Pete de cerneala

Mi-a placut mult un film anul acesta. Frumos din punct de vedere estetic, o poveste dramatica, tragica si un personaj care se incadreaza in expresia englezeasca "larger than life". Ma refer la The great Gatsby, cu un Leonardo di Caprio in zile bune. Tot filmul a fost o calatorie, un drum in viata unui om care a trait din momente, a luptat pentru a le pastra vii si in cele din urma a pierdut. O replica mi-a ramas in minte, cu intentia celor care au produs aceasta pelicula, devenind un fel de laitmotiv. Cand Gatsby discuta cu Nick, la finalul unei petreceri si acesta isi prezinta dorinta de a reinnoi relatia sa cu Daisy, un realist cu capul pe umeri in persoana lui Nick ii zice: "You can't repeat the past!" Un strigat, o concluzie cu ecou de ghilotina, un adevar prea negru pentru ochii imbatati de lumina verde a lui Gatsby. Dar in cele din urma s-a dovedit a fi un adevar taios pentru frumos creionatul visator.

De la o introducere asa lunga intram direct in subiect. Suntem oameni. Facem greseli. Luam decizii in fiecare zi. Unele nu sunt dintre cele mai bune si ajung sa produca repercursiuni, ecouri pe unda raului vietii noastre, continuand sa ne marcheze pana intr-un punct in care raul puternic de mai nainte devine un simplu paraias manat incoace si incolo de gustul elementelor. Oricum, important este faptul ca nu avem la dispozitie masini ale timpului care sa ne duca inapoi in timp sa putem sa schimbam ceea ce este rau, ceea ce am dori poate sa facem altfel. Cuvintele care trebuiau spuse sau inghitite si uitate. Momentul in care trebuia sa ramai in banca ta, sau momentul in care trebuia sa pui piciorul in prag, in care sa spui da, sau nu. Imi aduc aminte de un alt film, o adaptare mai liberala a The time machine a lui  H. G. Wells. In aceasta versiune nu curiozitatea stiintifica il impinge pe Calator sa viziteze alte timpuri, ci o ruptura: moartea logodnicei sale. Astfel pune la punct masina si se intoarce in trecut pentru a o salva. Si esueaza de fiecare data. Daca nu piere ucisa de un glonte, isi va gasi sfarsitul sub rotile unei carute. Trecutul nu mai poate fi desfacut.

Noi nu avem privilegiul de a avea o masinai a timpului, insa invatam pe pielea noastra aceasta lectie dureroasa. Si de cele mai multe ori, atunci cand ajungem sa realizam lipsa, este prea tarziu. Nu mai putem face nimic pentru a remedia situatia, timpul pierdut s-a dus, ocaziile care inainte erau cu duiumul se sting una cate una. Scriptura declara si ea intr-un ritm funebru ca orice lucru "isi are vremea lui". (Eclesiasul 3:1) Daca stam sa ne gandim poate gasim aici o speranta. Poate ca ceea ce pierdem, nu este la voia hazardului si poate ca Dumnezeu este implicat chiar si in actele triste ale vietii noastre. Poate, nu vreau sa intru in detalii, insa refuz sa cred ca tot ce poate parea rau vine din mana Sa. Noi avem o parte importanta din ce este viata. NOI alegem ce sa facem. Noua ni se intinde inainte un anumit tablou pe care putem alege sa-l acceptam sau sa-l respingem. Deciziile sunt personale si efectele se rasfrang tot asupra noastra. Chiar daca poate ca Dumnezeu ar fi vrut ca noi sa mergem in alta directie, noi suntem cei care spunem da sau nu.

Inaintea noastra se intinde acum o noua panza, alba, imaculata. Ea va fi mazgalita, manjita, colorata in culori sobre sau jucause, intunecate sau aducatoare de speranta. Daca trecutul este in spatele nostru, imposibil de vindecat, ceea ce ne ramane noua este viitorul. Nescris. Pur. Si doar prin modul in care vom pasi pe aceasta noua cale se va hotari peste un timp mai indelung daca am facut bine ce am facut sau vom adauga noi momente, noi abateri pe lista lucruri care am dori sa le fi facut altfel. Fiecare are stiloul in mana sa.

Despre raceala

In lume pare ca s-a lasat frigul. Pare ca totul este ingropat sub straturi de roua plumburie, care nu dispare atunci cand razele soarelui se inalta. Asta pentru ca insusi soarele este prea rece pentru a mai incalzi ceva.

Probabil ca mergand pe linia aceasta a metaforelor voi reusi sa va bag in ceata si mai mult. Insa toate aceste expresii survin in urma unei stiri cat se poate de reale care m-a infiorat de-a dreptul. In aparent fara-finalul conflict sirian, se pare ca noul mod de a trece peste plictiseala se manifesta sub forma unui concurs macabru. Acei lunetisti, soldati de elita, isi exerseaza tirul intr-o maniera demonica pe cele mai nevinovate tinte: civilii care sunt chiar inainte loviti de blestemul razboiului. Am vazut pe un site de stiri imagini cu un copil, un fat nenascut care a pierit in pantecele mamei probabil ca urmare a unui pariu intre doi soldati care doreau sa-si masoare abilitatile lor de mari tragatori. Am fost infiorat pana in adancul inimii de aceasta ultima izbanda a omului.Si cat de cumplit pare, cand stai sa te gandesti de-a dreptul! Ce vina avea acea femeie, acel om, mort inca inainte de a respira aer pentru prima data pe acest pamant? Doar ca s-a aflat acolo, in acel moment. Blestemata intamplare, cumplit hazard. Nimic nu mai pare sigur, totul este relativ. Si aceasta relativitate nu aduce nimic bun omului, ci doar distruge si unele legaturi care inca mai strangeau in noi ce mai era bun.

Imi aduc aminte de o replica din filmul  The dark knight (2008). Cand Joker jefuieste o banca si in cele din urma elimina pe toti complicii sai, unul din bancheri il intreaga retoric: Pe vremuri infractorii credeau in anumite valori... Voi in ce credeti? Desi poate ca locul de unde a fost extrasa aceasta intrebare poate inhiba pe unele persoane, exista un adevar care transcende aceasta intrebare. Si se adreseaza fiecarui om. Traim intr-o societate care in aparenta se fragmenteaza. Poate ca economic, sunt parti din lume care o duc bine. Poate ca din fata unui televizor de ultima generatie, a unei masini bune, sau din spatele unui carucior purtat printr-un supermarket, totul este bine. La noi poate nu e asa rau. Dar si aici, chiar in Romania, pare aceasta epidemie a frigului se extinde. Totul se destrama ca o tesatura subrezita. Dar nu acum. Poate nu acum. Nu in aceasta generatie, nu in urmatorii 50 de ani. Dar odata totul se va prabusi. Lipsit de puncte de sprijin, profitand de ceea ce pare a fi bine, omul incepe sa se transforme. In ce? Pe vremuri, prin anii 1900, science fictionul era un portdrapel al unei idei care era raspandita in toate mediile: progresul. Omul va reusi sa invinga totul, natura, obstacolele, caracterul si insusi pe Dumnezeu. Era vremea supraoamenilor. Cu toti stim cum s-a incheiat acel avant. Pe campiile Europei, prin apele reci ale Atlanticului sau in alte campuri de lupta uitate de lume. Si desi astazi pare ca avem parte de un anumit progres, am retinerile mele. Avansam, cream antidoturi pentru cele mai mari temeri ale noastre si pare ca ne indreptam cu pasi repezi spre un elixir universal care ne va permite sa gustam din ambrozia zeilor. Inchei insa cu o intrebare... Daca va veni ziua cand vom putea face acest lucru si vom uita tot ce a fost in trecut, cum vom arata noi atunci? Vom fi diferiti de oamenii de azi, inghetati in sufletele lor, uitand sa iubim, sa speram, sa pretuim viata si frumosul. Sau ne vom autodepasi. Asta doar viitorul ne poate spune. Pentru ca prezentul e inca rece....

A...sau a nu

Citeam vara trecuta o carte, dupa obiceiul meu desi aceasta era o carte "recomandata" pentru un curs, asa ca nu era lecturata din propria vointa. Cu toate acestea consider ca am iesit castigat de pe urma navigarii printre paginile ei. (se numeste Conectarea interpersonala de Larry Crabb, in caz ca va intrebati; oricum nu va mai fi mentionata in post) Si un citat mi-a ramas in minte. O sa incerc sa-l parafrazez din memorie:"Oare cati dentisti buni au ajuns jucatori de fotbal (american, desigur) si cati medici buni au devenit pastori?" Mi-a ramas in minte acest citat si acum il pot folosi pentru a deschide discutia si a-mi expune nelamurirea.

Dupa cum poate v-ati dat seama din titlu, vorbesc despre alegeri. Aici este vorba despre alegerea unui loc de munca. Desigur, tu esti bun la locul tau de munca in functia de medic, dar poate ca vocatia ta, si ceea ce ai lasat in urma era arheologia, care e un hobby nevinovat acum. Dar daca ar fi devenit principala preocupare in viata ar fi facut din tine o persoana nu doar mult mai eficienta, dar si cu adevarat impacata cu tine insuti. Avem ocazia sa devin ce dorim sau ceea ce ni se pare a fi cel mai bun loc de munca pentru noi. Dar poate ca in adancul inimii noastre simtim ca poate ni s-ar potrivi manusa altceva. Si alegem ce dorim noi.

Alegem sa facem ceva, sau alegem sa stam pe loc. Sa crestem sau sa stagnam si poate in cele din urma sa ne pierdem elanul, vointa de a fi excelenti. Pentru ca noi credem ceva despre noi insine. Decizia vine mereu de la noi si se rasfrange asupra noastra, in bine sau in rau. Atunci cand dupa ce spunem da sau nu, privim in urma cu parere de rau am putea incerca macar sa schimbam unele lucruri.

Ma intorc spre un alt unghi. Oare cate relatii dintre oameni nu ar fi altfel daca... Unui baiat ii place de o fata. Dar din anumite considerente nici macar nu indrazneste sa se apropie de ea. Si poate ca ea ar fi dispusa sa acorde o sansa acelui suflet sarman. Dar nimic nu se intampla si linia vietii continua, nu sta pe loc. Doar se modifica. Doi vechi prieteni plecati si pierduti prin tari, orase si lumi straine ar putea sa se revada fata-n fata prin atatea moduri (har Domnului acum se poate) si sa reinnoade ceea ce inainte parea de netaiat. Insa ezita, si cu cat timpul trece prapastia creste si vointa moare mocnit ca un foc lipsit de oxigen.

Suntem constransi sa ne miscam indiferent de ce am face. Viata inseamna miscare. Chiar si cand stam, cand nu facem nimic actionam asupra noastra si ne formam pe noi. Ne reasezam tintele si ne setam sa traim intr-un anumit cerc, sa ne intindem pana unde credem ca ne putem permite si asa fie scadem, fie crestem. Destinul omului, directia sa este spre excelenta, spre culmi noi ce trebuie cucerite (individual sau ca unitate). Asa ca ceea ce alegem azi sa facem sau sa nu facem va defini ziua de maine. Totul depinde de un raspuns.

A fi sau...a fi

In timp ce ma gandeam la acest topic, imi venea in minte acel text biblic din Ieremia "poate un pardos sa-si schimbe petele" (13:23) pentru ca se potrivea destul de bine cu dilema ce se ivise in mintea mea. Sa-mi expun sirul gandurilor in cateva cuvinte simple: poate un om sa se schimbe in anumite aspecte ale sale, care pot parea a fi neschimbabile, inerente firii sale? E posibila o intoarcere de 360 grade intr-o noua directie?

Sa fie clar de la inceput nu ma refer aici la chestiuni de viata si moarte, la infractori care si-au schimbat vietile datorita unor evenimente, unor intalniri fericite. Ma refer la the average joe (a se citi Gicu-de-pe-strada) care hotaraste ca de astazi.... (aici inserati nevoia)

M-am gandit la asta din pricina unei situatii speciale si desi nu mi-am batut capul zile intregi, tot a ramas intr-un coltisor intrebarea asta ciudata. Ma refer la genul de decizii care se pot aseza sub umbrela razboiului cu vreun viciu minor (prea mult timp irosit in fata dispozitivelor de entertainment, o dieta nu prea sanatoasa, nopti petrecute in veghi necerute s.a.) sau poate chiar hotarari mai semnificative pentru un om.

Aici intra decizii laudabile, daca pot parafraza titlul cartii "M-am hotarat sa devin prost"-desigur intr-o maniera antonimica, precum a invata mai mult decat inainte, a vorbi cu oameni mai mult, cu toate ca te recunosti a fi o persoana timida, sau a decide sa fii mai altruist cu toate ca inainte erai o copie fidela a lui Mr. Scrooge (cel din povestirea lui Dickens si nu din Duck tales) Si se intampla uneori. Exceptii? Ceva normal? Sunt de durata? Pot petele leopardului sa paleasca prin puterea vointei si tranta dinainte sa devina o persoana care sa prinda drag de carte? Sau analfabetul social sa poate conversa cu alte persoane devenind un vorbitor chiar cautat de altii?

Nu stiu. Daca as fi dat de un raspuns nu m-as mai fi zbatut atat. Dar pare interesant sa stam sa ne gandim la noi oamenii. Mereu ne propunem tinte pe care vrem sa le atingem. Viata unor oameni poate fi asemanata cu o linie de metrou cu mai multe statii, acelea fiind desigur realizarile lor. Putem sa-i numim oameni ambitiosi care vor sa faca ceva, au un vis, o dorinta si nu se dau in laturi de la nimic pana nu reusesc sa atinga telul pus de sine insusi, sau de altcineva. E frumos, e apreciabil si poate chiar indicat sa avem un set de tinte pe care sa le depasim (intr-un fel luptam contra noastra si ne depasim pe noi insine; ne imbunatatim, daca mi se permite expresia). Un om care traieste cum il bate vantul nu mi se pare a fi cineva de incredere. Nu-i pasa nici macar de propriul sau viitor, asa ca nu stiu cat s-ar interesa de altii.

Astfel de oameni, daca isi pun in minte ceva, pot sa o faca. Pot trece peste diferite handicapuri de caracter, sa le corecteze si sa devina oameni "buni", elevati, eleganti in maniere, in fiinta lor proprie. Mi-ar placea sa stau sa ma gandesc la mecanisme, procese sau factori, insa acestea sunt mult prea mult pentru mine avand in vedere cunostiintele infime despre psihologie si dorinta asemanatoare de a ma documenta (cel putin in acest moment)

Am pornit totusi de la elemente reale. Si de la un exemplu (sau mai multe) care sunt mult mai vii decat o ilustratie dintr-o carte plina cu teorii prafuite. Si exemplul cel mai empiric de care dispun este desigur, insasi subsemnatul. Nu vreau sa-mi aduc aminte de cate ori mi-am propus o anumita tinta, poate chiar am reusit sa ma mentin pentru o anumita perioada pe linia de plutire, insa aproape de fiecare data m-am intors la status-quo-ul initial. Efoturile sunt intr-un fel ciclice, in loc sa fie liniare, revin in acelasi punct in loc sa continue spre noi orizonturi de dezvoltare. Nu vreau sa ma iau pe mine ca exemplu suprem, insa aceasta intrebare merita gandita, analizata pentru ca probabil nu sunt singura fiinta cu aceasta problema (daca da, atunci chiar ca e nevoie de otara de brainstorming). De ce ne vine sa ne schimbam si de ce ne tine pana la un punct? Aici sunt doar intrebari, de introspectie. Poate, va veni si un raspuns. Mai tarziu, poate peste cateva luni. Sau saptamani. (asta e doar asa o campanie de marketing ca sa atrag oamenii curiosi inapoi-serios cati dintre voi deja v-ati propus sa nu dormiti la noapte ca sa aflati raspunsul la aceasta intrebare? :) ) Si cu toate acestea raspunsul, dupa cum zicea un nene mai demult, it's blowing in the wind.....

Dupa lupte seculare...

Poate ca as avea in minte alte idei de postari, poate ca va urma in orele sau zilele ce stau in fata o completare a mintii mele aflate intr-o serie de calatorii pe carari batatorite sau de acum descoperite. Oricum ma distantez de la problema. Vreau sa revin pentru ca...in momentul asta chiar ma simt bine. Am vazut o stire care desi in acest moment pare a fi la gradul de utopie, sau viziune profetica poate deveni realitate daca acele persoane care au in mana puterea o vor face intr-un mod intelept.

Ma refer la aceasta mica minune de stire (http://arq.ro/special-galerie-foto-cu-cele-230-de-cladiri-de-patrimoniu-din-arad-care-vor-fi-reabilitate-in-premiera-pe-arq-ro). Parcurgeam galeria foto si pur si simplu exclamam cu voce tare in momentul in care vedeam ca unele cladiri care au o anumita greutate istorica, un prestigiu vor avea intr-un final ocazia sa straluceasca din nou ca in epoca de aur a Aradului imperial. Nu mi-as dori ceva mai mult decat sa vad centrul vechi viu din nou, si nu in starea de cadavru in putrefactie care din pacate persista de cativa ani incoace. Este dureros sa vezi cum se degradeaza ceea ce reprezinta practic mostenirea lasata noua de catre aradenii frumosi dinaintea noastra. Si trecand peste orice argument social, politic sau economic ramane inca o rana deschisa aceasta imposibilitatea de a pastra nealterat trecutul in forma lui cea mai fluida, si anume prin aceste "pietre de aducere aminte" a unor epoci indepartate si in acelasi timp atat de fastuoase si nostalgice.

Visul meu, utopia mea pentru orasul pe care il pretuiesc atata ar fi ca in anii ce vor veni, mai devreme decat mai tarziu, centrul vechi pe care il pretuiesc atat sa poata rivaliza cu orasele vecine din zona, cu un Sibiu, un Brasov sau un Cluj (poate m-am departat putin) care printr-o politica de restaurare si-au poleit strazile oraselor cu cladiri-monument care zambesc ca in zilele tineretii lor. Sa speram ca si Aradul nostru va intra in aceasta elita si va putea sa stea pe picior de egalitate cu oricare oras mare de pe acest continent, si de ce nu, din intreaga lume? Viitorul poate suna bine.