Ce mă fac a doua oară?

Cred că devin pe zi ce trece mai anti-tehnologist. Sau mă rog, hai să nu fiu atât de extremist și să creez bariere. Văd mult prea multe comportamente definite prin noile tehnologii care mă îndeamnă să fac un pas înapoi. Sunt nostalgic, da. Născut înainte de boom-ul ăsta. Copilăria mi-am petrecut-o afară, zburdând ca un ied în spatele casei. Alergând și transpirând. În timp real, fără săgețile A,S,D sau W. Așa că da, sunt subiectiv.

Cu toate astea, și cu toate că nu vreau să-mi asum mantia lui Ioan Botezătorul strigând singur în deșert, văd că lumea se schimbă și văd că și eu o iau pe ulei. Sunt multe de discutat, și nu le vreau expuse aici. De un lucru m-am făcut conștient recent. Am reurmărit un film pe care-l mai văzusem. Așteptam din partea mea orice fel de reacție. Pun în balanța factorilor și o anumită oboseală ce retează elanuri și entuziasmul. Dar de multe ori în momentul în care filmul îți cerea să simți ceva, nu s-a întâmplat nimic. Mi-am dat seama de ce. În perioada dintre cele două vizionări, am revăzut, disparat secvențe din el. Asta e mișto, vreau să o văd din nou și din nou. Atunci când totul este reașezat în contextul mare știi deja pașii, ce și cum se mișcă și privești puțin plictisit ca cineva care recitește o pagină prin care s-a pierdut fiind cu gândul departe.

Ce vreau să spun? Dacă aș vrea să sun tabloidian și înspăimântător, aș zice că e un adevărat sindrom aici. Oi fi singurul om de pe planetă ce se confruntă cu asta? Sigur nu. În clipurile cu acele secvențe aveau o mulțime de vizualizări. Oamenii s-au obișnuit să facă asta. Și după aceea urmăresc și filmul. Poate ei reușesc să-și obțină o reacție genuină în urma vizionării. Dar e și o problemă la mijloc.

Avem puterea repeat-ului. Avem sub control opțiunea de a revedea ce vrem, când vrem, de câte ori vrem. Ne stimulăm mintea doar cu miezul tăind astfel drumul care ne aduce până acolo (în cele din urmă un film e și un drum; asta dacă e un film bine făcut). Nu te mai bucuri cu aceeași intensitate și nu resimți pierderea dacă deja ai văzut scena victoriei în afara contextului de 6 ori înainte. Se pierde ceva din, să-i spunem mirare (englezescul awe). Și nu mă refer aici doar la filme.

Orice om care are un buton la îndemână îl va folosi dacă îi va fi de folos. Și de cele mai multe ori cădem în plăcerea excesului. Revederea asta a unor scene e ceva. O conversație interminabilă e altceva. O capacitate de stocare enormă e altceva. Posibilitatea de a modifica aproape totul e altceva. Sunt mici exemple care indică un lucru ușor de înțeles pentru societatea noastră evident consumeristă (e un clișeu pe care îl accept): echilibru și limita sunt cuvinte de muzeu.

Vechile virtuți prezente atât în morala greco-romană, creștină sau de altă inspirație par să fie de domeniul trecutului, al vechiului. Le studiem poate la școală și ne mulțumim cu atât. Nu vrem să le învățăm pe pielea noastră. Până și piratarea unui film, dacă tot am început cu asta, face parte din aceeași categorie. N-ai răbdarea de a merge într-un cinema și de a-l vedea. Te uiți la el la proasta calitate a unei camere introduse ilegal în sala de spectacol. Și nu e doar atât. 

Se pierde mult din ceea ce într-un mod atât de frumos, dar și atât de uzat prin repetiție inconștientă (din nou!) spunea Blaga; nu strivesc corola de minuni a lumii. Câtă lume citește poezie (de un anumit fior stilistic) și câtă mai sta să și priceapă tușele unei profunzimi ce se găsește dincolo de ecranele unui gadget. O să ne depersonalizăm și desensibilizăm atâta vreme cât profităm în exces de acest dar. Da, poate fi și ceva bun, nu sunt un taliban tehnologic ce ar sparge servere de internet cum spărgeau soldații Daesh capetele zeilor mesopotamieni. Sunt și lucruri bune pe care le poți obține prin această stocare aflată la degetul mic. 

Eu propun însă altceva. Exercițiul pauzei. Exercițiul unei așteptări cu sens, a răbdării și a căutării unui sens în ceea ce vezi și ceea ce faci. Smartphone-urile pot fi bune dacă în acestă ecuație cel inteligent nu este telefonul, ci proprietarul. În cazul acela, vei ști bine când e momentul să apeși butonul de OFF. 

Ce am învățat din cartea the Genesis of Science?

Este ușor să îți formezi concepțiile bazate pe o singură autoritate sau pe o carte pe care ai citi-o cândva și pe care n-ai reușit să o mai compari cu o altă lectură. Și atunci, zici că știi ceva, deși s-ar putea ca adevărul să fie pe la mijloc sau să fie departe-departe de tot.

Evul Mediu este o perioadă mult disprețuită de toată lumea ca o epocă a primitivismului, a înapoierii datorată mai mult sau mai puțin unui control cvasi-total al Bisericii creștine asupra societății. Ceea ce e interesant, e că și acest fapt de necombătut vine din opinia personală a iluminiștilor, oameni care aveau toate motivele să păteze imaginea Bisericii având în vedere că ei își arogau poziția de lumină a lumii și noi civilizatori.

Revenind, cartea The Genesis of Science:  oferă un portret nepărtinitor, clar și interesant al perioadei Evului Mediu, mult îndepărtat de clasica imagine a unor cocioabe de pământ, a cavalerilor bețivi și a morții ce era pretutindeni. Nu spun că această perioadă a fost paradisul pe pământ, dar n-a fost nici atât de îngrozitoare și înapoiată. Mai jos, câteva lucruri pe care le-am aflat despre știința vremii:

·        -Biserica nu a susținut niciodată faptul că pământul este plat, nu a interzis niciodată disecția umană, nu a interzis cifra 0 și nu a ars pe rug oameni de știință

·        - Leonardo da Vinci nu a influențat deloc știința occidentală; faimoasele sale caiete nu erau cunoscute în epocă fiind descoperite mult mai târziu

·       -  Cel care inventează termenul de Ev Mediu întunecat este Francesco Petrarca (1304-1374)

·   -În perioada medievală apare asolamentul trienal, ce va duce într-o perioadă de timp la creștere demografică și ca o cauză ulterioară la ascensiunea Occidentului

·      - În perioada lui Charlemagne are loc așa numita renaștere carolingiană în care se pune preț pe trecut, se înființează școli pe lângă biserici și se copiază textele anticilor

·        - Oamenii medievali știau că Pământul este sferic și chiar i-au aproximat diametrul

·  -Cunoașterea despre lume și izvorul pentru formarea unei viziuni asupra lumii (worldview), era întemeiată pe Biblie, dar și pe cultura antică grecească; de multe ori credința orbească în Platon sau Aristotel a cauzat încetiniri ale descoperirilor științifice

·    - Faptul că filozofii naturali înțelegeau că Dumnezeu are o natură neschimbabilă i-a făcut să caute în natură reguli și principii prin care să înțeleagă lumea înconjurătoare

·    -Creștinii nu aveau obiceiul de a incendia biblioteci, cel puțin nu mai mult decât alte culturi sau popoare războinice

·       -Universitatea este un fenomen occidental creștin; nicio altă cultură nu a produs un asemenea model de învățământ, chiar dacă există asemănări cu unele școli, având totuși o capacitate și o influență restrânsă

·      -În Evul Mediu nu exista o instituție de sine stătătoare a Inchiziției; cei care mergeau pentru a investiga cazurile de erezie erau agenți papali ce aveau nevoie de girul și sprijinul autorităților locale, seculare; în plus, cei care ajungeau a fi arși pe rug erau cei fără nicio urmă de remușcare sau dorință de a retracta, de cele mai multe ori acuzații fiind eliberați (și nici nu foloseau tortura pentru a obține informații de la inculpați)

·       -  De fapt, regele francez Robert II, în 1017, institutie arderea pe rug ca pedeapsă pentru erezie, practică ce s-a răspândit în Europa catolică

·         -Pentru a produce și a ridica impresionantele catedrale romanice și gotice a fost nevoie de cunoștiințe inginerești deosebite și calcule complexe

·        - Alchimia și astrologia au jucat un rol important în nașterea științelor moderne

·   -Cruciadele au fost războaie aprobate de către Biserică, dar a căror conducere s-a aflat în mâna domnilor seculari

·    -Persistă mitul că  Roger Bacon a fost închis de către Biserică pentru cunoștiințele sale științifice; cercetarea istorică dovedește că acest fapt este fals

·    -Ceasul mecanic a fost inventat în Anglia, prima mențiune fiind în Norwich în 1273; o astfel de invenție reprezintă un avans tehnic nemaivăzut

·       -Orele calculate de la miezul zilei și miezul nopții își fac debutul în anii 1340, odată cu construirea unui ceasornicar așezat în orașul Padua

·       -  În anii 1450 apare tiparul, invenția lui Johannes Gutenberg, ce permite o masivă circulație de cărți, o transmitere mai ușoară a informației și păstrare a autorilor medievali care deși nu mai erau atât de citiți încă rămâneau la dispoziția celor interesați

·       - Renașterea a fost la fel de mult o epocă a credinței ca Evul Mediu, deși era mai superstițioasă și mai violentă; din nou istoricii moderni au ridicat un piedestal pentru mințile acestei perioade, desenând un grafic al progresului

·        - Prețuind meșteșugurile și artizanatul la fel de mult ca și cultura academică, puritanii i-au încurajat pe filozofii naturali să-și murdărească mâinile și să facă experimente

·        - Un studiu recent arată că pionierii științei moderne sunt împărțiți echitabil între catolici și protestanți

·        - Descoperirea lui Nicolaus Copernicus nu reprezintă o inovație a unui geniu solitar, ci concluzia unor mici elemente înțelese încă din Evul Mediu

·    -Procesul lui Galieo Galilei a fost mult mai complicat decât un caz al Bisericii oprimând omul de știință; a implicat mașinațiuni politice, sentimente ale participanților și încăpățânarea lui Galiei de a duce o luptă greșită

Poate că pare puțin dar n-a fost scopul meu să ofer argumente ci doar să spun o opinie. Cineva spunea odată că doar dacă prezinți o alternativă, omul se va gândi de două ori la informația pe care o va accepta.

Recomand cartea pentru oricine dorește să cunoască mai bine știința Evului Mediu. Nu știu dacă se mai găsește în stocul librăriei Antic Ex-Libris, de unde am cumpărat-o (mai sunt vreo două exemplare, cred pe strada Doamnei). Dacă nu, mergând pe site-ul bookzz.org, puteți găsi acolo o altă carte a aceluiași autorul, James Hannam, God's philosophers ce prezintă în linii mari tot aceleași idei. Spor la citit!

A doua pe dreapta și în afara timpului

Reclamele la bere au uneori multă creativitate în spatele lor și transmit mesaje puternice. O reclamă pe care am văzut-o de mai multe ori în cinematografe crea o imagine a societății actuale prin imaginea liniilor drepte. Tot ce faci se petrece într-o linie dreaptă de la coada din hipermarket, la metrou, la muzeu etc. Se părea că viața noastră poate fi atât de ușor simplificată! 

Nu credeam că am să încep postarea vorbind despre bere, dar uneori mă mai surprind și eu. Dacă tot am mai făcut un paragraf, cel puțin să conțină și un avertisment: ce veți citi de aici încolo nu este deloc nou, revoluționar și nici născut dintr-un fior metafizic abisal. Sunt niște gânduri culese de pe drum și care poate merită împărtășite. (Și care sunt poate repetate. Probabil).

Revenind la ideea liniilor cred că se poate spune ușor că suntem obsedați de delimitări. De termene limită, de întâlniri și de ceasuri. Mai ales de ceasuri, chiar dacă nu mai sunt cele purtate la mână. Orice om care se respectă are cu un el un ceas și un telefon cel puțin. Trebuie să fie conectat în orice moment. Nu știi ce se poate întâmpla în lume așa că trebuie să fi pregătit, chiar dacă până la urmă maximul obținut va fi un scor al unui joculeț.

Suntem preocupați de scurgerea lumii și ne aruncăm în mod activ în valurile Activității. E un cuvânt atotcuprinzător și care ne mănâncă efectiv timpul. Dar ce ai putea face dacă nu ai face Activități? Dacă nu ar trebui să fii undeva? Dacă nu ar trebui să fii cu cineva? E o întrebare bună, chiar dacă răspunsul pare ușor. Societatea ne împinge tot mai mult în brațele Activității și ne obligă să ne strecurăm printre crăpăturile unui timp accelerat. Spunem că timpul trece mai repede și acum câțiva ani circula ideea că zilele însele s-au scurtat. Poate ne-am scurtat noi timpul. 

E de-a dreptul fascinant să te plimbi. Să mergi în pas lejer, fără să fii deranjat (și fără să deranjezi) pe nimeni. Dacă te gândești unde mergi acum să-ți răspunzi nu știu. De ce? Vezi răspunsul de mai sus. Să te plimbi fără o țintă prestabilită. În momentul acela îți dai seama că ești singur cu tine. Dacă din întâmplare buzunarul e gol și nu ai un telefon cu tine, chiar ești singur! Nimeni nu te poate deranja. Așa că poți să te asculți pe tine.

Mă tot miră această nevoie de a ieși din timp. Nu e vorba de nimic mistic la mijloc, ci pur și simplu dorința de a-ți trage răsuflarea. Este obositor să faci slalom printre termene, prezențe și obligații. Ceva din interior îți spune s-o lași mai moale. Nu pot spune că dă cu piciorul a nerăbdare, pentru că am impresia că acel feeling sau ce-o fi are o tentă mult mai liniștită, meditativă (și niciun pic de sânge ardelenesc). M-aș gândi că poate suntem norocoși cei care știu de Sabbat și ar trebui să-l mai și țină. O zi întreagă în care să fii dezlipit de inima lumii lăsând la o parte Activitatea. Dar e greu și pentru noi să mai revalorizăm acest timp, pe care-l ignorăm sau consumăm fără discernământ.

Și totuși, ce poate face omul care caută să iasă din timp? Mai poate face asta? Mi-e teamă de viitor. Poate pentru că și această aparentă fărâmă de libertate se va frânge. Omul va fi atât de preocupat de altceva încât va uita de sine. Că este un nume, o identitate și că poate, poate viața lui are un scop mai mare decât numărul de bani care îi intră în cont în fiecare lună. Mi se pare că mă apropii de teritoriul clișeului, dar poate de data asta adevărul mare a ajuns să fie propovăduit chiar și în clișee.

 Să cucerim timpul, asta am putea face. Împărăția se ia cu năvală, spune Isus. Timpul ar fi oare mai diferit? Atunci când te simți scos din timp și introdus într-un Calendar, într-o Planner, devenind o rotiță într-un vast sistem care trece dincolo de capul tău și chiar al orizontului local, e nevoie de un gând esențial: stai puțin! Poate fi interpretat în două feluri. Ca regândire a poziției: am nevoie de un pic de aer ca să-mi poată bată vântul prin corabia minții. Al doilea sens este acela de a sta. De a privi lumea din jur. De a te mișca în lume. În ritmul inimii tale. În pasul tău. Se poate oare trăi corporatist și cu inima dincolo de cifre? O bizară simbioză ce să mai păstreze puțin din omul esențial și care să nu-l transforme într-un eremit smintit. Cred că se poate. Din când în când ar fi cazul să mai învățăm și drumul spre autostrada liniștii.

La ce ne mai trebui minunate lumi noi după 1984?

Mă simt în pană de idei, așa că îmi cer scuze pentru titlul mult prea puțin gândit. Dar, această postare încheie lupta cu cele două viziuni asupra viitorului scrise de către Aldous Huxley, respectiv George Orwell. La final răspundem cine câștigă titlul de distopia cea mai înfricoșătoare.

Revenind, ce am înțeles din aceste două opere? Am văzut omul la lucru, încercarea de a edifica o civilizație și un sistem cuprinzător. E vorba despre o capodoperă inginerească (social) în ambele părți. Este nevoie de o mare greutate societală să pui în mișcare și să menții astfel de sisteme, care de la un anumit timp se vor baza pe o enormă inerție pentru a-și continua existența. Oricum, esențial este statul, ideea, abstractul și nu omul care devine o simplă marionetă, o masă de manevră.

Omul în aceste două societăți este redus la un număr. Este fie un cetățean ce slujește Partidul, își îndeplinește cu rigurozitate îndatoririle, își manifestă ura față de erezia ideologică și vorbește după cum dictează Fratele cel Mare. Totul este cuantificat și ce nu este aprobat dispare. Individul nu se poate bucura de spațiul intim, invadat de teleecran și nici de timp care este manipulat constant de Partid și mâinile sale intruzive. 

Individul din MLN este puțin diferit, deși cum am zis puțin. Nu este hrană pe altarul molohic al Partidului ci se bucură de beneficii. Principalul beneficiu este lipsa libertății. Aparent, e o viață de vis, un paradis copilăresc în care orice dorință se împlinește. Huxley prezintă totuși limitele acestei lumi prin imaginea Sălbaticului neadaptat. Nu poți fi cu adevărat liber într-o lume în care nici măcar nefericit nu poți să fii. Ești încontinuu sufocat de prezența altora, de alternativele de distracție puse la dispoziție și care reușesc să sedeze ultimele speranțe de gândire rațională ce nu puteau fi șterse de conceperea într-o eprubetă. 

Am amintit și acest ultim aspect, deși se vede clar că mai sunt teme neexplorate din cele două opere. Pur și simplu aceste două viziuni sunt prea profunde, complexe și dezvoltate pentru a fi dezbătute de un blogger amator care nici nu are o viziune politică omologată și academică. Dar a nu încerca înseamna a ucide gânduri, și asta nu e niciodată bine.

Acum să anunțăm un învingător. M-am gândit mult la aceasta. Pentru mine, cel puțin din perspectivă literară MLN este superioară cărții lui Orwell. Prin personaje, prin temele și felul în care le face, prin anumite subtilități și moduri în care descrie societatea fordiană. Dar asta nu coboară deloc 1984. E o lectură obligatorie, spus în câteva cuvinte. Nimic mai puțin. Și totuși n-aș vrea să aleg un învingător. Nu pot răspunde la întrebarea care lume e mai puțin perfidă și sufocantă. Ambele fac același lucru dar într-un mod diferit. Dacă ar fi să-i dăm o notă teologică, imaginați-vă  MLN ca fiind paradisul și 1984 fiind iadul. Într-o astfel de situație am jindu-i după un purgatoriu, ar fi mai omenos. Concluzia: citiți-le pe amândouă și citiți și semnele timpului ca să vedeți de unde bate vântul. 

Și aici venim la întrebarea de la început: cine câștigă titlul de cea mai înfiorătoare distopie? Răspunsul este simplu: viitorul nostru. Poate nu viitorul apropiat, ci unul mai îndepărtat. Spunem că nu ne place lumea în care trăim dar sunt sigur că dacă va mai exista un viitor, urmașii vor privi cu nostalgie vremurile noastre. Nu știu ce va fi pe atunci. Supraveghere, războaie pentru propagandă, anularea istoriei, droguri, inginerie genetică generală, hipnopedie etc. Dar cu siguranță că pentru a conduce, acestea sunt ingrediente necesare. Au mai fost folosite și în trecut și vor fi folosite și în viitor. De data asta la o scară mai mare. Pentru că stăm gard în gard. Și e mai ușor să se dărâme ce avem decât altădată. În cele din urmă cele două cărți rămân un avertisment: asta ar putea fi ziua de mâine. Vai de cel ce se trezește într-o astfel de lume și poate să se ascundă doar în coșmarurile dulci ale nopții!

1984 vs Minunata lume nouă. Scurte gânduri

Probabil nu mi-a trecut prin minte că o astfel de postare ar putea fi cuprinsă într-un eseu de cel puțin cinci-șase pagini. Temele ambelor cărți sunt mari, enorme, cuprinzătoare. Dar ca să mă țin de cuvânt, o să amintesc în treacăt câteva idei importante care rămân în urma lecturii și care pot să încurajeze la o analiză mai profundă a cărților. O să fie trei lucruri așezate în opoziție și patru lucruri comune în ambele opere.

Îndobitocire vs infantilizare. Oamenii din ambele lumi sunt masă de manevră, asta este clar de la bun început. Cei de sus decid cum va arăta lumea și cum trebuie să se supună oamenii. Dacă în 1984 miza Partidului este puterea pură și neobstrucționată, ce trebuie obținută cu orice preț, Statul Mondial din MLN (prescurtare la  Minunata lume nouă) vrea să asigure o pace globală ce are ca preț individualitatea umană. Sloganul este la putere în ambele cărți. Cu toate acestea,  Partidul se bazează pe o îndobitocire a populației. Prolii sunt limitați în educația lor în ceea ce citesc, ceea ce aud și ceea ce văd. Nu s-ar gândi măcar să se răscoale. Ceilalți oameni sunt îndobitociți prin furtul limbii. Nouvorba urma să elimine din vocabular cuvintele periculoase care i-ar duce la opoziție. 

În MLN miza finală este împlinirea oricărei dorințe. Dar asta nu duce decât la formarea unei întregi societăți ce primește ce vrea la o bătaie din palme și care refuză să accepte realitatea pierderii. Oamenii mari devin niște copii la minte care își petrec viața muncind și jucându-se, negândindu-se la ziua de mâine.

Abstinență vs Libertinaj. Penuria este atotprezentă în 1984 toate resursele și excesul fiind trimise pentru cauza războiului. Pe lângă aceasta se proclamă o abstinență în alte domenii canalizând această energie înspre un sprijin nețărmurit la adresa Partidului. Cum am amintit în MLN, cetățenii pot obține ce vor, au posibilitatea realizării dorințelor primare (pentru că nu au nevoie ce trec dincolo), aceasta oferind o satisfacție momentană. Și nu e nimic ce nu poate fi rezolvat cu puțină soma.

Război etern vs Pace eternă. Orwell vorbește despre trei națiuni aflate în conflict etern, fiecare diferite,dar cu ideologii vag asemănătoare. Fiecare înțelege necesitatea unui război perpetuu, dar care să nu implice o anexare totală a inamicului. Oamenii trebuie să fie absorbiți în acest spectacol al carnagiului. Huxley decide ca după sfârșitul unui război atomic oamenii decid să se unească. Renunță la lupte, la ce îi dezbină, reuniți pe baza principiilor fordismului. Aceasta duce la societatea aseptică, organizată în caste a Statului Mondial. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Nimeni nu mai luptă pentru că totul este la îndemâna fiecărui om. Plăcerea a reușit să aducă oamenii la într-o stare aproape pavloviană, dar într-un sens sunt pacificați.

Urmează temele pe care le-am găsit comune în ambele cărți.

Familia detronată. În MLN doar pronunțarea unor denumiri ca mamă și tată erau destul ca să-i facă pe oameni să simtă o senzație de neplăcere. Concepuți în eprubetă, neștiind ce înseamnă familie, ei se vedeau ca rotițe într-un mare sistem și acceptau ca atare lucrurile.  1984, ca o exagerare a regimului de teroare a lui Stalin din anii 30, arată cum copiii erau folosiți pe post de turnători pentru Poliția  Gândului, nerespectând autoritatea parentală și fiind o amenințare latentă pentru existența părinților lor.

Lipsa puterii de decizie. Totalitarismul Oceaniei este evident, controlul Partidului fiind discreționar în toate cotloanele vieții. Nu puteai spune ce vrei, nu puteai face ce vrei, erai supravegheat tot timpul și prin Nouvorbă urma să îți dicteze și ce să nu gândești. În MLN e puțin mai nuanțat. Primul aspect ar fi cel al selecției genetice: nu te poți ridica deasupra felului în care ai fost conceput în eprubetă. Mai mult decât atât, educația hipnopedică creea în individ slogane pentru fiecare situație împiedicându-l să aibă o reacție proprie într-o situație de criză. Așadar, nu exista nicio nuia care să lovească, cu toate acestea, nimeni nu ar fi ieșit din limitele tradiționale impuse de societate.

Colectivitate. Individul trebuia să stea tot timpul împreună cu altcineva. Erau grupuri, organizații, cluburi, sărbători în așa fel încât să nu aibă timp pur și simplu ca să stea și să reflecteze. Dispare spațiul intim de gândire. Atunci când omul este singur în apartament, un teleecran îl supraveghează constant. În MLN indivizii sunt condiționați să se simtă rău dacă sunt singuri. Simt mereu nevoia prezenței mai multora, a interacțiunii, a mulțimii. Toate jocurile erau de echipă sau era organizate în spații enorme cu zeci de alți participanți.

Noi avem adevărul. Nimeni nu este mai bun ca Fratele cel Mare și ideologia statului este perfectă. Nimeni nu poate combate aceasta fără a face în cele din urmă o vizită la Ministerul Iubirii. Nu există nicio speranță de a scăpa de sistemul sufocant. În MLN, prin acea condiționare, orice altceva ce iese din tipar este privit ca fiind sălbatic și inferior. Orice nu aduce fericire instantă și nu oferă un fior este îndepărtat.

Dispariția timpului. În 1984, Partidul controlează informația fiind efectiv conducători absoluți ai oricărei surse.  Nimeni nu știe exact ce s-a întâmplat, mai ales că trecutul era schimbat pentru a dovedi infailibitatea Partidului. În MLN nimeni nu se mai gândește la timp. Trecutul este ceva demodat și lipsit de interes. Viitorul este prea departe pentru a fi perceput.  Contează doar clipa.

Concluzia în postarea următoare.