrii pentru că te trăznește o idee și trebuie neapărat să-i dai viață pe hârtie. Alte lucruri se împlântă în craniu și rămân blocate acolo până când le extragi picătură cu picătură, rând cu rând, pagină cu pagină. Asta fac autorii adevărați, care nu sunt dependenți de AI, AI, AI.

Și se vede că nu m-a părăsit scânteia de ani de zile. Am verificat de curiozitate un folder unde îmi țin ideile pentru bulgărele ăsta de cuvinte. E o poetică coincidență că prima schiță simplificată și expirată e salvată în laptop pe data de 18 februarie 2023! Și un alt curent care s-a unit cu fluviul mare își are originea puțin mai devreme, în ianuarie 2023. E cale lungă de la o bornă kilometrică la cealaltă. Și are și un rost mai profund.

Interesant e momentul în care îți dai seama că lucrezi la acel lucru care va ajunge să te definească. Te gândești ce a gândit Victor Hugo când a meșterit la Mizerabilii, ce cântec îi umbla prin mintea lui Tolkien când șlefuia Stăpânul Inelelor sau la ce mistere ajungea Herbert în drumul său spre Dune. Mă asemăn cu călătoria celor mult mai pricepuți, nu cu calitatea scriiturii.

Ideea e că din momentul în care au pus ultimul punct sau de când au ridicat unul din volumele proaspăt sosite de la tipografie, s-a stabilit o simbioză între aceștia. Nu există Asimov fără Fundație și Fundație fără Asimov. Nici Moromeții fără Marin Preda cum nici Marin Preda fără Moromeții.

Cam aici sunt eu. Terminând ceea ce cred că va rămâne opera mea. Cuvinte mari, dar trebuie rostite, pentru că orice s-ar întâmpla de acum înainte, știu că am ajuns la răspântie. Nu pot face jocul de cuvinte pentru că nu am un titlu pentru această carte. Și nici nu l-aș fi dezvăluit atât de dezinvolt într-o postare de blog.

Dar da, după aproape trei luni de zile în care am visat, am scris, am înțepenit, am migălit, m-am surprins și m-am încurajat, e la porți. Aproape de ultimul punct. Mai e cale lungă până va deveni carte. Dar există. Cel mai important lucru. Există, pulsează și stabilește un drum înaintea sa. Unul pe care trebuie să umblu de acum înainte pentru că nu mai putem fi separați. Sau cel puțin, asta sper să fie prognoza viitorului.

Ps. de a doua zi. Spoiler!!!

Expanse 4. Cibola în flăcări, James SA Corey. Impresii

 Și uneori, toate lucruri vin laolaltă așa cum trebuie.

În sfârșit am citit un roman de tren... pe tren. Mă simt un om împlinit, fericit. Dincolo de exagerări, mă bucur că am reușit să depășesc o altă bornă literară. E drept, a fost nevoie de două drumuri Arad-București, dar vina a fost a organismului care nu rezistă nevoii de somn. Dar să vorbim despre lucruri serioase.

Al patrulea volum deschide o nouă perspectivă. O mie de lumi gata să fie explorate. Dar de către cine? Coloniștii care își încearcă norocul devin squatteri și își întemeiază o așezare pe o lume dată în folosință unei corporații. Când nava principală de explorare sosește, este avariată de explozia unei bombe artizanale. Un nou conflict e pe cale să erupă. Și cine altcineva poate să-l rezolve mai bine decât James Holden și echipajul Rosinantei?

Mi-a plăcut cartea. Poate că în sfârșit intru în ritmul de space opera exploziv hollywoddian. Poate e oboseala de la tren, deși mă îndoiesc. În afară de unele nemulțumiri toate cărțile sunt bine structurate, au suficient combustibil emoțional și capacitate de a surprinde mirarea cosmică. Pe de altă parte, nu prea poți spune că există multe surprize și pe alocuri regăsim unele clișee SF reîncălzite. Dar asta nu strică distracția celor ce au venit exact pentru așa ceva, nu-i așa?

Un lucru care mi-a sărit în ochi s-ar împărți în două scărpinări de cap. Primul rând, o anumită repetiție. Punctul culminant al cărții anterioare și rezolvarea problemei este cineva trebuie să intre în entitatea extraterestră să apese un buton și problema se rezolvă. În cartea aceasta cineva trebuie să intre în entitatea extraterestră, să apese un buton și problema se rezolvă.

Pe lângă repetiție este și impresia ușurinței de a închide conflictul. Apeși butonul și amenințarea dispare, se oprește motorul chiar înainte să-i macine pe eroi. E drept, situațiile sunt suficient de diferite, dar privite superficial sunt aceleași.

Știu că mai există și alte francize care tratează ideea unor civilizații care lasă în urmă relicve antice, dar gândul mă tot trage la Odiseea Spațială a lui Clarke, mai ales la 2010 de data aceasta. Nu-mi pot explica de ce, dar felul în care este așezat decorul mă împinge înapoi în brațele invizibile ale monoliților.

Pe de altă parte, îmi plac ce fac autorii acum că se mută mai departe de planetele sistemului solar. O nemulțumire anterioară era tocmai o anumită familiaritate și banalitate a descrierilor. Pe planeta extraterestră pot crea făpturi și spații cu adevărat insolite, folositoare pentru creativitate.

Mi-a plăcut și că nu există neapărat un antagonist clar. Adică, avem un agent al împotrivirii, să-i spunem așa. Este un om al corporației, om al literei, care gândește pentru binele mai mare și care e gata să lase în urma sa o droaie de cadavre pentru a-și împlini scopul. Dar când faci pasul în spate, găsești circumstanțe atenuante fără a-i aproba acțiunile (să sperăm).

Un alt lucru bun a fost că fiecare din membrii echipajului au ocazia să facă ceva. Și înainte erau implicați, dar acum parcă s-a văzut mai bine munca de echipă, ceea ce a ajutat la individualizarea lor. Iar discuția dintre Alex și Basia a creat un vortex emoțional puternic.

Și finaaaalul, oameni buni! Nu voi lăsa un spoiler pentru că e tare de tot. Avarsala se întoarce, la fel și Bobbi. Vedem puțin și planeta Marte, vecina beligerantă a Pământului. Iar motivul acestei post-credit scene a la Avengers, e monumental. În sfârșit acțiunea politică pe care o așteptam. Adică, asta sper pentru volumul următor. Voi fi dezamăgit dacă nu gustăm puțin din meniul propus.

Per total, scorul este unul pozitiv. Cum spune de obicei, nimeni nu începe seria de aici. Cei care am citit suntem veterani. Dacă am obosit după 3 cărți, eu zic să mai faceți efortul pentru una în plus. Merită. Dacă nu v-a prins din primele cărți, e prea târziu pentru minuni. Încă suntem în urcare, dar nu pentru multă vreme. Și lucrurile s-ar putea să devină cu adevărat interesante.

Un alt aspect important. Acesta este ultimul volum tradus în limba română. Paladinul și-a încheiat circuitul și din câte am înțeles nici nu mai e cale pentru ultimele 5 cărți. Într-un fel e bine pentru că deja am dat banii pe originale. Îmi pare rău pentru cei care încep seria și trebuie să facă switch-ul. Sau poate cumpărați toată seria în original. Trăiască Books Express, Okian și Cărturești!

 

Când ne-o revedea, om fi departe. La cărți bune!