Simțul geografic al lecturii

 

Nu știu dacă doar mie mi se întâmplă fenomenul ăsta, dar nu cred că sunt atât de special. Și nu se întâmplă chiar întotdeauna, ține de capacitatea scriitorului de a-și prezenta lumea și de a o descrie cu un grad de minuțiozitate care până la urmă se transformă într-o hartă mentală ce se imprimă pe măsură ce parcurgi cartea.

Am citit Accident, cartea lui Mihail Sebastian prin liceu, înainte de a ajunge la București. Am să menționez doar că personajul feminin locuia într-una din vilele de pe bulevardul Dacia. Am fost așa de prins de scriitură încât pașii mă conduceau uneori pe acel bulevard chiar dacă nu am reușit să identific exact acea casă.

Când vine vorba de București totuși nu pot spune mai multe având în vedere că e vorba de vedere și nu de imaginație. Calea Victoriei, Curtea Veche, parcul Cișmigiu toate sunt parte a realității și nu a visului pe care-l poate provoca o carte. Văd peisajul prin ochii mei și mă întâlnesc cu mine.

Dar imersiunea tot există. Când citesc o carte scrisă de un autor român mă regăsesc în acel loc fără îndoială. Citindu-l pe Marin Preda nu pot să nu văd înaintea ochilor ulițele de pământ ale satului, holdele bogate și câmpia nesfârșită. Dacă-l citesc pe Rebreanu îmi vin în minte pădurile de pe crestele munților. Sau cu Camil Petrescu mă trezesc undeva pe crestele Carpaților pândind mișcări de trupe.

Și imaginația asta nu are granițe. Dacă-l citesc pe Kazantzakis simt soarele cald al Mediteranei, asprimea stâncilor atinse de apa transparentă și curată. Sau acea asprime a pământului zgârcit pe care oamenii îl muncesc cu trudă. Când deschid vreo cartea de-a lui Herman Hesse mă ia frigul și văd crestele albe ale Alpilor. Sau cobor în văile leneșe și bogate ale Italiei.

Dacă mă uit într-o carte de-a lui Amin Maalouf simt bătaia vântului deșertic izbucnind printre rânduri. Văd cum mi se vâră picioarele în nisip mătăsos, privesc la orășelele bine închegate și întortocheate ale Levantului. Și dacă nimeresc în vreo poveste măiestrită de Dostoievski mă ia cu frigul plimbându-mă pe bulevarde petersburgheze și mirându-mă de imensitatea pământului rusesc. Mă liniștesc într-o carte Ishiguro, admirând serenitatea și forța tăcută a naturii japoneze ce se scurge prin pagini de amintire netrăită.

E un fenomen tare curios. Cred că depășește bagheta marilor scriitori pe care i-am enumerat mai sus, dar probabil că ei au avantajul geniului. Dincolo de aceștia e un fenomen natural dar care depășește, cred, hotarele obișnuitului. Doar așa un nene care a trăit mare parte a vieții sale în Arad simte pentru câteva ore pulsul unor locuri în care cel mai sigur nu va ajunge în viața asta.

Probabil că am vorbit totuși despre un fenomen obișnuit, poate banal. Fiecare cititor așteaptă și probabil că dorește să plonjeze într-o carte bine scrisă. Practic face parte din trucurile pe care ar trebui să le știe orice scriitor care vrea să pună la cale o carte cu o doză suficientă de fascinație și mirare.

Dar asta nu ciuntește deloc sentimentul acela deosebit. E unul din motivele pentru care o carte va avea mereu avantaj asupra unui film oricât de bine ar fi produs. Pentru că prin colaborarea talentului unui autor și prin imaginația ta îți așterni înainte o fărâmă de lume care rămâne mereu într-un colțișor al minții tale.

 

Reclamă

pentru cei care vor să încerce să simtă atmosfera din Aradul anului 2020 există această posibilitate cumpărând cartea Labirinturi de lut, preț 24 de lei, printr-un mesaj în privat pe Facebook

sursa foto: https://unsplash.com/photos/1MHU3zpTvro

Strada și cartea. Promovînd Labirinturile de lut

 Azi am făcut un lucru tare rar. Atât de rar încât cred că s-a întâmplat poate de două ori în viața-mi. Eu de obicei când merg în Arad ca turist etern îmi iau aparatul foto și pe unde ajung mai cuprind un peisaj într-o fotografie oricât de rea sau amatoare ar fi. Dar azi am făcut ceva ce n-am făcut demult.

Prima dată s-a întâmplat când eram la liceu și aveam un concurs nu-știu-cum să facem un site cu chestii. Știu, descrierea lămurește totul. Ideea era că eu am ales ca temă pentru site-ul meu de novice monumente ale orașului Arad (total împotriva pasiunilor mele, e adevărat). Și am mers țintit la o listă prestabilită. Altădată, citisem o carte mișto și aflasem despre niște clădiri ce-mi erau necunoscute înainte. Și am mers țintit.

Și astăzi am mers tot țintit. Dar scopul nu a fost fotografia de plăcere sau inventarierea de monumente. În ceea ce nu poate fi numit reclamă mascată (chiar dacă am purtat mască tot drumul), am hotărât să fac puțină promovare pentru Labirinturi de Lut.

Luând în considerare că romanul are ca scenă tocmai orașul Arad, mi-am luat frumușel exemplarul de la capul patului, aparatul foto loial și am luat-o la pas căutând locurile pomenite anterior în carte.

Evident, în planul meu nu s-a găsit o ninsoare abundentă cu care am dat nas în nas pe teren, dar nici nu mi-a încurcat așa mult planurile. Nici nu zic că am făcut traseul ce ar ține în carte vreo cinci-șase ceasuri în maxim o oră (nu am trecut pe fiecare centimetru de drum călcat de Lea și August) și că am mers în direcție opusă.

Așadar, ideea stă în felul următor. Dacă ați citit până aici, ați ajuns la esență: de azi încolo, probabil la o oră după ce am să postez asta pe blog și pe Facebook, am să postez prima imagine, probabil cu un citat din carte. Voi face asta zilnic, cam vreo 2 săptămâni.

Locațiile nu sunt în ordine, având în vedere că nu multă lume a citit cartea, și nici n-am să arunc direct cu spoilere, că vreau ca lumea să citească romanul. Probabil la final am să le ordonez, sau mai văd eu. A fost o idee relativ spontană așa că nu ne putem aștepta la planuri bine puse la punct.

Cui îi place și vrea să vadă mai mult decât o simplă fotografie relativ bine încadrată și să citească mai mult, poate comanda cartea

 

 *în carte nu ningea ca din sită, dar atmosfera este oricum feeric-urbano-românească. Rămânem la asta

Cum am ajuns să scriu Labirinturi de lut?

 

Azi intrăm puțin în culise. Voiam să zic câteva cuvinte despre călătoria care s-a terminat cu o carte care îmi poartă numele la rubrica autor. Nu o să vorbesc despre lucruri mai meta, de exemplu care e motivul pentru care am început să scriu, ci am să amintesc câteva amănunte despre drumul până la cartea tipărită.

După cum am scris în postarea de prezentare a cărții am o povestire în volumul colectiv Povestiri pentru copiii astronauților apărut în onoarea scriitorului Petre Ghelmez. Asta se întâmpla pe undeva prin 2003-2004. Învățătorul meu care știa că am o pasiune pentru povestit și compuneri mi-a propus să scriu. Aveam titluri de capitole și trebuia să lăsăm imaginația să facă restul. Știu că am scris mai multe, dar ceea ce n-a ajuns în care s-a pierdut în negura timpului.

Pe atunci mintea îmi torcea câte o poveste aproape continuu. Mă inspiram din orice, așa că ceea ce îmi ieșea din minte era un amalgam care avea deasupra un piculeț de originalitate a la Sturza. La început nu le scriam, totul era oral, și practic era parte din joaca mea. Eram un copil destul de singur, așa că trebuia să-mi inventez moduri de a umple timpul.

M-am pus să scriu serios după ce am citit primele cărți ale lui Asimov din trilogia Fundației. Poate oi vorbi altădată mai pe larg despre ele, dar după acel moment aveam mai multe caiete în care îmi scriam propria sagă galactică (puneți toate ghilimelele posibile). Pe atunci era tare celebru Cristopher Paolini cu romanul său Eragon, scris pe la vreo 14 ani. Țin minte că și eu aveam pe atunci siguranța că voi publica ceva pe atunci sau măcar înainte de 18 ani.

Evident acest lucru nu s-a întâmplat, dar din scris nu m-am oprit. Am fost ocupat cu școală, eram înconjurat de prieteni și asta a fost cel mai important pentru o vreme. În același timp am trecut înspre o literatură cu picioarele pe pământ. Prin 2013 am scris primul roman cap-coadă, dar a rămas ca un proiect al meu personal. Despre asta, altădată.

Prima dată când m-am gândit să îmi public o carte a fost peste doi ani, în 2015. Citisem un anunț pentru un concurs de debut la editura Univers. De ce să nu încerc? Aveam o idee de poveste în minte, începută prin 2012. Era vorba despre un prinț care era pe moarte și care se întorcea acasă în Arad. Urma să se întâlnească cu o fată, să se îndrăgostească de ea, să vorbească despre chestii profunde și apoi să moară. Era destul de siropos scrisă, dar pe atunci văzusem destul de multe telenovele. Ca să-i pună capac, i-am pus titlul Săptămâna demiurgului.

M-am uitat un pic peste capitolele scrise și am hotărât să o iau de la zero. Am păstrat ideea străinului care vine în Arad și se întâlnește cu o localnică. Începe cu ea făcând piața pentru mătușa ei. Apoi apare tânărul, numit Achilles, care intră în vorbă cu ea. Ajung la podul Traian unde îi vorbește despre un străbunic al lui. Apoi o conduce acasă. Iar mai târziu îi face o propunere: să vină cu el într-o călătorie prin Romania, în speranța că va descoperi răspunsul la o întrebare care-l măcina.

N-am mai ajuns la partea aia. Am scris primele șase capitole, introducerea și apoi am lăsat-o baltă. Am conceput un plan, l-am mestecat în minte și apoi l-am dat uitării. Mi-am găsit alte ocupații și am uitat de concurs. Cine va citi Labirinturile însă, va vedea că unele idei au fost preluate la nivel subconștient și refolosite. Chiar și numele protagonistei era Lena!! (spun sincer nu am citit manuscrisul în vreme ce-mi scriam noul roman)

Timpul a trecut și pentru o vreme am scris mai mult proză scurtă, am citit mult fiind ocupat cu recenziile pentru biblioteca Respiro. Prin 2017 am mai scris un alt roman cap-coadă. Ăsta era bun. Pe ăsta l-am simțit publicabil. Dar nu mă grăbeam. Scriam mereu altceva pentru că îmi veneau idei din stânga și din dreapta. Dar am știut că e momentul să încep corecturile.

Nu lungesc nici aici pentru că mai e timp altădată, dar cu cât adăugam capitole am reușit să creez o struțo-cămilă greu de strunit. Am hotărât că va trebui să-l iau de la capăt cu aceleași personaje și poveste, dar cu altă abordare. Și atunci mi-a venit ideea pentru un alt roman. Voiam să scriu ceva scurt, cuprinzător și care să atragă atenția. Voiam să conving posibilii cititori să cumpere următoarea carte care probabil va fi mai bună decât prima.

Dar și acest al doilea roman, care are de asemenea unele similarități cu Săptămâna demiurgului, era prea lung. Și acțiunea se petrecea de astă dată în București. Nu voiam să tai nimic din el pentru că l-am cântărit și am pus în el prea mult pentru a-l ciopârți. Am mers înainte cu el și era pe cale să devină primul meu roman.

Lunile au trecut, am ajuns în 2020 și am intrat în pandemie. Eu mă tot chinuiam cu roman nr. 2 și mai lucram la altele. Și atunci, cât am stat în lockdown mi-a venit ideea pentru Labirinturi de lut (ce avea la început un alt titlu). L-am scris fiind mult mai lejer și exact ce voiam să fie.

În loc de weekendul din roman nr 2, era o singură zi. Am revenit la ideea primară a întâlnirii și am creionat povestea a doi tineri care sunt diferiți prin viața lor dar care caută același lucru: un drum nou. Și prin acele puține ore petrecute împreună își dau seama că poate există o ieșire din labirint.

Și așa pe 11 decembrie 2020 am mers la editura Gutenberg din Arad și mi-am ridicat exemplarele comandate. A fost o călătorie lungă, dar care a meritat. Știu că nu am scris următorul mare roman romanesc, dar nu contează. Am scris o poveste care era a mea și care sper că va dovedi că s-a născut din pasiune și adevăr și că își va găsi un loc în oceanul literar al deceniului acesta.

Pfai, ce lung o fost. Cine a ajuns până aici sigur e cititor de meserie. Felicitări și sper să ne mai vedem la gura sobei când am să mai dau din casă

sursa foto: https://unsplash.com/photos/sFNn6JyKkfk

Ce-mi doresc pentru 2021?

 După surpriza care a fost 2020 lumea parcă nu mai are chef de rezoluții. Ce rost mai are dacă în cele din urmă nu ajungem prea departe? Eu mi-am propus o mulțime de lucruri pentru anul trecut și rând pe rând s-au scufundat precum niște vapoare într-un joc nedrept de Battleship.

Asta nu înseamnă că nu trebuie să perseverezi. Chiar și în cele mai inoportune situații se găsește o portiță prin care poți să îți dezvolți personalitatea, sau persoana, sau mai știu eu ce. Să vă zic ce mi-aș dori pentru 2021. Nu zic ce îmi propun pentru că nu știm unde ne-om găsi la început de 2022. Dar astea sunt unele lucruri, care-mi vin în cap, și pe care aș vrea să le văd realizate în anul ăsta nou.

 

-să citesc puțin mai mult și să învăț mai profund

-să mă plimb nestingherit pe bulevard și să mă rătăcesc pe străduțe

-să văd un loc nou

-să revăd locuri vechi și pline de amintiri

-să îmi aduc la îndeplinire câteva (dacă nu toate) proiectele editoriale pe anul acesta

-să scriu mai bine

-să învăț cum să-mi fac reclamă

-să găsesc o cale de a fi de folos altora

-să fiu primul care trimite mesajul fără să aștepte pe ceilalți

-să nu mă ascund de lume când de fapt aș vrea să caut un prieten

-să mai repar câteva ceva din ceea ce a dereglat Izolarea în interior

-să pun în aplicare mai serios minimalismul

-să nu vorbesc dacă nu am o părere avizată

-să stau mai mult în aer curat

-să nu mai fiu atât de legat de gadgeturi

-să ascult oameni care spun adevărul și nu vorbe

-să ascult muzică bună

-să desenez (da, nu am deloc talent, dar îmi plăcea să mai schițez câte ceva)

-să nu mai fiu atât de stresat de lucrurile care sunt departe de controlul meu

-să nu fiu stresat pentru lucruri pe care le pot schimba, dar sunt în viitor  

-să nu îmi fie frică să spun ceea ce trebuie spus

-să nu uit să cred în valorile mele și să încerc să trăiesc în conformitate cu aceste

 

Gata, 22 de chestii îs destule. Acuma mă duc să tac două zile fără să fiu contactat de nimeni

Glumesc

 

Probabil

sursa foto: https://unsplash.com/photos/UrafSwRu3hk

Avatar, paradisul de înlocuit

 Îmi aduc aminte de nebunia cauzată de lansarea filmului. Toți erau înnebuniți după Pandora, după Na avi, și voiau să dea iama în lumea aia mirobolantă de departe. Chiar dacă prin 2009 era în vârful fascinației mele SF, nu am fost prins de virusul Avatar. Țin minte că am văzut cumva filmul și nu am fost impresionat. Ok, dar nici de povestit acasă.

Anii au trecut și iată-ne în an de prefix schimbat și timp de omorât. De curiozitate am vârât discul întru laptop și am încercat să revăd filmul, a doua oară după doisprezece ani să vedem dacă se curăță gustul de mediocru din gură. Două ceasuri jumate mai târziu, asta mi-a ieșit din minte.

Filmul e generic. Povestea e subțire rău de tot. Pușcașul marin vine pe Pandora pentru că frati-su moare și e singurul care poate manevra avatarul proiectat genetic pentru el. După o perioadă de răceală se împrietenește cu echipa de cercetători, în vreme ce o cunoaște pe Neytiri, viitoarea șamancă a unui trib de Na avi. Pe lângă ei sunt big-bad military și greedy corporate care nu văd frumusețea naturii și vor doar profitul. Când își dau seama că situația va degenera într-un conflict armat, Jakesully schimbă părțile și devine Muad dib sau The One, Dothar Sojak sau Toruk Makto rezolvând totul ca-ntr-un basm frumos.

La fel ca Tenet, al cărui principal scop este joaca cu conceptul de inversiune, și Avatar marșează totul pe cartea Pandorei. Aici avem un argument puternic pentru cinematografe, pentru că sunt absolut convins, dacă vedeam filmul în cinema aș fi fost mult mai impresionat de peisajele într adevăr fascinante.

E interesant de citit filmul într-o cheie spirituală. L-am văzut acum și pentru că tocmai terminase trilogia Narniei și voiam să văd o contrapondere la imaginea unui Rai creștin. Avatar e presărat cu felurite bucățele de spiritualitate animistă, ancestrală, totul învârtindu-se în jurul unui copac ce funcționează ca nexus a unei rețele naturale ce aduce laolaltă toate ființele vii de pe Pandora. Mai ușor de spus, gândiți-vă la Forța din Star Wars și ați nimerit-o. Evident, totul pleacă de la ideea ce-ar fi dacă această idee a legăturii între toate ființele ar avea aplicabilitate în știință

Sunt multe drumuri interesante de parcurs de la această idee, dar nu vreau să merg mai departe în postarea asta. Dacă mai calculați bilele pentru film, e o bilă neagră pentru că nu aduce nimic original, ci doar împrumută din folclorul pre-existent mixându-l și oferindu-i o strălucire feerică.

Actorii sunt ok. Sam Worthington, la apogeul carierei sale, joacă foarte plat. La un moment dat spune că e ca un pahar gol și sunt total de acord. Zoe Saldana nu prea are ocazia să-și arate potențialul, dar duce rolul cu bine pe linia prestabilită. Mi-a plăcut de Joel David Moore, singurul care trece printr-o schimbare de la savantul nerdy la luptătorul ce sare în apărarea Na avilor. Cel care a furat atenția, după mine, este Stephen Lang. Acționează ca un personaj din desene animate și o face cu atâta convingere încât nu poți să nu-l admiri și să-l detești în același timp.

Să tragem linia până nu întrecem limita. Avatar nu e un film prost, nu vreau să zic asta. Probabil că m-aș mai uita o dată la el pentru a surprinde acele aspecte de care pomenisem mai sus. În rest, sunt filme mult mai bune decât acesta dacă vrem o poveste interesantă, personaje profunde sau idei ingenioase. Dar până la urmă e doar un film popcorn ce merită înțeles din perspectiva timpului în care a fost făcut și a ideilor pe care le-a încorporat.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/7emiteIwfuk

Despre filmele Narnia

 Dacă mă gândesc la trilogia neoficială Narnia, aș putea recunoaște că am o anumită nostalgie pentru ele. Am fost martorul turnării lor și le-am și văzut prin anii 08-10 așa cum le vedea orice om pe vremea aceea. Veneam din punctul în care aflasem despre CS Lewis dar nu-i citisem cărțile. Într-o ocazie am fost într-o tabără, cred de revelion, și le-am văzut pe primele două împreună cu un grup. A rămas o amintire plăcută, o bilă albă din adolescență.

Anii au trecut, am citit și cărțile, am citit alte cărți ale lui Lewis, am mai crescut și eu. Iar acum că am prins această ocazie de a petrece timp acasă, am zis că aș putea să revăd cele trei filme. Mai jos am să înșir câteva idei la cald pentru că n-aș putea intra în detalii fără să depășesc vreo șapte pagini A4.

La început am fost puțin dezamăgit pentru că revăzusem în urmă cu câteva zile Stăpânul Inelelor și aceea e o experiență răvășitoare. E nedrept să te aștepți ca aceste filme să se ridice la același nivel chiar dacă au fost filmate ambele în Noua Zeelandă. Asta nu înseamnă că sunt de lepădat. Pe la al doilea film deja am intrat tiptil prin șifonier și am început să mă simt bine în Narnia.

Ce mi-a plăcut este că fiecare film este de sine stătător și diferit. Primul prezintă lupta dintre bine și rău alegorizând Întruparea lui Iisus și sacrificiul Său. Cel de-al doilea film are în centru o răscoală, intrigi de curte și are aerul unui film sword-and-sandal. Cel de-al treilea film are atmosfera unui film de aventuri pe mare, asemenea poveștii lui Iason sau Sinbad, plecați la capătul lumii. Asta oferă prospețime vizionării.

Personajele sunt cam peste tot. Frații Pevensie sunt înlemniți de multe ori, chiar dacă pe la al doilea film își intră mai bine în rol. Tilda Swinton în rolul lui Jadis este o combinație ideală de viclenie și despotism, păstrând mai apoi rolul de ispită. Aslan are un rol mic, venind în momentul critic și ajutând la rezolvarea problemelor. M-a deranjat la Caspian pierderea accentului între filmele 2 și 3. Îi oferea o anumită distincție.

Actorul care l-a jucat pe Miraz de asemenea a făcut o treabă excelentă, și ca un detaliu irelevant, m-a trimis cu gândul mereu la Amza Pellea în rolul lui Mihai Viteazul. Reepicheep, în rolul șoricelului-spadasin este șarmant și nobil cum doar un astfel de cavaler poate fi. Iar Will Poulter în rolul lui Eustace este perfect casting.

Văzând filmele am simțit unele similarități cu Stăpânul Inelelor, lucru de așteptat până la urmă. Mai ales cel de-al doilea film cu bătălia de la cavoul lui Aslan/Helm Deep, în care o armată numeroasă înconjoară una mai mică și sunt salvați de intervenția copacilor/rohhirmimi chemați de Aslan/Gandalf. Nu reduce cu nimic frumusețea poveștii, dar e sesizabil. O altă comparație ar fi în acea grandoare a ruinelor, traversarea unor țări ce au trăit deja evenimente epocale păstrate în piatră.

În toate filmele se păstrează elementul religios pe care Lewis l-a inserat în cărțile sale. E de departe mult mai ușor de perceput ca în Stăpânul Inelelor, dar asta era și intenția având în vedere că autorul scria pentru copii. Personajele se confruntă cu aspecte ale credinței, cu dileme ridicate de aceasta și cu trăirea valorilor pe care le susține aceasta. Frații Pevensie ajung în Narnia ca într-o școală unde învață să fie oameni mari, dar mai ales să fie oameni buni și curajoși, pregătindu-se pentru traiul într-o lume monotonă, dar la fel de crudă.

Mă opresc, tocmai pentru că sunt multe de discutat. Mi-au plăcut filmele chiar dacă nu au toată acea atmosferă ce împodobește cărțile lui Lewis. Le-aș privi mai degrabă ca pe niște deschizătoare de drumuri înspre opera scrisă, unde se găsește șarmul, profunzimea și magia Narniei. Poate vom prinde ziua când vom avea ecranizate și restul cărților, dar dacă nu va fi cazul, vom fi împăcați știind că măcar pentru o clipă am stat la intrarea în Țara lui Aslan. 

sursa foto: https://unsplash.com/photos/Ou0KedL5hKU