Introvertiții de lut

 

Nu, nu este nicio campanie publicitară pentru romanul meu și nici nu este titlul pentru o continuare a cărții. E un titlul care sună bine și care ne introduce în peisajul conversației. Această postare are un subiect suficient de serios, așa că mă gândeam să destresez puțin situația la început.

De ce lut? Parcă într-un alt loc am zis că introvertiții nu sunt snowflakes atinși de o sumă a nenorocirilor reale sau imaginare. Este adevărat. Într-un fel. Recent am întors subiectul pe toate fețele și mi-am dat seama că există un pericol la care sunt supuși introvertiții și pe care poate de multe ori nu-l iau în considerare. Și nici partenerii de conversație obișnuiți cu tropăitul zilnic prin conversații multiple.

Hai să încep direct cu concluzia și apoi să o demontez și remontez la loc. Introvertiții sunt mai ușor de influențat. Am vrut să folosesc un termen mai greuț și controversat dar până acum îl țin în buzunar. Poate îl voi scoate mai târziu dacă se încing paragrafele.

Da, e adevărat. Suntem influențabili, la fel ca orice om. Și extrovertiții au butoanele lor, pe care dacă le apeși, dansează după cum le cânți. Nu ne plângeți de milă, toți oamenii sunt în aceeași oală.

Dar noi avem o slăbiciune proprie, pe care ceilalți nu o au, un fel de călcâi al lui Ahile pe care dacă-l depistezi, îl poți răni pentru a ne prinde în plasă. Sună dramatic? Poate. Veniți cu mine mai departe și s-ar putea să îmi dați dreptate. Ce vreau să spun referitor la acest punct vulnerabil? Mă refer la lipsa noastră de combativitate.

E cumva de la sine înțeles că un introvertit nu-ți întoarce vorba înapoi. Dacă ajungi în situația să auzi pe cineva ridicând tonul sau apărându-se vehement, felicitări, ai făcut ceva tare greșit și ai atins o coardă sensibilă. A explodat proverbiala mămăligă, cu infinită întârziere față de reacția unui extrovertit.

Să revenim. Introvertitul nu are apetență pentru conflict, îl urăște. E în firea lui să stea cât mai departe. Dacă o conversație normală îl consumă, una înfierbântată îl seacă pe deplin. Mai este și nivelul de empatie care este mai ridicat la un introvertit (asta nu vine dintr-un studiu academic, e preluat din Șkoala vieți). De aceea, am prefera ca interlocutorul să se simtă bine, să știe că el are dreptate. Preferăm să tăcem chiar dacă știm că răspunsul corect este la noi, doar ca să evităm să supărăm, să umilim, să deranjăm pe celălalt.

Evident, este o generalizare. Fiecare om este diferit, dar ăsta este șablonul principal pe care l-am observat și în propria experiență. Unii ar putea spune că seamănă cu lașitatea, și asta poate fi o opinie. Hai să completez, că am uitat să precizez mai sus. Introvertitul nu este complet lipsit de apărare, știm să vorbim. Doar că în loc să batem cu pumnul în masă, oferim sfaturi, sugestii, direcții. O părere de-a noastră legată de felul în care trebuie tratat un anumit subiect. Spus într-o voce puțin mai ușoară, cu destule portițe de evadare pentru celălalt.

Oamenii ăia despre care spunem că au personalități puternice văd astfel de răspunsuri ca o confirmare pentru opinia lor, pentru viziunea lor despre situație. Dacă nu-l tragi de perciuni înseamnă că ești în acord. Și dacă după un prim avertisment și poate după o a doua subliniere moderată nu există pace, introvertitul își va pleca capul și va accepta rezultatul. Sau va face în așa fel încât să împace ce vrea el și ce vrea celălalt, fără a se ajunge la un conflict.

Deci, aici apare problema, punctul vulnerabil. Un introvertit poate avea un plan excepțional, bine gândit, pus pe hârtie și supranalizat (la asta ne pricepem). Dar dacă se opune viziunii celuilalt, planul ajunge în coșul de gunoi. De multe ori sunt lucruri pe care ni le-am dori cu adevărat, la care visăm, pe care le așteptăm. Dar pentru a nu crea conflict și a nu deranja, mai bine tăcem și înghițim în sec. E vorba de acea empatie care ar vrea ca celălalt să câștige chiar dacă noi pierdem.

Într-un sens pozitiv asta face din introvertiți buni negociatori care sunt în stare să găsească un compromis într-un loc în care extrovertitul furibund nu cedează o palmă de pământ. Putem avea o minte deschisă și să înțelegem mai bine modul de gândire al altuia și ni se deschid noi căi pentru a detensiona probleme.

Doar că fiecare om este diferit, vine din familii diferite, are experiențe diferite, este mai mult sau mai puțin imatur emoțional. Unii nu înțeleg prea bine care-i treaba cu emoțiile, cu influența și așa mai departe. Putem fi cinici și să ne gândim că unii sunt ținuți în întuneric din inițiativa altora. Persoanele mai apropiate și mai mature ar putea observa această trăsătură de caracter și ar putea să profite de ea pentru a menține o subordonare constantă. E perfect uman să nu vrem să facem rău și să intrăm în conflict cu persoanele cele mai apropiate. Însă tocmai acele persoane ne pot face rău prin exploatarea situației.

Nu întotdeauna există această distincție aproape malefică. Aș vrea să cred că astfel de cazuri sunt suficient de rare, în care să existe voința de a exploata empatie celuilalt. Dar în alte cazuri se petrece inconștient. După cum spuneam, dacă introvertitul nu face gură, nu sparge farfurii pentru a-și impune punctul de vedere, este văzut ca un fel de a accepta tacit altceva. Nu este suficient de important, așa că putem trece mai departe cu ușurință. Iar introvertitul nu va ridica tonul pentru că vrea ca celălalt să se simtă bine.

Deja am umplut două pagini și simt că n-am spus prea multe. Este un subiect complex și nici nu mă simt în stare să-l abordez pe toate fațetele. Cu siguranță că sunt introvertiți care știu să spună nu mai vehement, sau într-un caz fericit parteneri de conversație care sunt dispuși să-i înțeleagă și să se asigure că ce aud este poziția adevărată și nu doar un compromis născut din retragere.

Într-un plan general, un introvertit este mai ușor de manipulat (hopa, a ieșit cuvântul mare) emoțional din această cauză. Poate fi constrâns să accepte, sau să renunțe, la lucrurile pe care le dorește pentru că este mai importantă relația cu celălalt decât acel deziderat.

E important și pentru introvertiți să se poată ține pe picioare și să facă diferența între emoții sincere și motivații ulterioare pentru că altfel, își vor slăbi stima de sine și vor trăi cu regretul situațiilor pe care le-au pierdut pentru a face pe placul altora. Avertismentul este și pentru extrovertiți, să fie în stare să-și dea seama de ceea ce cred cu adevărat prietenii sau partenerii lor. Dacă introvertitul este de acord și lasă de la el, poate însemna că se pune pe el pe locul al doilea, nu că este cu adevărat dornic să facă ce se dorește. Ține de ceilalți să-i cunoască suficient de bine pentru a decide care este vocea adevărat a introvertitului de lângă ei.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/two-white-birds-vf0lyNg41lk 

Detaliile mici fac poveștile mari

 Când te gândeai că literatura nu poate să-ți ofere noi inspirații pentru viață, uite că te surprinde și mai tare. Și nici nu este vorba de ceva tipărit într-o carte!

Am să fiu sincer și am să recunosc, primele tentative literare au fost teribile. Din păcate nu mai am caietele în care mi-am iscălit tentativele imaginare, dar îmi aduc aminte de felul în care au fost scrise. Și mi-au rămas niște rămășite, ca dovadă suplimentară.

Pe atunci eram infectat cu sindromul Asimov (trademark personal), adică o formă de scris minimalizată, redusă, ce conținea esența. Ar semăna mai degrabă cu o schiță mai extinsă, un plot synopsis care are din întâmplare dialog aruncat printre rânduri. A fost un dezastru, dar a fost un prim pas necesar în călătoria mea. E drept Asimov scria succint, dar el avea talentul de a spune multe în puține cuvinte. Eu la vârsta aia nu aveam nimic în afară de un pix, un creion și ambiția de a le pune laolaltă.

Mult timp am fost inspirat de viziunea aceasta a scurtimii, a brevității. Spre rușinea mea recunosc că de multe ori, când parcurgeam un roman, săream peste părțile descriptive pentru că mă interesa doar dialogul, informațiile care mă ajutau să ajung cât mai repede la final. Până la urmă asta contează, să rezolvi problema, să respiri ușurat că ai terminat cartea. De parcă romanele sunt probleme de matematică sau maratoane ce trebuie încheiate.

În anii ce au urmat, pe măsură ce am gustat dintr-o paletă mai largă de scriitori mi-am dat seama că poate nu există un răspuns atât de simplist la dilema mea. Am citit pe nerăsuflate pagini peste pagini peste pagini de descrieri și plonjoane mentale notate de către Victor Hugo în Mizerabilii sau de Tolstoi în Război și pace. Nu m-am mai plâns că e lung și plicticos. Am înțeles ce însemna imersiunea într-o carte. Fiecare detaliu contează.

Puțin mai târziu am citit cartea lui Orhan Pamuk, Romancier naiv și sentimental, o serie de prelegeri ținute de către autorul turc. Una din ele vorbește tocmai despre asta, despre faptul că într-o carte bună, fiecare element contează. Nu există cuvinte aruncate doar pentru a demonstra în câte feluri poți spune un lucru sau pentru a depăși un număr de cuvinte. Romanul este ca o pictură, detaliile luate laolaltă creează o pânză mentală ce produce o impresie mentală, dar și emoțională.

Așa că un roman, sau orice operă de ficțiune, nu poate fi doar un galop neobosit în urmărirea intrigii, pentru ca în cele din urmă, epuizat să te bucuri că ai ajuns la finiș. Am ajuns să apreciez momentele simple, de pauză în care personajul se oprește, reia firul evenimentelor anterioare, descoperă ceva nou despre sine sau este surprins de diferite aspecte ale cadrului. Nu pot spune că le pot implementa la fel de bine, dar măcar am învățat lecția teoretic.

 

Atenție, mare atenție, aici se schimbă macazul înspre lucrurile practice!!!

 

Am încercat să atrag atenția în cazul în care v-ați plictisit să citiți delectările literare. Pentru că voiam să ajung aici, dar să vă port împreună cu mine pe drumul descoperirii. Cred că am înțeles un lucru interesant și de folos în viață. Probabil asta e cea mai puțin arogantă formă pe care o putea lua propoziția, așa că îmi cer scuze.

Revenind la idee, pentru mulți oameni viața și relațiile dintre oameni sunt trăite în același format accelerat. Ne interesează doar cele mai importante puncte din viața celor apropiați. Îi ascultăm cu atenție doar dacă ceea ce spun avansează intriga. Restul este balast prin care putem avansa fără a-l băga în seamă. Mergem pe repede înainte și citim doar cele mai importante liniuțe de dialog în care aflăm făptașul și motivația crimei.

Viața este organizată în așa fel încât să ne rupă, să ne oblige să pierdem ore în care am putea sta cu cei apropiați făcând altceva. Relațiile noastre sunt și așa sacadate, întrerupte, prescurtate. Unii încearcă să reechilibreze balanța și să transforme orele de comuniune în ceva cu adevărat plăcut, în care să strângă legăturile între ei, soț și soție, părinții și copii, prieteni buni etc.

În multe cazuri, și asta este mult. Ajungem să fim preocupați de finalul poveștii noastre, de capitole și sarcini noi, sărim cu totul peste acele capitole interactive, care ar trebui trăite laolaltă cu cei dragi. Ne mulțumim cu esențialul, cu rezumatul, cu pregătirea pentru următorul pas fără a înțelege prea bine de ce am ajuns aici.

Personal, cred că asta este o problemă, pentru că se cască o prăpastie, fie că o resimțim, fie că nu. Mai putem vorbi despre relații dacă unul din parteneri nu știe decât rudimentele, lucruri pe care le poți citi pe descrierea unei pagini de socializare? Afli despre celălalt detalii pe care le poate auzi un străin cu care se întâmplă să socializezi în tren. Și consideri că ești apropiat de cel cu care stai sub același acoperiș.

E o liniște falsă, o impresie care nu folosește nimănui. Ai putea ajunge în situația în care cineva ar vrea să vorbească, dar știe dinainte că nu va fi ascultat, pentru că informațiile pe care vrea să le transmită nu avansează povestea, dar sunt importante pentru sufletul său. Așa că tace, și mai face un pas în direcția opusă, așteptând momentul să spună ceva important. Dar atunci o face cuiva pe care îl percepe ca fiind mai străin ca alaltăieri. Poate atunci renunță cu totul să mai spună ceva, pentru că celălalt nu se poate bucura pentru că nu-l înțelege, nu a urcat același munte cu el, simțind fericirea descoperirii. Este un lanț care se rupe și care cu greu mai poate fi reparat.

Un roman se poate relua după un timp, în tihnă. Poate redescoperit și înțeles în profunzime. Viața nu mai poate fi repetată, deciziile nu au buton de resetare. Calea esențialului și a rezumatului este calea ușoară. Credem că știm tot ce trebuie știut despre celălalt, fără a-l asculta. Nu mai este nevoie. Și așa, profunzimea se pierde și relația este plată, sărăcită. Dacă un om ar trebui să aibă regrete pe măsură ce îmbătrânește, acesta ar trebui să fie în vârful listei. Nu că într-o viață nu am reușit să citim toate cărțile pe care ni le-am propus, ci că n-am reușit să-i citim atent pe aceia cărora voiam să le împărțim dragoste.

Photo by Anastasiya Badun on Unsplash

O picătură de frumos din județul Hunedoara

 O vorbă veche din popor spune că atunci când ești pe puntea dintre ani, poți distrage atenția vârstei plecând la drum. E drept, asta s-ar putea să fie și ceva pe care l-am inventat tocmai în acest moment ca să sune interesant și confuz în același timp.

Butada pleacă de la două realități ce au împlinit deja o săptămână de memorie: am trecut pragul unei vârste și am plecat de acasă pentru câteva zile. Un plan ticluit cu greu pentru că împrejurimile Aradului au fost puricate din perspectiva locurilor frumoase de văzut. E drept, dai cu mătura mai scapi fire de praf, și har Domnului România este mare. Fapt e că pe 9 septembrie am plecat de acasă având ca destinație un sătuc din inima județului Hunedoara, Banpotoc.

 

E genul de loc de care nu a auzit nimeni dar care a fost ridicat la  rangul de atracție prin pasiunea unui om. Dacă numele satului ridică semne de întrebare, ceea ce se găsește pe teritoriul acestuia este mult mai familiar. Auzind de Grădinile lui Zoe sau pe limba verișorilor noștri, Giardini di Zoe, se aprinde un beculeț chiar și în mintea celor care nu au o bună localizare a județului de origine.

 

Până în zilele acestea nu s-a găsit drum până la poarta acestei grădini fermecate, deschise în urmă cu câțiva ani de către un antreprenor italian cu gust pentru frumos. Mă știți, sunt omul care preferă orașele renumite pentru cartierele bogate în istorie, dar nu strâmb din nas în fața unei astfel de oferte în aer liber.

 

Grădinile se află la o distanță nesemnificativă de orașele mari din zonă, iar călătorii de departe pot să urce pe autostradă până aproape de intrarea în sat. Apoi urmează o drumeție rustică și întâlnirea cu obiectivul dorit. De îndată ce urci pe drumul pietonal ce te duce la marginea labirintului vegetal, simți că ceva e pe cale să se schimbe.

 

Nu am să vă povestesc detalii despre felul în care arată Grădina, despre ceea ce se poate găsi acolo, rețelele de socializare m-au depășit în izgonirea surprizei. V-aș putea recomanda o atitudine relaxată, un îndemn de a nu ține permanent ochii în telefon, căutând cea mai bună fotografie. E un loc bun de reculegere, reîncărcare și împăcare a trupului cu un mediu mult prietenos lui. Cine n-a fost trebuie să corecteze această eroare cauzată cel mai probabil de lipsa de timp.

După câteva ore de destindere, ne-am întors la locul de cazare. Deși plecarea a fost făcută din scurt, am reușit să găsim o gazdă ideală pentru o noapte de refacere. Aș putea spune că nici dacă aș fi căutat îndelung, nu aș fi nimerit un loc mai bun. Situată tot în satul Banpotoc, am poposit la Vila Castelul Maria.

 

Este un alt loc care pune capăt îndoielii pentru a stârni mirare. De exemplu, am fost luat prin surprindere de faptul că acea pensiune chiar se află într-o locuință nobiliară, a cărei origine se găsește undeva pe la începutul secolului al XX-lea, înainte sau după Primul Război Mondial. Clădirea este restaurată ca atare, situată în centrul unui părculeț cochet, completând imersiunea în natură începută la Zoe.

E nevoie de o lupă cu dioptrii mari pentru a băga ceva de vină acelui loc. De la personalul care îți creează toate condițiile pentru o ședere confortabilă, la ambianța boierească, mâncarea deosebită și deschiderea pentru cultură, prin cărți așezate strategic în salonul mare pentru a fi răsfoite și aprofundate, are ceva pentru fiecare călător ce caută un loc de odihnă. Ca o ultimă notă de apreciere, am fost încântat de felul în care s-au păstrat trăsăturile clădirii de patrimoniu, îmbinate cu necesitățile actualizate ale ospitalității.

 

A doua zi, dis-de-dimineață am pornit în drumul spre casă, nu înainte de a face un ultim popas. Pentru a rămâne în tema princiară, am ales să ne îndreptăm spre unul din monumentele reprezentative ale Hunedoarei, castelul Corvinilor. Chiar dacă ploua mărunt, nu era destul pentru a alunga motivația descoperirii.

Pentru mine Castelul Huniazilor a fost un loc redescoperit la diferite vârste. Prima dată am ajuns într-o excursie în clasa a IV-a și de atunci am mai ajuns de câteva ori. Acum mi s-a părut cel mai accesibil, gata să fie explorat în lung și-n lat. Probabil în trecut unele camere erau inaccesibile pentru că erau în renovare. Dar astăzi, turiștii se pot plimba de-a lungul și de-a latul imensului edificiu.

 

Evident a fost o plăcere să mă învârt prin felurite săli și să observ exponate noi și perspective diferite. Totuși, parcă lipsește ceva, și aici istoricul e înlocuit de scriitorul pretențios. Știu că toată conducerea castelului va citi această amărâtă de postare așa că vreau să ofer niște idei gratuite (iertați-mi modestia).

Senzația pe care mi-a oferit turul castelului este aceea a unei clădiri deschise în special pentru specialiști. Adu studenții la istorie (și istoria artei) din București sau Cluj și plimbă-i pe acolo, le poți ține o lecție de istorie despre fiecare colțișor. Sigur o să fie ghiftuiți cu informație. Dar pentru omul simplu care vine să caște gura, ce rămâne? Cu siguranță că va reține până la sfârșitul vieții sale trăsăturile ferestrelor din lapidariul renascentist și va capabil să facă diferența de exponatele din lapidariul gotic.

 

Exagerez puțin, dar parcă ăsta ar fi baiul. Ca să reiau motto-ul legendei fântânii, apă ai dar suflet n-ai, dacă am adăuga puțină inimă pe ici pe colo, ar fi cu adevărat un loc memorabil. Într-o sală se aflau pe niște manechine rochii de epocă. Cred că ar fi avut un impact mai mare pentru vizitatori, printre care copii, dacă niște domnișoare sau doamne ar fi purtat astfel de rochii, ar fi stat la piesele de mobilier, imitând ritualul înfrumusețării de pe vremea Corvinilor. Cum ar suna un serviciu de închinare în capelă? Sau cine n-ar vrea să vadă la fața locului cum se făcea mâncarea în bucătăria castelului?

 

Vorbesc cu ușurința visătorului care nu trebuie să-și bată capul cu avize și cu bugete, e drept. Și până la un punct, turiștii vin și așa. În orele petrecute acolo am auzit o sumedenie de limbi, de la spaniolă, engleză, cehă și germană, așa că nu mă tem pentru popularitatea castelului. Dar astfel de activități imersive ar putea să ofere o profunzime nouă vizitării și l-ar face și mai atractiv. E părerea mea subiectivă, care nu mi-a afectat deloc turul cu adevărat încântător. Ah, am văzut și o expoziție de tablouri cu adevărat remarcabilă, realizate de tineri artiști cu adevărat talentați.

 

Au fost multe pentru două zile, dar era nevoie pentru ca vârsta să-și uite pragul pe care l-a urcat. Așa spun legendele proaspăt inventate. Fapt e că mi-a plăcut și e drum bun parcurs până în Hunedoara, un ținut plin de atracții ce merită experimentate cu ochii, cu mintea și cu inima.

Scriind în pantă

 

Atâtea celebrări literare de care aflu în ultimul moment. Promit că la anul nu voi fi luat prin surprindere și le notez în calendar de la bun început.

 

Știați că astăzi este Ziua Internațională a Cititului? Nici eu. Oricum, am aflat și mă gândeam că nu ar strica o postare, chiar dacă nu este pe subiect. Se pare că zilele astea se înghesuie mici simptome ale trecerii timpului. Luna septembrie este specială pentru că este luna mea, cumpărată pe persoană fizică, evident. De aici vin așa că mă simt atașat de ea.

Datorită accidentului cronologic s-a întâmplat ca zilele astea să-mi reînnoiesc buletinul. În urmă cu șapte ani când l-am înlocuit pentru prima dată am fost prins cu mâinile adâncite în cărți. Țin minte că atunci când ne-am întors din Curtici după ce am făcut toate formalitățile, mă aștepta o comandă online. Mai important, pe vremea aceea citeam Muntele vrăjit, una din cărțile mele preferate. Anul ăsta, lucrurile s-au complicat și nu am mai putut repeta poza anterioară.

Postarea asta tot despre trecerea timpului este și despre un efect pe care l-a avut asupra mea, asupra unui amănunt specific și important. Săptămânile astea am fost adâncit în scris și am observat un lucru interesant și poate ciudat pentru cineva care stă pe margine. Scriind, am simțit o schimbare în bine, de parcă totul curgea mai ușor și cuvintele izvorau fără sincope. O făceau și înainte, doar că de această dată, păreau așezate mai coerent.

E ușor de înțeles pentru cel care se îndeletnicește cu așa ceva, dar cred că pot explica. Orice om care este angajat într-o muncă parcurge (ar trebui) o traiectorie ascendentă. Chiar dacă faci ceea ce te pasionează, la început ești stângaci, nesigur, blocat în automatisme ce-ți oferă siguranța. Dar pe măsură ce timpul trece devii stăpân peste ceea ce faci. Vorba aia, o faci cu ochii închiși. Aș putea spune că în cazul meu, acest declic s-a produs foarte recent, pe neașteptate.

Mă gândeam să fac o trecere în revistă a perioadelor mele literare pentru a vedea ce a rămas în urmă. Sunt istoric, ce să-i fac, îmi place să scormonesc prin trecut:

 

-au existat mâzgălituri, tentative și producții încadrate în domeniul amatoricesc, de la bun început; ca punct inițial rămâne un caiet de 48 file ce reprezenta un roman SF inspirat la greu de Star Wars

-undeva prin 2006-2007 după ce am citit cărțile lui Asimov, am ajuns să-l copiez pe el și mi-am inventat primul univers fictiv, asemănător cu lumea Boxen a lui CS Lewis, pe care am dezvoltat-o în câțiva ani; din păcate o bună parte din caiete au dispărut; nu s-a pierdut nimic de valoare, în afară de curiozitatea de a mă hlizi pe ce-mi putea ieși din minte

-următorul punct de cotitură a fost 2012; atunci am scris prima povestire ce are rudimentele unei opere literare, deși la o relectură m-am luat cu mâinile de cap; peste un an am completat primul roman normal ce nu se încadra în genul SF

-în perioada următoare am scris mai puțin fiind preocupat cu viața de bucureștean plimbăreț; unele texte și-au făcut loc în Ocolul inimii și-al clipei; m-am concentrat pe povestiri scurte și nuvele, cu unele tentative de lungă durată

-anul 2019 este următoarea bornă kilometrică; de atunci a s-a născut convingerea și hotărârea de neîntors că ceea ce scriu va fi și publicat; am lucrat la un roman mai vechi, am terminat unul nou; abia peste un an Labirinturi de lut iese de la tipar ca o dovadă a unui parcurs lung de mai bine de zece ani

-cu toate că eram în pandemie am publicat următoarele două cărți, Zece ani de pribegie nouă, iar Ocolul inimii, în care am adunat texte mai vechi; am avut povestiri ce au apărut în revista Gutenberg Univers, mai apoi la 8 motive, devenită între timp Ficțiunea

-următorii ani au fost un atelier constant; am scris nu chiar non-stop dar mi s-au lipit degetele de tastatură; am început și terminat romane, am scris povestiri în are am încercat marea cu degetul; am dat drumul proiectului Castelul lui Sturza

-și uite că într-o bună zi, în timp ce eram ocupat cu așezatul tapetului pe pereții unui capitol am simțit mișcarea întru înălțime; s-ar putea să fie o simplă impresie, nu mi-a citit nimeni textele cele mai proaspete (nici măcar eu), dar sunt destul de optimist

Să pomenesc și asta, nu mă laud. Nu-mi place să mă laud, nu sunt genul care să mă înfășor în luminițe ca să atrag atenția. Îți dau cartea, citește-o și zi dacă-ți place au ba. Toată postarea asta are o audiență de o persoană, subsemnatul, doar că rămâne ca o scrisoare publică. Pentru mine este un eveniment relativ important așa că merită celebrat cumva. Nu aștept nimic de la nimeni, eu deja m-am bătut pe umăr.

Indirect, postarea este despre viitor. Dacă acum scrii infinitezimal mai bine, ce urmează? În primul rând, o anumită stânjeneală față de ce am pus la bătaie mai înainte. Acum îmi dau seama că toate cele trei cărți puteau fi scrise la un nivel mai înalt. Îmi cer iertare pentru faptul că am fost mai mult entuziast și mai puțin chițibușar cu fiecare rând și propoziție. Dar cred că sunt povești bune, care merită citite și-și fac datoria de a menține mintea și inima preocupate câteva ceasuri bune. Din nou, sunt subiectiv, dar n-am ce-i face.

Închei, revenind la subiect. Lecturi plăcute, astăzi și-n alte zile. Cine știe, unele lecturi poartă și numele meu pe copertă. 

sursa foto: https://unsplash.com/photos/fountain-pen-on-black-lined-paper-y02jEX_B0O0