Labirinturi de lut, o introducere

Cum ar fi să ratăm acea întâlnire providențială cu persoana care ne poate schimba viața? Cu acela care ne poate deschide ochii în fața potențialului nostru? Dar dacă nu am face-o? Lea, studentă în anul întâi la Timișoara, dă peste August un tânăr excentric revenit acasă în Arad. Cei doi vor porni pe străzile orașului descoperindu-se încet unul pe altul, scoțând la iveală poverile sufletului și drumul spre vise, o cale ce aparent nu duce nicăieri. Vor putea să treacă peste aceste obstacole și să elibereze din labirinturile de lut în care s-au îngropat?

Am scris Labirinturi de lut în timpul perioadei de lockdown, cu intenția de a-l publica. A fost un vis de-al meu să dau la tipar ceva scris de mine. Am avut mai multe tentative dar în acest roman am reușit să îmbin ceea ce consideram a fi important pentru un roman de debut.

În primul rând o poveste suficient de intrigantă și demnă de luat în serios. În același timp am fost preocupat de lungimea cărții, având în vedere că un autor debutant român nu ar risca să apară în lume cu un volum de peste 300 de pagini care să rămână nevândut. Consider că acest scurt roman arată un potențial și spune o poveste ce merită citită.

Romanul are 176 de pagini cuprinzând evenimentele principale. Pe lângă aceasta mai sunt două povestiri, Visul lui August și Glasul lui Naomi care pot fi citite separat dar care completează imaginea de ansamblu. De asemenea, la final am încropit un mic index al câtorva monumente istorice din Arad, pomenite în carte.

Labirinturi de lut costă 25 de lei și poate fi comandat  de pe pagina de Facebook a blogului, Viața și cărțile lui Iuliu Sturza sau de pe pagina mea personală de Facebook, Sturza Iuliu Cezar

Carte apărută în decembrie 2020 la editura Gutenberg Univers Arad

 

Pentru cei care doresc să citească un fragment:

https://revistatimpul.ro/timpul-londra/pasaport-spre-adevar/ 

De ce nu răspund introvertiții la telefon?

 

Acum aproape zece ani a trebuit să dau un telefon. Era în interesul meu și trebuia să vorbesc cu o persoană cu autoritate despre care știam că nu e răstit și fulgerător în grai. Cu toate acestea am tărăgănat acțiunea până în ultima clipă aproape punând în pericol excursia în care trebuia să merg.

Se spune că orice memă are o fărâmă de adevăr, sau ceva de genul. Tot așa și cu introvertiții. Există multe stereotipuri despre acest grup de indivizi chinuiți de societatea care vrea multă gălăgie de la ei. Unul e și ăsta cu telefonul. Știți când e cel mai bun moment să sunați un introvertit? Atunci când îi scrieți un mesaj.

Nu cred că e neapărat vorba de a fi antisociali sau a avea o angoasă existențială când vine vorba de a sta de vorbă cu cineva, deși nu pot vorbi în toate cazurile. După cum am scris într-o altă postare faza cu introvertiții e ca un mănunchi care cuprinde fel de fel de variații. Dar ideea asta e relevantă pentru mulți introverți care nu sunt fanii acestor gadgeturi.

Azi simt oportunitatea de a mă face vulnerabil și de a răspunde parțial la această întrebare. Țin de pe acum să vă anunț că diagnostice pe care le voi scrie provin din ultimele studii din domeniul psihologic și produse de universități faimoase din...glumesc, desigur. Îs chestiile care mi-au trecut prin cap după ce am întors pe toate părțile problema. Așa că s-ar putea să fie puțin subiective. Să începem.   

Cred că baza nervozității și emotivității provine din faptul că nu suntem față în față cu persoana. Cineva ne sună și vrea ceva de la noi. Sau mai rău, vrea să ne întrebe de sănătate. Cel puțin în cazul meu am nevoie să văd omul și să-mi dau seama care sunt reacțiile sale. Așa când stai de vorbă cu o voce e mai complicat și toate simțurile sunt în stare de alertă. Ai de oferit o reacție și nu ai toate elementele la dispoziție.

În al doilea rând, e și lipsa de spontaneitate. În unele situații, poantele alea faine pe care le zic introverții sunt repetate și răs-repetate în minte înainte de a ieși pe gură. Tot așa, când ești obligat să porți o conversație aduci contribuții și asta la foc continuu. Pe măsură ce te depărtezi de subiectele care îți sunt lejere se ivesc urechile anxietății care te fac să stai într-o de semi-panică.

Atunci vii la următorul punct, teama de a rămâne fără cuvinte, la propriu. Ai putea zice, dar tu ești scriitor, asta ți-e natural. Da, scrisul, activitatea aia în care stai singur, scrii, ștergi, reflectezi înainte de a pune ceva pe hârtie. Când ai tot timpul din lume poți fi un eficient conversaționalist. De aceea și las câteva minute înainte să răspund unui mesaj scris.

 Și mai e și faptul că introverții nu-s așa pasionați de small-talk (vorbărie). Am un subiect de comunicat, l-am spus, noapte bună. Poate mai dai peste unul căruia îi place să stea la taclale. Asta înseamnă că te consideră prieten bun și de încredere. Pentru restul lumii însă stăm cu ochii pe ceas.

Nu în ultimul rând, pentru că deja e o postare lunguță, e teama de ceea ce spunem. Cu cât vorbești mai mult cu atât crește probabilitatea să spui o tâmpenie. O chestie ridicolă, neînsemnată, de care interlocutorul va râde și o va da uitării într-o secundă. Dar ghici cine își va aduce aminte de ea peste cinci ani? Yep, am momente în care îmi vin în minte random situații ridicole din trecut. Vin și pleacă ca reclama la gumă din Inside Out. De aceea am prefera să tăcem pentru a evita astfel de momente.

Cine a citit până aici sigur va zice, bă introverții ăștia îs ciudați rău de tot. Cam așa este. Mintea noastră e conectată în dungă și nu poate lucra altfel. Asta nu înseamnă că atunci când auzim un telefon sunând o luăm la fugă și ne ascundem sub plapumă în poziție fetală. Suntem oameni în toată firea, și multe personalități decisive în spațiul creativ sunt introverți.

Astea fiind zise parcă am prefera emailul sau mesajele scrise. Acolo suntem în elementul nostru și strălucim. Pe lângă aceasta, când situația e de așa natură, punem mâna și pe telefon pentru a rezolva o problemă sau pentru a vorbi cu cineva. Nu vrem drepturi speciale sau alte prostii de genul, dar cred că e de folos informarea.  Ca să știe lumea de ce. 

sursa foto: https://unsplash.com/photos/8gWEAAXJjtI

Artă comunistă în Arad? Poate...

 Ieri am fost prin Arad și pentru o bucată de timp am ajuns în zona de blocuri din cartierul Vlaicu, un loc care mă interesa în mod special pentru cele două biserici vechi înghesuite în peisajul urban. Cu toate acestea, am fost pregătit să privesc mai departe de lucrurile care îmi familiare.

Nu știu dacă se vede sau nu dar în ceea ce privește stilurile arhitecturale sunt împătimit după Secession (și de aceea ador tripleta Oradea-Arad-Timișoara). După aia ar veni Art Deco-ul și apoi restul. Prin asta să nu se înțeleagă că dețin expertize nalte, pur și simplu îmi plac aceste stiluri, le pot dibui și în măsura în care s-a publicat ceva despre anumite clădiri am reținut unele informații.

Cînd vine vorba de arhitectura comunistă sunt și eu slogan-ist. Știți voi, e mai ușor să spui ce spune lumea decît să te uiți și să gîndești singur. Tăt îi la fel, uniformitate, nimic plăcut ochilor, chestii d-astea. Într-un fel este adevărat avînd în vedere că într-un regim totalitar, lipsește tocmai scînteia creatoare care e în contradicție cu controlul absolut.

Și totuși există undeva un punct de echilibru. În care există un pic de frumos chiar și într-o epocă în care totul era după voia cîtorva. Dacă nu frumos, măcar inedit. Am să las aici cele cîteva fotografii făcute și probabil că trebuie să-mi fac niște teme. Nu știu prea multe despre originea acestor blocuri și poate că e timpul să schimb asta.

Astrofizica pentru grăbiți. Impresii

 

Stați liniștiți oameni buni, nu urmează o analiză științifică. Sunt un fan al limitelor mele și le prețuiesc...

Nu sunt omul care să se dea peste cap să-și expună părerea, mai ales despre lucruri pe care nu le cunoaște. Nici chiar despre lucruri pe care le-a citit în fugă. Asta nu înseamnă să le pricepi în profunzime, înseamnă să te documentezi în zbor de pasăre

Despre ce vorbeam? Ah da, Astrofizica. Am să fiu ipocrit din start și am să zic că mă obosesc titlurile de genul. E inundată piața de titluri de genul filozof în 15 minute, savant în juma de oră, antreprenor într-o săptămână. Dar prin tocmai pentru că oamenii nu mai au răbdare. Fără a plonja în acel subiect, am spun doar că am cumpărat cartea din pricina autorului, nenea DeGrasse Tyson, un om de știință suficient de capabil încât să îi urmeze lui Carl Sagan în ceea ce privesc lucrurile legate de Cosmos.

Motivul principal pentru care am ales să scriu este pentru a-mi elibera câteva nemulțumiri de pe suflet. Nu au nicio legătură cu știința, partea aia a fost suficient de interesantă și angajantă încât să mă țină în priză. Am să zic ce nu mi-a plăcut mie, personal, ca cititori de cărți.

În primul rând, editura Trei, what are you doing? Chestia asta m-a enervat așa tare încât vorbesc în limbi străine. TOATĂ cartea și vreau să zic TOATĂ cartea este editată cu toptanul. Paragrafele sunt ne-aliniate și asta oferă o lectură crudă. Pentru că de fiecare dată când îți ridici ochii din frază și privești pagina în ansamblu te apucă frisoanele. Mare lipsă de profesionalism din partea editurii, deși nu am mai văzut problema asta în alte cărți cumpărate de la ei.

Și acum, trecem la miez. Pentru mine, ca diletant, cartea a fost tare interesantă. Învățam sau treceam peste noțiuni despre care auzisem anterior. Am înțeles mult mai bine teoriile despre expansiunea universului. Really cool stuff. Dar cu timpul subiectul capitolelor, nu știu, își pierdea din farmec. E adevărat, e cam greu să vorbești despre ceva mai uimitor decât însăși nașterea universului (!), dar în parte mi s-a părut nu neapărat umplutură, dar chestii pe care le-ar spune un ghid turistic despre un monument. Interesante, dar nu neapărat relevante pentru turul acela.

Așadar, recomandarea vine pentru două categorii. Unu, cei care nu știu prea multe și vor să învețe. Cineva care are habar de astrofizică va fi probabil plictisit. Sau va fi ca mine când citesc o carte de istorie pe același subiect și anticipez cu entuziasm evenimentele! E o introducere, acum poți cumpăra cărți mai competente și poate poți pricepe ceva mai mult. Nu zic că am devenit expert în astrofizică peste noapte (nu sunt Tony Stark), dar sunt puțin mai neprost.

A doua categorie e evidentă: fanii lui deGrasse Tyson care TREBUIE să aibă orice carte scrisă de el. În rest, fiecare face după cum îi dictează buzunarul și pofta de lectură.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/oMpAz-DN-9I

Visul bibliotecii infinite

 

Sunt momente în care istoria devine metaforă și prin asta se apropie de existența noastră cotidiană. Mă gândesc uneori la Alexandru Macedon, în floarea vârstei, fierbând de pofta cuceririlor, trecând peste cadavrul Imperiul ahemenid și invadând principatele indiene.

Dar el era singurul care zbura cu aripi de vulturi. Armata sa avea plumb în încălțări. Visele lor nu mai coincideau pe măsură ce distanța față de casă se măsura în continente. Ei voiau Grecia, în vreme ce ochii lui sclipeau după capătul pământului. În cele din urmă a învins dorul.

E ceva aplicabil în această cotitură, acest Indus pe care îl întâlnim în viețile noastre fie că ne place, fie că nu. Inima vede ceva și vrea să facă un salt în gol, în necunoscut pentru a obține imensitatea, dar e trasă înapoi de concret. Viața bate visul.

Câtă lume nu își imaginează sau nu își dorește să aibă o bibliotecă enormă? Zeci de camere, cu rafturi tapetate pur și simplu cu cărți. În diferite ediții, cartonate, broșate, ediții ilustrate, atlase și romane grafice. Poate și în limbi străine care ne sunt inaccesibile, dar ce importanță are, ai cartea în mână și asta te face să tremuri de plăcere.

Acum câțiva ani am avut un Rubicon în fața ochilor (ce să-i faci, sunt mai mult Cezar decât Alexandru). Atunci puteam să dau sau iau și am ales ultima. Treceam printr-o epurare a bibliotecii mele, dar prins într-un elan cuceritor am hotărât să renunț la minimalism și să visez la Biblioteca Națională.

Într-un fel ești conștient că nu vei avea niciodată TOTUL, nici măcar o mare parte, dar tot dorești. Să știi că până în ziua morții vei tot comanda fel de fel de cărți care te vor încânta chiar dacă singurul lor rost va fi să îmbătrânească pe un raft, neatinse decât pentru a fi șterse de praf sau mutate într-un alt loc.

Ce poate fi mai ideal pentru un introvertit? E paradisul și multă lume înțelege ce zic. Am găsit recent pe Reddit un grup care se numește simplu Bookshelf și în care membri își postează averea lor livrescă. Majoritatea sunt la început cu un raft cel mult. Am văzut pe unul care avea o bibliotecă din podea până în tavan. Unul din comentarii era Îmi trăiești visul.

Un lucru care îmi place este să strâng...date să-i zicem. Când am timp de pierdut, găsesc ceva pe Youtube de ascultat și în acel timp descarc fotografii care fie au o tentă arhitecturală sau ceva pe acolo. Sau coperte de cărți. Lunile astea am reînceput un proiect de anvergură de-al meu pe care l-am șters când mi-am schimbat laptopul: strângerea tuturor copertelor tuturor cărților publicate în România. Și care mai sunt disponibile, evident.

A fost un moment în care mi-am dat seama de un mare adevăr: e nevoie și de momentul potrivit pentru a lua hotărârea corectă. Acum mulți ani când am trecut prin acest proces nu l-am analizat profund, m-am mulțumit cu experiența. Acum însă, m-am deșteptat.

După ce treci prin vreo 40.000 de coperte îți dai seama cât de apăsător devine acest vis al bibliotecii fără sfârșit. Pentru că oricât de frumos arată pe hârtie, se dărâmă pus în practică. Și dacă ai ajunge să ai 10.000 de volume ai ajunge la redundanță și la povară. Ai nevoie de un sistem de numerotare, de rafturi, de o menajeră să șteargă praful și așa mai departe.

Nici nu am ajuns să mă gândesc la timp. Și acela e un element important. Nu vei apuca să deschizi, să răsfoiești măcar toate volumele. Darămite să le studiezi sau să le citești în liniște, pentru că vei avea mereu conștiența altora 400 de cărți necitite. Pedalezi urcând un deal și pierzi complet plăcerea peisajului. De asemenea devii sclavul bibliotecii pentru că trebuie să ai grijă de ea ca de un animal care crește, năpârlește, miaună, latră și plânge.

De vreo câteva săptămâni mi-am strâns cap la cap gândurile astea. Colecționatul și bibliotecile infinite le las pe mâinile unor oameni mai capabili decât sunt eu. Până acum mi-am jurat să fiu un minimalist convins în toate domeniile, în afară de numărul excesiv de cărți pe care le-aș fi primit în viața mea. De acum, văzându-mi reflecția în Indusul meu, mi-am dat și eu seama că e timpul să mă întorc acasă.

Kennedy și Marilyn Monroe. O iubire imposibilă. Impresii

 Recunosc, a fost o perioadă în care am fost fascinat de Marilyn Monroe. A fost scurt, în vara lui 2011, când am văzut mai multe filme de-ale ei și am citit mai mult despre ea. În urmă a rămas un gust amar, acea dezamăgire în fața potențialului care este lăsat să ajungă la înălțimea așteptată.

După aceea mi-am văzut de viață păstrând aceste informații undeva printre neuroni mai puțin folosiți. Când au scos cei de la Corint cartea John F Kennedy și Marilyn Monroe. O iubire imposibilă am fost destul de curios încât să o cumpăr și să o citesc. Și acum, să vă zic două vorbe despre ea.

Vorbind strict despre cadrul istoric, autorul prezintă succint, telegrafic, ascensiunea celor două personalități, cei mai faimoși oameni din acea epocă. Kennedy, băiatul de bani gata dornic să ajungă președinte și Norma Jeane, orfana crescută fără urmă de compasiune dar având o frumusețe magnetică.

Cei doi se întâlnesc datorită apetitului nestăpânit pentru întâlniri amoroase al viitorului președinte american, pe atunci încă burlac. Trăiesc o relație consumată în spatele scenei, în umbra statuii de reformator și om drept pe care trebuia să o expună în America anilor 50, încă tributară începuturilor puritane. Dincolo de flash-urile aparatelor foto însă, se văd adevăratele chipuri ale personalităților.

Ceea ce face bine autorul este să dea la o parte cortina și să prezinte o rețea extrem de întinsă parazitară care lega diferitele filoane de putere. De la Casa Albă și sistemul legislativ, la micii pioni care își găseau semnificație prin servicii prestate pentru acei actori politici, până la mari familii aristocratice, la industria filmului și zecile de mii de aspiranți. Toate se leagă laolaltă țesând pânza tragică a vieții celui mai mare star de cinema feminin. Și toate sunt susținute de corupție, ambiție și viciu.

Singurul lucru pe care-l găsesc ca fiind un minus este tocmai stilul laconic. Totul e descris în zbor de pasăre, presupunând că unele detalii sunt știute dinainte de cititor. Cel puțin pe mine nu m-ar fi deranjat să citesc mai multe pagini care să pătrundă în acest turn Babel al puterii, faimei și decăderii.

Tristul adevăr este că tocmai datorită acestui sistem care se rotește fără oprire și care calcă în picioare pe cei care nu mai sunt utili sau deranjează s-a ajuns la moarte. E un stil de viață care macină, care consumă, înghite orice formă de omenie și liniște. Marilyn se hrănește cu speranțe false și promisiuni fără acoperire. Iar când vede adevărul în față, își dă seama că singurul lucru pe care-l poate face este să închidă ochii pentru totdeauna scăpând de povara frumuseții angelice care a adus-o acolo în primul rând.

Trăgând linie, cartea asta mai degrabă tentează decât oferă. Ceea ce este unic și asigură o lectură ușoară este forma de roman. Suntem așezați pe un scaun și ni se povestește toată această epopee ce ar fi fost mai plăcută dacă am fi știut că este ficțiune și nu realitate.

Probabil cel mai important lucru din toată povestea e că nu știu cât de sigure sunt informațiile pe care le aliniază autorul. Știam dinainte zvonuri și povești despre cele spuse, dar nimic precis. E adevărat, am citit cartea ieri așa că nu m-am putut documenta în plus, dar, după cum spune proverbul nu iese foc fără fum.

Până la urmă vorbim despre o tragedie și de aceea ar trebui să includem o mostră de solemnitate. Există multe prejudecăți legate de Marilyn, unele având acoperire, dar trebuie să ținem cont de două aspecte importante. Primul, mediul familial pulverizat din care venea, fiind lipsită complet de o copilărie cât de cât fericită.

În al doilea rând, faptul că ea a fost exploatată fără părere de rău. Bărbații din viața ei o vedeau ca pe fructul oprit și-l pofteau cu atât mai mult. Trăiau într-o cultură în care nu existau semne de întrebare sau bariere pentru apetitul lor. Ea ar fi vrut să fie privită mai mult ca o simplă blondă focoasă, dar stereotip a biruit și a adus-o în adâncul depresiei.

Dacă am vorbi despre Kennedy ar fi multe de zis. El iese șifonat, sau mai bine zis revine cu picioarele pe pământ. Până la urmă a fost un bun politician, care și-a mascat viciile, pozând în același timp în familist convins. E o altă avertizare de a transforma slujbașii publici în legende, pentru că tot oameni sunt până la urmă.

Cred că am vorbit mai mult despre subiect decât despre carte. Pe scurt, volumul ăsta este pentru cineva care este curios și vrea să afle datele importante (deși aș recomanda o verificare ulterioară pentru că nu tot ce zboară se mănâncă). Și mai poate fi probabil cumpărat de cineva care este superfan al lui Marilyn și tre să aibă toate cărțile scrise despre ea. În rest, nu e ceva extraordinar. Dacă mai găsesc ceva mai bun, scriu. De data aceea mai scurt.

Ziua Internațională a Scriitorilor. Niște nume

 Noroc cu Facebook-ul, altfel nu știi ce să sărbătorești. Ar trebui să iau la puricat un calendar din ăsta cu sărbători fictive ca să știu când să mă bucur de ele. Altfel nu știu când e ziua în care poți mânca pizza până te spargi, sau când e ziua ciocolatei aerate sau ceva de genul.

Oricum, acum câteva minute am aflat că azi, 3 martie, este Ziua Scriitorilor. Mișto. După aia mi-am dat seama că de acum încolo și până la pensionarea mea prematură, titulatura asta onorifică se aplică într-un fel și mie. Adică am publicat și eu o carte. Niște oameni mi-au citit romanul și au zis că e ceva de capul lui, nu e chiar maculatură de ultim nivel. Asta nu te face scriitor, cel mult norocos că ai găsit pe cineva care să te citească.

Însăși ideea de a fi scriitor dezvăluie motivul pentru care la nivel mondial s-a hotărât să existe o zi dedicată nebunilor care își riscă sufletul înecându-l în cerneală și apoi prezentându-l lumii. Pentru că scrisul este o poartă ce ne duce dincolo de realitatea materială și banală. Ne arată trecutul, prezentul și viitorul. Ne face să râdem și să plângem după niște ființe de gând și hârtie. Ne face nostalgici după lumi visate de oameni pe care dacă i-am vedea pe stradă nu am pune mare preț pe ei.

Literatura vorbește minții și ne deschide inima. Ne poate face să ne schimbăm păreri, ne poate face să regretăm decizii greșite și să căutăm oameni pe care odată i-am respins. Cuvântul are putere și nu e de mirare că evanghelistul Ioan folosește această metaforă în opera sa. Cuvântul are puterea de a compune și recompune lumea. Sau măcar credem în idealul acestui vis.

În continuare aș vrea să scriu câteva gânduri despre autorii care m-au inspirat, să zic, sau care au lăsat o amprentă asupra mea de-a lungul anilor.

 

l Jules Verne-am trecut și eu prin copilăria aia în care imaginația era aprinsă de ideea zborului în jurul Lunii, a unei călătorii spre centrul Pământului sau a ocolului dat în 80 de zile. Chiar dacă nu a durat mult și am dat avioanele pe nave spațiale, l-am apreciat mult pe autorul francez

l Isaac Asimov-prima dată când am citit descrierea de pe coperta a IV-a a Fundației, am rămas cu gura căscată. Imperii galactice, planete-oraș, milenii de barbarie. I-am citit saga și primele mele încercări literare sunt de fapt o copie nereușită a lucrării sale.

l Frank Herbert-după Fundația repejor a venit și Dune. El avea ceea ce la Asimov era absent: personaje credibile cu care puteai empatiza, pe lângă vești despre imperii galactice. Până atunci ceea ce scriam părea o cronică istorică. După aceea am încercat să infuzez umanitate în creațiile mele

l Marin Preda-dintre autorii români (deși îmi place Rebreanu sau Eliade) pe el l-am citit extins. Avea un stil simplu, neșlefuit, real, care surprindea cadre din viața țăranilor dintr-un sat uitat de lume. Și cu toate acestea, drama căpăta contur și profunzime făcând-o de neuitat

l C.S. Lewis-din toată opera literară am citit doar Cronicile din Narnia, dar ăsta nu-i deloc un dezavantaj. Pe când le-am citit eram un  adolescent, dar pentru niște cărți de copii, au reușit să fie cu adevărat niște șifoniere înspre o lume în care ai vrea să te găsești

l Cezar Petrescu-deși nu intră în galeria principală a scriitorilor, a fost un moment în care am devorat multe cărți de-ale sale. Au fost și primele cărți pe care le-am simțit la un nivel visceral, mai ales că majoritatea se încheie dramatic

l Victor Hugo-omul ăsta e colosal prin Mizerabilii. Până în ziua de astăzi este cartea mea preferată. Zilele în care am devorat romanul ăla sunt zile de care îmi aduc aminte cu emoție. O epopee de neegalat

l Eric Emmanuel Schmitt-de la el am învățat acel fel de a scrie diafan, succint, dar pătrunzător. Nu poți rămâne stană de piatră în fața lui Oscar și tanti Roz. Cu toate acestea, e un stil care nu poate fi împrumutat cu ușurință

l J.R.R. Tolkien-am citit destul de târziu Stăpânul Inelelor, dar s-ar putea să fi fost mai bine. Doar gândiți-vă la faptul că pe cât de bune sunt filmele, cărțile sunt cu mult peste. Și mai e Silmarillionul, o altă bijuterie (pun intended). De la el nu ți-ai dori nimic mai mult decât acea exprimare domnească, galantă și plină de inimă

 

Mi-am dat seama de două lucruri. Primul, că am cam pus în lista asta nume mari, de care oricine se ciocnește la un moment dat în cariera de cititor. Poate la anul voi scrie despre scriitori mai puțin faimoși. Al doilea lucru, aș putea continua lista. Dar cei de sus au avut un impact mai important asupra mea ca persoană și ca autor.

În continuare nu vă pot ura decât spor la citit, la cât mai multe cărți bune și profunde. Apreciați-vă scriitorii și aveți milă când o dau în bară. Nu tot timpul iese după îi șoptește muza. Și nu vă lăsați de citit, sub nicio formă. Și așa, suntem o rasă pe cale de dispariție. Dar asta nu înseamnă că o să ne plângem de milă. Nu noi suntem cei care pierdem.

Reclamă: de asemenea nu uitați de promoția din săptămîna asta, de la Labirinturi de lut, preț 20 lei

Cartoțenia de primăvară. Labirinturi și surprize

 A venit primăvaraaaaaaa! Cel puțin teoretic, afară nu-i chiar vreme de picnic. Dar este frumos, începem în forță o săptămână a darurilor. Și eu nu puteam lipsi deloc de la acest eveniment neoficial și neorganizat.

Oricum, dacă peste duo-ul Valentine/Dragobete am trecut ca gâsca prin apă, de acum încep vremurile mișto. Cel puțin pentru unii oameni. Să mă explic mai clar și pe puncte. Începând de astăzi, ne înarmăm cu un braț de cadouri și le împrăștiem mai ceva ca Moș Crăciun. Ce înseamnă asta?

 

Înseamnă că...

 

l Începând de astăzi și până lunea viitoare la ora 23:59, cartea Labirinturi de lut poate fi comandată de la subsemnatul cu doar 20 de lei, în preț intrând dedicația și autograful :D . Pentru surprize mai sofisticate, va trebui să mai lăsăm timpul să treacă și stocul să scadă. Oricum, asta e ideea, prețul romanului intră la apă!

l Pe lângă asta, pentru acei puțini norocoși care au apucat să citească LL (prescurtăm din lene) am o surpriză. Există o continuare sub forma unei povestiri ce se petrece la un an de la evenimentele din roman. Cronologic ar fi ieri, 28 februarie. Cine dorește să citească această povestire să-mi scrie pe Viața și cărțile lui Iuliu Sturza sau pe pagina personală de Facebook, deși ar fi preferabil să-l separăm pe Batman de Bruce Wayne. Oricum, aștept mesajele oriunde poftește inima

l O să existe și un concurs-relativ fulger; în mod semi-întâmplător am scris primul capitol al romanului în săptămâna mărțișorului, acum un an; Așa că în jurul acelei date am să anunț detalii și un fericit (sau fericită) va fi câștigător al unui exemplar al cărții

l Mai am și-un alt concurs în minte. Cel mai probabil voi posta o fotografie și am să fiu cu ochii în patru după cel mai frumos comentariu. Sărbătorim ziua femeii, ziua mamei, așa că persoana care postează niște gânduri din alea care te gâdilă la inimă, va primi de asemenea un exemplar cadou   

 

Cred că asta este tot. Chiar dacă nu sunteți deloc interesați de ce am postat mai sus vă urez o primăvară plăcută, un timp frumos alături de cei dragi, și evident lecturi cât mai încântătoare!

*Da, mi-a fost lene să caut altă imagine și am postat-o pe aceeași #posterception