Misterul săptămînii cu o singură carte. Mini-recenzie

 A venit mai repede decât mă așteptam. Momentul era inevitabil. Nici cei mai optimiști nu ar fi fost siguri că nu se va întâmpla. Cei mai mari ajung să se împiedice și să-și avarieze visele. Campionii se trezesc punând un picior în podea, năuciți de forța loviturii. Singurul lucru care rămâne incert este clipa când se va întâmpla.

Nu am fost prea melodramatic, nu? Dincolo de toată lălăiala asta, e un adevăr. Planul meu de a-- citi trei cărți pe săptămână s-a lovit de primul obstacol. Pentru prima săptămână nu mi-a reușit. Am citit o singură carte, recunosc, o carte destul de bună. Dar nu suficient.

Totul a început când am sărit peste ziua de luni. Spiritul meu introvertit a fost zguduit în weekend și a hotărât să-și bage time-out pentru o zi. Așa că marți am început o carte pe care am terminat-o miercuri. Așa că mi-am zis că pe weekend recuperez. Îmi alesesem pe sâmbătă un volum și-l pusesem pe noptieră. Au fost însă zile solicitante și ochii m-au făcut să abandonez planurile, lăsându-i să se relaxeze oleacă.

Dar, pentru că nu suntem aici să citim despre cum îmi plâng de milă, recenzia...

Cadavrul din bibliotecă, Agatha Christie

Am o relație interesantă cu doamna romancier. Am ascultat o piesă de teatru, am văzut două filme, acum am și citit o carte. După Hercule Poirot am făcut cunoștință cu Miss Marple. Și cred că o să vreau să mă întâlnesc din nou cu ea.

Povestea e simplă. În conacul unei familii nobiliare de la țară, într-o dimineață, este descoperit cadavrul unei fete blonde. Lumea se panichează, începe să caute suspecți și motivații. Apar apropiații, totul pare clar, sau nu neapărat. Că doar e un roman polițist.

Nu am fost niciodată împătimit după polițiste (cărți, zic). Pe de altă parte, e Asimov cu roboții lui detectivi. Mai mult, cam tot ceea ce a scris el lasă aroma aceea de mister și scrum din pipa lui Sherlock Holmes. Sunt într-o etapă a vieții în care accept orice atâta vreme cât oferă ceva mai mult decât o excursie negândită de 200 de pagini.

Cred că vă dați seama că vorbesc cam puțin despre cadavrul din bibliotecă. Nu prea știu ce aș putea spune fără să las vreun indiciu pe dinafară. E o carte bună, ce se citește repede și ce te face să lucrezi. Fără să vrei începi și tu să lucrezi cot la cot cu detectivi și vii cu propria propunere de criminal.

Mi-a plăcut că Christie nu le complică. Citisem la un moment dat un fel de carte-mister care s-a folosit de răsturnări de situație până la punctul în care au devenit atât de ridicol încât îți venea să râzi nu să fii uimit. Totul e liniar, credibil, dar lasă loc și pentru cel puțin un moment de: gasp!

Nu știu când o să mai citesc vreo altă carte de-a ei, dar când am să o fac, o să fie cu plăcere. Christie știe să creeze personaje rotunde, volubile, misterioase, șugubețe și capabile să fie eroice sau malefice. Te plimbă printr-o Anglie rustică, proaspătă și uneori pătată de sânge. Important e că la finalul zilei nimeni nu moare în zadar și criminalul ajunge în spatele gratiilor.

Săptămîna lui Se putea și mai bine

 Într-un fel mi-e greu și mă feresc să scot în evidență lucruri negative legate de cărți, având în vedere că până acum am scos trei pe piață și nu e un proces ușor. Chiar și atunci când caut un nod în papură, tot încerc să-l motivez. Dar nu toate cărțile sunt născute egale, așa că trebuie să spunem și nițel adevăr.

 

Caligraful lui Voltaire, Pablo de Santis

Nu am știut la ce să mă aștept. Era titlu de Humanitas Fiction, așa că mă gândeam că va fi ceva fiță la mijloc. De cum a început mi-am imaginat că va urma scenariul tânărului care merge în apropierea bătrânului înțelept, nu se va înțelege cu el, dar până la urmă vor deveni prieteni și va învăța chestii despre viață de la el.

Apoi, pe neașteptate s-a transformat într-un roman polițist. Așa că am crezut că va urma acest gen, doar că va fi amplasat în Europa modernă. Dar aspectele legate de elucidarea cazului au fost foarte ușor pomenite și lăsate în suspensie. În cele din urmă s-a transformat într-un fel de carte cu conspirații, a la Dumas, cu iezuiți, dominicani și automate. Sună mișto, dar nu-i așa. Totul e tratat destul de superficial încât să nu fie memorabil.

E o carte care se citește într-o după masă, în câteva ore, dar care se uită la fel de repede.

 

Amintiri despre apă, Ivan Stankov

Asta mi-a plăcut. A reușit să mă așeze într-un sat bulgăresc de pe malul Dunării, aflat la marginea ieșirii din timp. Proza e înflorată pe alocuri și permite unele artificii care îți pișcă neuronii. Dar nu prea mult. Decorul e prozaic, personajele realiste, lipite de huma din care au ieșit, trăind vieți banale, dar pline de semnificație.

E și asta o artă, proza pământului, care îmi aduce aminte de Moromeții sau alte romane de aceeași factură. E genul acela de carte care te face să simți gustul pământului în gură și să inspiri aerul proaspăt al sălbăticiei abia civilizate.

Ca o ultimă remarcă, abia acum mi-am dat seama de ce este bun Cărtărescu. Nu știu dacă acesta e stilul lui Stankov sau a fost influențat de al nostru, dar de multe ori m-am trezit punând în balanță imaginile pe care le-au gestat cei doi autori. Și de fiecare dată, Cărtărescu era învingător. Nu știu dacă e vorba de imaginația pură sau de referințele născute din lecturi variate, dar proza din Melancolia, de exemplu, e de alt nivel.

Oricum, nota e bună pentru cartea povestită. De luat de la bibliotecă și răsfoit.

 

Puterea speranței, Juan Melgosa/Michelson Borges

La asta recunosc că mi-e greu să dau un verdict. Sau să rămân lângă verdictul pe care l-am hotărât. Fiind weekend am încercat o carte cu valențe spirituale, dar cu substrat practic. Ce scriu nu vine din gura unui specialist, ci a unuia care a mai citit pe marginea subiectului și l-a acostat și în terenul realității.

Am citit cartea pentru că are 110 pagini. Din start, un astfel de număr inhibă orice profunzime și nuanță care se poate oferi vreunei probleme. De aceea, când vine vorba despre depresie, anxietate sau stres, cred că e nevoie de un plonjon în ape adânci și nu o băiță la piscina din sat.

Cartea oferă soluții, unele care se repetă, creând un cadru pentru înțelegerea acestor probleme. Făcând asta pare mai degrabă un pamflet motivațional, decât un tratat care să vorbească unei persoane care este diagnosticată cu o astfel de boală. Nu e nimic ușor când vine vorba de acestea, și chiar dacă unele idei sunt folositoare și au rezultate, nu ar trebui prezentate ca fiind un panaceu pentru orice om ce trece prin acea vale a vieții.

Evident cartea e scrisă dintr-o perspectivă creștină și împrumută multe pagini fixării unui cadru biblic. O face într-un fel care are relevanță pentru cineva obișnuit cu această imagine, fără a detalia sau argumenta prea mult poziția sa. Astfel, ar fi bună de citit pentru cineva care nu o ia de la zero când vine vorba despre astfel de lucruri.

Ca orice carte probabil că va găsi cititori care o vor citi printre rânduri fiind încurajați și luminați de acele câteva zeci de pagini. Aș spune că se adresează unei nișe, oameni care se găsesc undeva la mijlocul tuturor acestor coordonate, fără a avea vreo atracție puternică pentru cei care au o experiență îndelungată cu astfel de probleme.

Stații, rețele și mărturisitori. Mini-recenzii

 Recunosc mi-e greu să rămân constant cale lungă, dar mă bucur că încă nu am abandonat cititul și nici nu m-am procopsit cu vreun motiv care să-mi fure timpul. Și săptămâna asta am citit trei cărți, mai scurțele, dar interesante.

 

 

Stația centrală, Lavie Tidhar

M-am întors la SF cu un roman peste care îmi treceam degetele de fiecare dată când îmi mutam Nautilușii. E destul de fascinant încât să-mi aduc aminte de el cu plăcere.

Practic nu există un fir narativ foarte strâns sau un final închis. Cartea ar putea fi citită ca o serie de povestiri închegate în jurul unor personaje comune. Într-un viitor distopic, Tel Aviv devine o poartă de legătură între Terra și restul umanității împrăștiate printre stele. Acolo se află stația pomenită în titlu, un nod de călătorie extrem de important. Aici trăiesc sau ajung protagoniștii, trăindu-și dramele personale conectate între ele.

Nu am putut alunga senzația aceea de manga, asemănătoare cu Alita, Ghost in the Shell sau alte opere în care se sondează posibilitatea îmbunătățirii trupului uman. Oamenii devin cyborgi, sunt uniți într-un fel de internet care e activat în subconștient și trăiesc în această lume fără liniște. Dincolo de asta, gândul m-a dus la stilul lui Amin Maalouf, datorită fundalului oriental al romanului. Tidhar creează personaje cu care poți empatiza, o istorie fascinantă și un lore bogat despre care ai vrea să afli mai mult. O rețetă perfectă pentru o carte memorabilă.

 

 

Ipocrizia Facebook/Google/Amazon, Jonathan Taplin

E genul de carte cu un mesaj ușor de reținut: monopolul e nașpa. Și din cauza internetului monopolul nu mai este înțeles ca atare din punct de vedere juridic. Principalii vinovați sunt fix aceia pe care ne bazăm pentru a comunica, a ne informa și a ne alinia societății consumeriste în care trăim.

Subiectul a fost abordat și înainte, în alte cărți mai atrăgătoare. Nu zic că asta nu-i așa, doar că e un pic nehotărâtă. Motivul e meseria autorului care a fost manager de trupe și a văzut cum la începutul anilor 2000, odată cu popularizarea internetului și a pirateriei, muzicienii au început să piardă bani și să fie plătiți mai puțin.

Plecând pe acest fir a studiat problema și a descoperit o încrengătură de indivizi care s-au îmbogățit în mod spectaculos și care acum sunt unii dintre cei mai influenți oameni din Statele Unite și din lume. Centrul lor de comandă este Silicon Valley, faimosul avanpost al progresului tehnologic. Aceștia au reușit să ajungă unde sunt datorită carismei și convingerii că pot cu adevărat să aducă viitorul mai aproape de noi.

Taplin găsește ca rădăcină a acestei mentalități scrierile autoarei americane Ayn Rand, promotoare a unui individualism mizantropic pentru care doar profitul și reușita au importanță. Operele ei au fost citite de cei care au pus bazele acestor rețele sau i-au propulsat în față pe acei inovatori.

Rezultatul este ceea ce vedem astăzi, o piață dominată de puțini indivizi care mânuiesc o putere imensă asupra noastră, clienții lor. Și idealul care e departe în momentul acesta e internetul liber, în care nu există o goană după profit și în care creatorii mici și mijlocii își pot câștiga existența pe urma talentului lor. E o carte cu bătaie lungă, anii ce vor veni, urmând să arate încotro va înclina balanța.

 

 

Iov, Adrienne von Speyr

Spre sfârșitul săptămânii am trecut în revistă o nouă carte cu valențe spirituale. Von Speyr a fost o gânditoare catolică ce a trăit la începutul secolului trecut. Opera sa apare la editura Galaxia Gutenberg.

Cartea reprezintă o schiță de comentariu a cărții biblice Iov. Din câte se explică a fost scrisă cu puțin înainte de moartea sa, așa că poate părea nefinisată. Ea reia practic, capitol cu capitol narațiunea vetero testamentară, redă unele pasaje în cuvintele sale căutând un sâmbure de înțelepciune ascunsă.

Întreg procesul e executat dintr-o perspectivă creștină nou-testamentară. Iov apare ca un înaintaș al lui Iisus și a suferințelor Sale pe care von Speyr le pune de multe ori în contrast cu patimile Acestuia. De fapt, întreaga narațiune e interpretată de așa manieră încât să reiasă contrastul dintre vechi și nou, scoțând în evidență efectele declanșate de întruparea lui Christos.

Von Speyr oferă anumite interpretări pe care nu le-am mai citit, dar în principal ne conduce în siguranță pe drumul înspre concluzia așezată de autorul biblic. Probabil nu este genul de carte recomandată cuiva care e novice în ale Vechiului Testament, dar pentru cineva care a studiat subiectul poate fi o lectură provocatoare.

Cei ce simt ploaia și nu înțeleg lumea

 

Azi de dimineață am ieșit afară din casă și am respirat aerul de după ploaie. Era acea atmosferă calmă, înviorătoare, luxuriantă. Peisajul era banal, în fața casei, dar odată ce am tras acel aer în piept, am simțit o stare de serenitate și împăcare pe care nu o poți prinde decât arareori.

M-a făcut să mă plimb cu gândul prin coridoarele memoriei. Toți acei ani care s-au dus și în care, făceam drumuri în astfel de zile mohorâte sau ploioase. Cum dădeam ture în jurul campusului, sau înaintam pe străzile aglomerate din Centrul Vechi, drumurile pe lângă catedrala Sf Mihail, dinspre sau înspre casă.

Cei mai mulți iubesc soarele și atingerea lui mătăsoasă. Le place căldura lui și lumina cu care spală fațade, copaci, chipuri. Mie îmi place vremea mohorâtă. Când norii se agață leneși de orizont, desfășurând o cortină apăsătoare și egală. Aerul e puțin tăios, făcându-te conștient de împrejurări. Un strop de răceală îți pișcă obraji ținându-te alert.

Sunt multe lucruri care ne fac diferiți, plăceri și neplăceri născute din felul în care suntem construiți și educați. Unele caracteristici ajung să fie apreciate de către societate și sunt urmărite ca fiind de dorit. Cei care nu sunt pe aceeași lungime de undă sunt priviți chiorâș.

Eu m-am obișnuit cu asta. Nu pun mare preț pe diferențe. Sunt mai degrabă atent la mine și la ceea ce vreau eu, decât la urmarea unor mode și idealuri care nu-mi spun mare lucru. Sunt convins că dacă alții ar face la fel, s-ar scuti de multă bătaie de cap și de multe ore de terapie.

Voiam să ajung aici. Și am să fac ceva puțin neobișnuit pentru mine. Am plecat de la general și am ajuns la personal. Și dacă tot e 16 martie, o zi după Idele lui Marte, putem pune de-o celebrare. Pentru că mă simt într-un fel festiv, am să dau din casă.

Pe lângă faptul că ador ploaia și vremea asta mohorâtă îmi încarcă sufletul, sunt alte gusturi de care nu mă pot dezice. Nu e nimic anormal să nu vrei să fii ca lumea. Una e să alergi pe o pistă îngustă în care toți dau din coate, alta e să-ți sapi propriul drum descoperindu-te pe tine și oferind ceva în schimb lumii.

Așa că am să vă spun câteva chestii despre mine. Nu sunt atât de cunoscute pentru că nu sunt genul de persoană care să-și depene povestea vieții la fiecare cinci minute. Dacă vă întrebați de ce scriu asta, v-aș răspunde, despre ce altceva să scriu? N-ar avea rost să vorbesc despre problemele zilei, experții în geopolitică de pe Facebook și-au dat deja cu părerea. Și pentru că... e blogul meu. Scriu despre ce vreau :D

 

Să purcedem....

-în copilărie, jucându-mă de obicei singur pe stradă, am imaginat scenarii în care specii de Pokemon reprezentau popoare din antichitate și Evul Mediu (de exemplu Charmeleoni erau romani, Squirtle erau greci și așa mai departe) și apoi îmi scriam propria istorie cu aceștia

-oricâte piese aș avea într-un playlist nu le ascult în ordine, întotdeauna le schimb până găsesc pe aia pe care simt că o vreau în acel moment

 -interesul pentru cele mai noi gadgeturi s-a oprit în ziua când mi-am cumpărat un Pentium IV

-sunt atins de morbul colecționatului; de mic am colecționat cartonașe, cartele telefonice, bani vechi, cărți, de aceea trebuie să fiu foarte atent

-în clasa a XII-a, într-o zi când făceam pregătire pentru BAC la limba română am venit în Arad de dimineață și am vrut să merg în Aradu Nou; pe atunci podul Traian, legătura directă, era închisă; așa că am ocolit un cartier întreg pentru a ajunge unde voiam; când m-am întors mi-am dat seama că podul era închis doar pentru mașini și pietonii puteau trece liniștiți

-dacă trebuie să mă așez pe un scaun într-o sală cu public, aleg un loc care se găsește cât mai aproape de spatele încăperii; acelea sunt cele mai bune

-la 11 ani am desenat primul meu atlas istoric

-opinie controversată: întotdeauna mi-a plăcut mai mult Mesopotamia decât Egiptul antic

-dacă îmi comandam ceva de la un fast food și ceva nu era în ordine, mulțumeam casierului și mergeam mai departe

-clădirea mea preferată din București a fost Atheneul român

-probabil am mai multe fotografii cu pisici decât cu mine

-singurul dezavantaj al Aradului este că e prea departe de Mare; și regret că nu am fost de mai multe ori pe acolo cât am stat în București

-dacă intru într-o librărie, uit de foame și sete

-cele mai frumoase zile ale anului sunt ultimele săptămâni, încununate de Crăciun și Anul Nou; preferabil cu zăpadă deși nu prea mai e cazul

 

Și ultima...

 

-îmi place Singur acasă, în special primul film; și asta tot opinie controversată e

Nu știu cum aș putea să plusez după această ultimă dezvăluire așa că am să închei. Punct

sursa foto:  https://unsplash.com/photos/JgDUVGAXsso 

Istorie, istorii și legende. Mini-recenzii

 Săptămâna trecută s-a petrecut o schimbare ca toate schimbările. Neașteptată. De la trei cărți de ficțiune, am ajuns să fac loc uneia de non-ficțiune. Și săptămâna următoare, m-am ales cu un bufet. O să fie și mai interesant de comentat pentru că nu mai e eul epic cu mine pe toate paginile.

 

Porțile Europei. O istorie a Ucrainei, Serhii Plokhii

Am ajuns și eu să reacționez în stilul meu la toată situația din apropierea noastră. Mi-am dat seama cât de puține știu despre Ucraina. Niște informații răsfirate pe-un fir de ață. Insuficient pentru un fundal, chiar dacă astăzi nu e nevoie să știi ca să te exprimi.

Cartea asta e un volum-mamut care te ia în brațe și te plimbi pe coridoarele timpului. Ne împinge de la Herodot, sciții și cimerienii care populau stepele nord-pontice în Antichitate până în zilele noastre. Informațiile sunt destule, bine organizate, dar și aerisite. E bun ca manual, carte de referință pe subiect.

Am ajuns să apreciez mai mult pe ucrainieni și istoria lor amețitoare. Ar trebui să-i înțelegem bine. În tinerețea noastră și de noi au tras imperiile în toate părțile. Avem multe traume istorice în comun. La ei este de apreciat curajul nebunesc care i-a făcut ca de fiecare dată după ce casa le-a fost făcut zob de visele vreunui împărat frustrat, au luat-o de la capăt cu speranța că vor trăi odată în pace și libertate. Din păcate, ziua aceea încă nu ține de istorie, ci de viitorul nescris.

 

Păzitorii timpului, Poul Anderson

După încrâncenare e nevoie de liniște. De aceea am luat un roman SF, ca să mă deconectez de la agitație. E o carte veche, de la Nautilus 90, deși poate ar fi interesant de retipărit în zilele noastre.

Povestea e pulpy rău și combinată cu mirosul ăla magic de carte veche a la Nemira, chiar te poate transporta în timp și spațiu. O societate secretă are ca scop protejarea integrității temporale oprind indivizi care pun în pericol realitatea. Foarte repede am făcut comparația cu Sfârșitul Eternității a lui Asimov, deși stilul și formatul este diferit.

Anderson reunește în carte vreo 4 sau 5 povestiri scurte cu subiecte diferite. Nu există o narațiune liniară. Dar fiecare este fascinantă în felul ei. Vrăjitori britoni și un tumul care schimbă istoria. Un bărbat dispare pe timpul lui Cyrus cel Mare. O lume în care romanii sunt înfrânți de cartaginezi. Mongolii sunt pe punctul să ajungă în El Dorado.

A fost o lectură plăcută, palpitantă. S-ar putea ca acel umpf în plus să vină de la plăcerea istoricului care se joacă cu scenarii de genul what if. Sau pur și simplu Anderson știe să țeasă o poveste bună ce unește istoria cu literatura antrenantă.

 

Evanghelia și tradiția rabinică, Michel Remaud

Ăsta recunosc că e genul de carte pe care nu aș putea-o recomanda. Dintr-un motiv simplu, și anume e o carte pentru nișa specialiștilor. Nu știam la ce m-am înhămat când am luat cartea, pe site-urile românești de vânzare nu există obiceiul de a posta măcar un cuprins sau câteva pagini (există excepții, evident).

Premisa cărții este simplă: Noul Testament poate fi înțeles mai ușor în contextul iudaic de secol I. Chiar unele detalii și referințe marginale au un substrat în cultura epocii, care evident nouă ne este totală străină. Un plus al cărții ar fi faptul că autorul oferă exemple, nu pornește o explicație abstractă. În afara capitolului introductiv și al celui final, putem citi 15 astfel de situații.

Având totuși în vedere că subiectul este unul condiționat de absența multor date sigure, efortul e folositor mai degrabă pentru cineva care e deja implicat în studiul epocii,  a culturii, a religiei etc. E o lectură ușoară pentru un neinițiat (hey, thats me!), dar s-ar putea să nu rămână cu nimic mai mult decât niște ipoteze și detalii deconectate de la realitățile cunoscute.

Lecturi răsărite(ne). Mini-recenzii 4

 În viață dăm peste coincidențe și ne scărpinăm lung în vârful capului mirându-ne după ele. Cele trei cărți pe care le-am parcurs nu au fost alese dinainte. Și așa nu sunt ele tare legate între ele. Două dintre ele se pot lăuda cu statutul sumbru de antebelice, iar ultima într-adevăr am citit-o datorită evenimentelor în desfășurare.

 

Lovitura de grație, Marguerite Yourcenar

E un roman scurt și cam ăsta e motivul pentru care am ales să-l citesc. Mi se cam duc zilele de o carte citită pe zi, pentru că nu mai am în bibliotecă astfel de cărți subțirici. Dar ne împăcăm cu ce avem. Ah, și trebuie să mai spun că mi-a plăcut enorm Memoriile lui Hadrian, o carte excepțională. Revenind la durerea noastră...

Povestea îl are în centru pe Erich, un soldat care-și povestește viața într-un bar, totul fiind o povestire în ramă. Din timpul prezent al introducerii ne întoarcem în vremea Războiului Civil Rus, în care protagonistul a intrat ca voluntar. Trăind la frontiera imperiilor, fără a avea un interes ideologic, Eric ajunge să lupte în zona în care se află castelul unde copilărise și unde se afla Sophie, sora celui mai bun prieten al său și față de care avea anumite sentimente.

Doar că în cartea asta nimic nu e curat sau vesel. Relația dintre cei doi, care are ca combustibil pasiunea și orgoliul, îmbrăcat în ideea dragostei, este una distructivă. Dacă ar trebui să ofer un egal literar, aș pune La răscruce de vânturi. E genul de carte din care nu poți alege un protagonist cu care să empatizezi. E o carte a durerii, a deziluzionării, a rătăcirii și a năruirii. Ceea ce se vede cu ochiul liber în devastarea războiului este dublat de dezintegrarea sufletului uman la începutul secolului aflat în umbra Marelui Război.

 

Pelerinul vrăjit, Nikolai Leskov

Regula mea de aur când vine vorba de cărți este nu le las. Dacă încep să o citesc, o duc la bun sfârșit chiar dacă nu-mi place. Cartea asta a rămas în bibliotecă împotmolită pe la pagina 90.

E o altă povestire în ramă. Un călugăr urcă pe un vas pentru a trece un fluviu. Intră în discuție cu alți pasageri și începe să-și depene povestea vieții sale. Ne aflăm în Rusia sfârșitului de secol al XIX-lea, un teritoriu ușor de recunoscut pentru cititorii de Dostoievski, Cehov sau Turgheniev. Pe alocuri însă, stilul seamănă cu realismul magic al autorilor sudamericani.

E o poveste tare întortocheată, care ne plimbă prin stepele tătarilor, la curți boierești, în sate de poveste și în taverne gălăgioase. Ivan este un personaj larger-than-life, promis lui Dumnezeu la naștere, dar care respinge acest destin implacabil. Acțiunile sale îl plasează într-un univers în care credința, superstiția și supranaturalul se îmbină cu cotidianul.

 

Hai să vorbim despre Putin, Mark Galleotti

Sunt genul de persoană care dacă vede că un subiect e popular, încearcă să fugă de el. Nu-mi place să merg unde merge toată lumea. Acum câțiva ani (probabil 2014) toate editurile mari se străduiau să publice cărți despre președintele rus de care nu m-am prins. Și așa nu eram interesat de poltica actuală. Până când aceasta a devenit istorie în desfășurare...

Din perspectiva amatorului, am găsit cartea fascinantă. Cuprinde un set de întrebări și răspunsuri despre Putin. Cele mai arzătoare dileme. Am aflat informații despre care nu știam sau am așezat în context frânturi pe care le auzisem înainte. Nu îndrăznesc să arunc cu păreri în stânga și-n dreapta pentru că mai e de studiat problema.

Nu am să discut conținutul, ci vă zic cum e. Ușor de digerat, scurtă, alertă. Nu o ia pe arătură cu zeci de paranteze, scurt și la subiect. Scrisă pe un ton obișnuit, fără să intre într-un jargon academic descurajant. Ca un prieten care îți vorbește, dar un prieten care cu adevărat cunoaște problema despre care se exprimă.