A te desțeleni

 În după masa asta am avut parte de câteva ore lucrând în grădină și pe lângă solicitarea fizică a fost și un aspect plăcut al activităților. E genul acela de muncă, în aer liber, care îți oxigenează creierul și permite acestuia să hoinărească pe cărări mai abstracte.

Așa că în momentul în care mă ocupam de îngrijirea unui pom, crescut fără supraveghere constantă, mi-a trăznit o idee interesantă.  Acest copac și-a întins ramurile în toate direcțiile în care a putut, a umbrit un trandafir care-i stătea aproape și era pe punctul de a-l acoperi și a se uni cu acesta.

Și în timp ce forfecam de zor mlădițele în exces, mi-am dat seama că un astfel de comportament nu este de negăsit la oameni. Atâta vreme cât acceptăm că suntem susceptibili să o dăm în bară, există pericolul de a crește fără direcție. Iar dacă nu simțim și nu acceptăm că e nevoie de îndepărtarea unor ramuri care ne fac rău, e o problemă.

Viața noastră ar trebui să implice un proces de desțelenire, de domesticire a unui sol sălbatic, rebel, inoportun. Suntem înclinați în a ne considera importanți și a crede că opiniile noastre au greutate de evanghelie. Trăim o viață în care tot strângem tabieturi, obiceiuri și opinii care ne transformă într-un copac supraponderal, care se întinde în toate direcțiile și poate deveni dacă nu periculos, cel puțin iritant.

De aceea e important acest proces de îngrijire. E greu să tăiem, să privim la noi și să spunem: da, asta mă trage în jos, trebuie să renunț. Suntem hedoniști din naștere și vrem să ne fie cel mai bine. Avem tendințe de autosabotare și de satisfacere a dorințelor chiar când lucrează în dezavantajul nostru. E nevoie de minimalism și la nivelul sufletului.

Desțelenirea asta trebuie să taie acele comportamente pe care le numim ușor defecte. Mai mult ar trebui să ne facă să ne concentrăm pe părțile bune ale personalității noastre, încercând să ne construim o imagine reală despre noi înșine. Când tai surplusul iese la suprafață esența. Esența, cine sunt eu, cine pot fi.

Fără frunzișul acaparator, rămâi zvelt la minte, așezat mai bine pe picioare, deschis la ceea ce te reprezintă. Poți să găsești mai ușor, un drum, un sens. Poți asculta de vocația ta, de talentele ce abia așteaptă să fie scoase la suprafață. Cu puțină forfecare, o să-ți dai seama cât de mult îți place pictura, ce mult te pasionează medicina sau gătitul și lista continuă.

E mai ușor să fii un copac stufos, lăsând să crească în voie fel de fel de ramuri care nu duc nicăieri. Calea mai ușoară e și cea mai puțin dureroasă, de aceea o ocolim cu dârzenie. Dar asta ne face niște vitrine frumos amenajate, dar fără vreun produs așezat pe ele (de la foame cred că vine metafora asta). Oricum, te uiți la un copac și vezi că până la urmă veștejește. Cel voluminos nu-și dă seama cât de slab este. Cel îngrijit însă, pierde repede orice țesut corupt și continuă să ofere rod bun. La noi oamenii e puțin mai complicat.

susa foto: https://unsplash.com/photos/hpB3lqkkfyA

Punga cu caiete de sub pernă

 Probabil că fiecare dintre noi am avut la un moment dat un seif în care ne-am ascuns lucrurile cele mai de preț. Evident, nu mă refer la bani și alte lucruri lucioase. Zic de chestiile care sunt cu adevărat aproape de inima noastră și care au o valență intimă, ascunsă. În cazul meu au fost niște caiete.

Dacă ținutul unui jurnal era la modă să-i zicem, eu le foloseam pentru altceva. Acela era locul în care îmi exersam imaginația. Da, când eram la liceu, de obicei veneam acasă, mâncam, dormeam, făceam teme dacă era absolut necesar, și stăteam pe computer (nu laptop, suntem încă în epoca primitivă).

Și apoi, puteam deveni eu însumi. Spre seară îmi luam frumușel un caiet, o pernă, mă așezăm turcește, și dă-i și scrie. Mintea mesteca idei mai mereu, așa că tot timpul puteam găsi cu ce să-mi mâzgălesc caietele. Și asta s-a întâmplat ani de zile. Apoi am trecut direct pe laptop și nu mi-am pierdut timpul transcriind scrisul meu de mână care este un alfabet în sine.

Evident, ce-am scris atunci nu rezistă unei critici serioase (sau neserioase). amestecam idei din cărți, seriale și desene animate, le adăugam ceva nou și ieșea un talmeș-balmeș delicios. Dar pentru mine acela era momentul în care făceam ce-mi place cu adevărat. Nu-mi mai aduc aminte în ce măsură îmi imaginam atunci că am să fiu publicat, dar asta nu e relevant.

Și parcă e și mai interesant. Scrisul mi-era natural. Era funcția de bază la care reveneam când nu aveam ce face. Neuronii erau deja setați pe scris și așteptau doar scânteia. E adevărat că mi s-a spus că de mic copil, aveam predispoziția de a spune povești, care au rămas la rangul de tradiție orală pierdută în negura timpului. Știți cum e Mozart cânta de la 3 ani și Picasso mâzgălea cu pensula de la 4 ani. O fi însemnând ceva și asta.

Soarta acelor caiete așezate în vreo două pungi de plastic e similară cu cea a Bibliotecii din Alexandria (v-am spus că sunt modest, nu). S-au pierdut în negura istoriei, consumate de uitarea oamenilor. Sau ceva de genul. Dar mi-e dor de zilele acelea când dormeam sub pernă cu ceea ce am scris eu. E un sentiment interesant.

Și vă asigur că zilele astea nu dorm cu cărțile publicate sub pat. Sau cu vreun stick unde am proiecte salvate. Nu sunt chiar atât de anti-modest.

Pătura prea lungă a introvertitului

 Mi se întâmpla uneori, mai demult, să stau de vorbă cu oameni care mă cunoșteau mai mult sau mai puțin bine. Și foarte repede aceștia clamau o sentință care suna cam așa: ești cam tăcut/nu vorbești prea mult. Nu însemna muțenie totală, dar un angajament mai mult al gesturilor și nu al vorbelor. Iar în aceeași conversație, sau poate mai târziu simțeam că mi se ridica mingea la fileu și puteam să-mi exprim și eu o idee coerentă.

Și același om în momentul în care în sfârșit vorbeam, îmi tăia microfonul sau pur și simplu își pierdea interesul la ceea ce aveam de spus, de parcă deja plecasem departe. Am pățit treaba asta de multe ori și m-am obișnuit cu ea.

E oare ceva ciudat că introvertiții și extrovertiții simt nerăbdarea la alte temperaturi? Evident, nu. Dacă unii sunt cai nărăvași, gata să plece cu viteza gândului pe câmpiile întinse ale cuvântului, alții sunt cai de povară, cu o rază de acțiune redusă, care lăsă urme grele în pământul pe care-l străbat. (iertați-mă comparațiile donquijotești).

Dar și ăsta este un adevăr. De multe ori ne putem trezi nebăgați în seamă pur și simplu pentru că viteza noastră de reacție este puțin redusă. Unii își pierd repede interesul, în același culoar de timp în care alții sondează problema puțin mai adânc.

Și în cazul introvertiților e o problemă de deschidere. Aici lucrurile diferă și probabil se adaugă poate o timiditate înnăscută, un gram de anxietate socială sau stimă de sine scăzută (în cel mai rău caz, toate vin la pachet). Nu ne este atât de ușor să ne deschidem chiar și pe subiecte banale.

Simțim o reținere și o teamă de a nu ne face de râs. Sau pur și simplu nu simțim nevoia să intervenim dacă nu avem ceva folositor de adăugat. Dacă într-adevăr ni se pare că e momentul nostru, noi facem cinci pași înainte de a sări, în timp ce un extrovertit face unul singur.

Acum toată treaba asta sună de parcă suntem toți niște fluturași bătuți de vânt. Nu vreau să fie luată așa. În mod normal, în alte situații, suntem acei cai de povară despre care pomeneam. La partea de sociabilitate începe jugul să pară mai greu. Oamenii sunt mai greu de descifrat și de controlat, așa că nu ne dăm seama de unde să-i luăm.

Dar odată ce un introvertit simte că e acceptat, poate în final să fie el însuși. Dar asta se întâmplă în grupuri foarte restrânse. Cu puțini oameni care au răbdare să vadă care-i treaba cu omul ăsta ciudat. Și cred că toată lumea iese câștigată.

Ceea ce aș putea spune, dacă asta ar fi o postare coerentă ar fi tocmai asta: aveți răbdare. Unii merg în ritmul lor, comunică mai greu, și au nevoie să simtă siguranță din partea interlocutorului pentru a-și putea întinde aripile (gata cu metaforele). Dar pe bune, lăsați-o mai moale, unde vă grăbiți? Că nu pleacă planeta de sub noi. Viața e scurtă, ascultați-i și pe introvertiți.