27 mai, o zi a trecutului și a viitorului

 Unele zile au o anumită încărcătură pe care le-o oferă nostalgia. Evenimente petrecute în acea zi le dă șansa de a se altoi persoanei noastre ajungând să ne definească. Le celebrăm cum putem mai bine, sau cel puțin ne aducem aminte cu jind, vrând să reaprindem cumva emoția pe care am simțit-o atunci.

Nu știu, probabil că în viața omului se află un mănunchi de astfel de zile cu semnificație, mașini ale timpului care distilează în cele mai pure substanțe esența dorului. Unele dor mai multe, altele mai puțin, dar fiecare sunt niște ghizi dincolo de monotonia care ne este atât de familiară.

Să luăm de exemplu, ziua de astăzi, 27 mai. Anul trecut de exemplu, pe vremea asta, mâncam două pizza, în familie (evident, nu doar eu singur). În 2015, fotografiile îmi spun că ieșisem afară pentru a surprinde culorile cerului într-o după amiază primitoare. Cu un an mai devreme, în 2014, ajungeam în Brașov împreună cu câțiva prieteni, pentru a ne face un vaccin special înainte de plecarea în Etiopia. În 2012, am fost împreună cu alți prieteni într-un mini-tur al câtorva muzee din București. Iar cu un an înainte...ehe.

27 mai 2011 a fost ultima zi oficială de liceu. Greu de crezut la acel moment. O ușă a familiarității se închidea, una a misterului și temerii se deschidea. Zi de sărbătoare, de oftat, de fotografiat. Încă mai țin minte fiorii pe care i-am simțit când a sunat clopoțelul. Abia atunci am conștientizat că ceva s-a rupt. Atunci s-a pus ștampila unui început de maturitate pe cele patru clase ce terminau un ciclu de învățământ.

Restul e poveste. O explozie de vise, dezamăgiri, reușite, mutări și stabiliri. O simfonie pe mai multe voci, o poezie recitată de pe vârful munților, un strigăt plin de încredere și naivitate înaintea unei lumi care urma să cunoască pe acei tineri neînfricați și tremurând.

Sunt multe lucruri care se uită. Chiar și cu astfel de zile. Așa-i memoria omului, un aliat în care nu prea poți avea încredere. Cu cât îl ții mai mult la rece, cu atât va șterge discret, tiptil, detaliile pe care îți jurai că le vei ști până în zilele bătrâneții. Totul devine vag, punctat de emoție și istorisit cu grai de basm. Dar rămâne încă acolo. E o amintire prea prețioasă pentru a dispărea.

Strecurându-mă cumva în tradiția celor 6.000 de ani de istorie udată cu cerneală, am participat și eu la prelungirea memoriei cu un gest mărunt. Pe vremurile acelea eram chinuit de talentul poeziei și am vrut să las ca dedicație tuturor colegilor o mică poezie...care s-a întins într-un poem de vreo 22 de strofe pentru că nu prea știam unde și cum să mă opresc. La final am să las vreo câteva versuri ca mostră a emoției mai degrabă, decât a talentului.

Pomeneam ceva și despre viitor. Marchez ziua de 27 mai 2021 începând un nou proiect. E vorba de a treia carte despre care voi mai vorbi la timpul potrivit. Mi se pare cumva providențial că am tot ezitat să încep lucrul până astăzi. Cineva acolo Sus sigur ține evidența calendarelor. Despre ce e vorba? Va fi un roman ale căror personaje se vor reîntâlni la zece ani după terminarea liceului și vor descoperi dacă timpul a lucrat în favoarea sau împotriva lor. Chiar dacă acțiunea nu se va petrece în Arad (spoilers!) conceptul cărții s-a născut din această perioadă de timp scursă de la acel moment.

Până atunci însă, aduceți-vă aminte de zilele importante, prețuiți-le și luptați să aveți cât mai multe de acest fel. Viața e scurtă și e păcat să o trăim în întunecimea zilei

Fragmente...

 

...

 

E ultima, e ultima

Striga din departare o voce

Pe care n-am bagat-o in seama

Si razand mereu inaintam

Pe drumul abrupt

Ce ducea spre necunoscut.

 

...

 

Ne despartim aici, e ultima statie

A personalului de clasa De,

Un ultim fluier al locomotivei

Ce pleaca spre viitor,

Dar totusi, fara noi.

In constelatia Tichindeal, un cer de stele plin

Cu-o clipa-n urma au trecut patru comete

Luminand pamantul de dedesubt

Ce inca nu ne stie,

Dar eu zic iarasi “ inca”

Pentru ca, din clasa din capat,

De la etaju ntai

Ies astazi lei

Sa-si faca-n lume rost.

 

...

 

Si va ramane ecoul,

Peste ani si ani ascuns tainic

In mintea fiecaruia, un sertar special

De unde vor iesi la fel de zgomotosi

Elevii din clasa De.

Si inima va bate tare

Si daca-i vei asculta ritmul, iti va spune:

Peda! Peda! Peda!

 

...

 

Si atunci cand patru lacrimi vor

aduce un cortegiu, curgand ca insusi timpul

Va fi chiar cate una pentru fiece zi faina,

Pentru amintiri placute, pentru colegii

De nepretuit, pentru Dira, pentru cei

Patru ani ca patru zile trecuti,

Atunci va veti aduce aminte

Zambind usor, razand cu dor

Ca visele frumoase nicidecum nu mor.

 

Si lungind iarasi incheierea,

Umil bardul va multumeste pentru ca

Toti cei patru ani ati fost cu el

Si acum la ceas de despartire

Va cer iertare de v-am gresit

Am fost si eu doar un invatacel

Si voua va multumesc din nou

Caci fara voi acest fragment de simfonie

Ar fi fost sigur disonant

Dar ceea ce-a iesit la urma

E o opera de neuitat.

 

 

Tragedia lui Anakin Skywalker pămînteanul

 Îmi plac filmele Star Wars suficient de mult fără să zic că sunt un fan înrăit. Am crescut cu trilogia originală și apoi am prins perioada în care s-a lansat a doua trilogie. Cred că am folosit mai degrabă imaginile și ideile din acele filme pentru propria mea imaginație fără a intra în gaura-de-iepure care cuprinde mai mult de șase filme.

Oricum, zilele astea le revăd pe toate șase după o lungă perioadă în care au rămas doar un rod al amintirilor. Ca unul care știe povestea le reiau de la 1 la 6. Cronologic. Un semn de schimbare, nu îndrăznesc să folosesc termenul de maturizare, e mutarea atenției. Acum nu mă interesează atât de mult luptele cu săbii laser și războaiele clonelor, ci mai degrabă personajele și narațiunea.

Da, știu, a doua trilogie nu e cel mai bun exemplu de cinematografie. Oricine are puțin habar despre universul Star Wars știe asta. George Lucas putea face ceva mai bun. Ar fi putut ieși chiar o capodoperă pentru că subiectul putea fi modelat ca atare. Până la urmă aceste trei filme răspund la două mari întrebări: cum se prăbușește o Republică și ia naștere un Imperiu, iar a doua cum apare Darth Vader?

Vreau să mă leg de cea de-a doua și să fac un pas mai departe de universul extins Star Wars. O operă de ficțiune bună stă pe picioare datorită conexiunii cu lumea reală. E acel sentiment al regăsirii de sine chiar și în personaje care trăiesc în alte timpuri, în alte lumi și așa mai departe.

Tocmai de aceea, de data asta am putut să privesc cum se desfășoară în fața ochilor tragedia lui Anakin Skywalker. O zic din nou, se puteau face unele modificări ca povestea să aibă o greutate mai mare, dar pentru moment să lucrăm cu materialul clientului.

Deci, cum se naște Darth Vader, un cyborg drapat în negru, cu o sabie laser roșie și fără nicio milă? Privind la tânărul sclav crescut de o mamă singură pe o planetă de la capătul galaxiei, parcă are mai mult sens. Și când acest puști care vrea să scape de acolo primește șansa asta, și poate deveni chiar cavaler Jedi, acceptă. Se rupe de singura persoană pe care o iubește cu adevărat și e mutat într-un mediu nou, unde ar trebui să învețe să se despartă de toate lucrurile vremelnice.

Rămâne însă afecțiunea pentru Padme, adolescenta care i-a arătat afecțiune și înțelegere la acel moment critic. Și ca unul care nu știa mai bine s-a prins de acest simțământ pe care ar fi trebuit să-l îngroape. Iar când peste ani de zile are ocazia de a o revedea, flama pasiunii își face loc. Chiar dacă era un cavaler Jedi chipeș și experimentat, mintea și inima i-au rămas în urmă lipsite de experiență și sfaturi bune.

Când mama îi moare în mâinile Tusken Raiders tot antrenamentul nu e suficient pentru a cuprinde furia pe care o simte. Stâlpul care l-a sprijinit în copilărie și care i-a dat speranță și viitor s-a dărâmat și din acel moment motivația îi devine clară. Vrea să prevină ca ceva similar să se întâmple, mai ales când acum și-a găsit un nou sprijin.

E mereu avertizat de teama care se află în sufletul său, dar nimeni nu-și ia timp cu adevărat să-l ia deoparte și să-l înțeleagă. Imaginea sa este cea a Celui Ales, a unuia care va realiza fapte mărețe. Să auzi toată ziua cât de bun ești înseamnă să începi la un moment dat să crezi că într adevăr ești bun. Ce se întâmplă însă când cineva îți șoptește că ești tras în spate și potențialul îți este încetinit?

Palpatine a inclus în planul său atragerea lui Anakin spre Partea Întunecată. A simțit în el o pradă ușoară. Ca un vânător i-a găsit punctele slabe, a apăsat butoanele potrivite și l-a manipulat ca pe o marionetă. Lăsat singur și fără cineva care să-l contrabalanseze, a ajuns să vadă în Palpatine un prieten sincer care-i vrea binele. Era părintele care îi lipsise și care știa să-l încurajeze. Și singurul care putea să-i soluția pentru problema vieții sale.

Atunci când Anakin începe să aibă premoniții despre moartea lui Padme panica și frica îl conduc. E singur, e neînțeles, e depărtat de aceia care s-ar putea să-l ajute. Cu toată puterea sa nu poate face nimic pentru a salva singura persoană pe care o iubea cu patimă. Și în acel moment nu poate face decât gestul necugetat de a-și vinde loialitatea dușmanului declarat, Sith-ului, care i-a vândut promisiunea izbăvirii.

Așa moare Anakin Skywalker și se naște Darth Vader. Când emoțiile și patimile nu sunt puse sub control, când îți țeși viața în jurul unei minciuni și când începi să crezi că ești cu adevărat de neînvins, devii altcineva. E și o dovadă a faptului că în singurătate omul se deformează și capătă forme neobișnuite exagerând calitățile deja prezente. Avem nevoie de alții pentru a ne găsi echilibrul și avem nevoie de adevăr pentru a ne îmblânzi sufletul.

Aș putea cu siguranță spune că sunt mai multe detalii la mijloc și ar fi adevărat. Aș mai putea spune că o mână mai delicată decât a lui Lucas ar fi putut adăuga nuanțe subtile și ar fi putut sublinia aspecte pentru a adânci și mai mult tragismul personajului. Oricum, rezultatul va fi mereu același: frica duce la mânie, mânia duce la ură, ura duce la suferință.

Din perspectiva asta povestea Star Wars este fascinantă și relevantă. Sunt zeci de mii de oameni pasionați de detalii, de culturi, de istoria galaxiei și așa mai departe. Pentru mine însă, povestea umană este ceea ce o face mai mult decât niște simple filme pentru copii.

Realismul provine din povestea unor oameni (și extratereștri) puși în situații de criză și care trebuie să alegă. Privind în perspectivă vedem însă bagajul întreg pe care îl cară cu ei. Într-un fel Anakin Skywalker, cavalerul Jedi și Alesul, a rămas mereu sclavul de pe Tatooine, naiv și căutând dragostea. Aceasta i-a dictat alegerile și l-a pus în cele din urmă într-un costum drapat în negru care-l menține în viață și care îi aduce aminte de tot ceea ce a pierdut. O adevărată tragedie. Singura consolare este că aceasta e doar jumătate din poveste.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/8eapp1s0knw 

Petiție pentru transferarea centrului istoric al Aradului în administrația Oradiei

 

în stânga un bloc ridicat în Arad de arhitectul Silvestru Rafiroiu; în dreapta Palatul Moskovits din Oradea, opera lui Kalman Rimanoczy

Titlu de nuvelă suprarealistă rusească, dar nu prea...

 

Poate m-am jucat un pic cu realitatea alegând o clădire obosită din Arad și una proaspătă și strălucindă din Oradea. Nu înseamnă că aceste două realități nu există. Sunt doar incomplete.

Din lene și din alte motive n-am mai scris nimic pe blog, dar în perioada Paștilor am fost la Oradea patru zile. Am găsit cazare în centrul orașului. Ce mi-aș fi putut dori mai mult? Probabil mai mult timp ca să pot rătăci pe străzile orașului. Chiar și așa nu ai suficient timp să te îmbibi de spiritul orașului, să simți cum bate inima patrimoniului.

De ce aș fi scris despre Oradea? De ciudă. Frustrare. Folosiți alte sinonime. Pe cât de mult ador orașul ăla și felul în care centrul vechi a fost remodelat în fața ochilor în ultimul deceniu, pe atât mă doare inima când mă întorc acasă.

Știu că o să vă șochez când voi spune că îmi place Aradul și centrul vechi. Mi-a plăcut atât de mult încât până și în romanul de debut am ales să inserez (și să ispitesc potențiali turiști) în personajul lui August entuziasmul pentru aceste pietre multicolore ce înseamnă o moștenire în general batjocorită (nu doar în Arad).

Să nu fiu negativ până în măduvă. În ultima vreme, de... cât să zic doi ani de zile, încep să se miște lucrurile și aici. Casa eclectică de pe Ilarie Chendi 1-3, casa lui Reisinger de pe Goga, palatele Porcia sau Foldes și alte clădiri ce nu sunt în lista de monumente încep să-și recapete luciul.

Prindem din urmă, gâfâim, facem ce putem. Și mai e muuult de lucru. Fără să deschid goagălul îmi vin în minte Teatrul vechi, moara lui Neuman, palatul Bohuș (fain i-ar fi stat ca hotel) și alte zeci de case anonime îngropate în anonimat și aflate în pericolul de a fi transformate în niște cutii de locuit.

Aradul are un potențial fenomenal. Doar să-ți imaginezi de prin 2005-07 pe când Sibiu, Alba Iulia sau Cluj începeau să investească în patrimoniu că s-ar fi făcut la fel. Că nu s-ar fi demolat unele piese de patrimoniu de neînlocuit. Să avem azi reportaje care să zică: în vest se poate Oradea, dar și Arad sunt modele de dezvoltare. Nu s-a putut.

Filosofia mea de viață spune că trebuie să existe o fărâmă de optimism și speranță în orice situație. Poate că o să vină ziua în care bulevardul Revoluției va arăta pe jumătate ca bulevardul Republicii sau strada Memorandumului. Sau poate că nu. Dacă prezentul va trăi sub avertizarea Atenție cade tencuiala! măcar amintirea să fie menținută.

Viață în sinceritate

 

Sincer nu sunt fanul guru-ilor care strâng în jurul lor milioane de fani care sorb fiecare cuvințel rostit sau scris. Am și eu autori preferați la care revin, dar nu țin la orice butadă rostită ca la foaie de Scriptură. Și nici nu aș putea apuca să mă uit în gura tuturor având în vedere că mulți sunt cei buni, și în unele cazuri s-ar putea să nu mă ducă mintea să pricep ce zic.

Oricum, ca să nu deraiez din start postarea, îmi place de Jordan Peterson, cel puțin din fărâmele pe care am apucat să le ascult. E un om practic. Zice bine. Când îmi zice fă-ți curat în cameră și apoi fă curat în lume mă simt cu musca pe căciulă. Eu sunt dovada vie că un minimalist poate fi dezordonat.

Zilele trecute am prins pe Youtube o frântură de interviu cu el. Și a zis o chestie monumentală, cel puțin după părerea mea. E genul acela de lucru care pare evident, și poate l-ai mai auzit spus altădată sub altă formă, dar acum îl auzi ca dăngănitul unui clopot.

Vorbind despre adevăr și ce înseamnă să spui doar adevărul, a oferit o imagine fascinantă. Era o întrebare de meditație, ceva de genul crezi că realitatea e mai bine fundamentată ca o consecință a rostirii adevărului sau a minciunii? Parafrazez desigur.

E o chestie cu adevărat interesantă și nici nu-mi trece prin cap să o dezvolt prea mult. Mi-ar lua suficiente postări să le scriu un an întreg. Ar merge poate mai bine explorate într-o carte. Vedem de unde sare inspirația.

Revenind totuși la lucruri serioase, cred că asta e o decizie care are consecințe serioase asupra ta ca persoană. Dacă alegi să îți creezi o identitate bazată pe jumătăți de adevăruri, pe lucruri nespuse. Îți creezi o realitate proprie, o oglindă spartă care trebuie să-ți reprezinte deciziile. Îți hrănește ambițiile și dorințele care au control asupra ta.

Viața ta devine un turn Babel. Zidești o construcție impunătoare care ești tu, dar care are la fundație ceva fals. O iluzie. O deviere de la ceea ce este corect. Și cum nu stă pe picioarele ei, trebuie susținută mereu și mereu, înălțată, proptită, înfrumusețată. Se poate ajunge chiar la punctul în care devine adevăr pentru tine. Ești ceea ce repeți. Dar ca în povestea turnului, s-ar putea ca vârful să fie doborât de furtunile hazardului și providenței și să stai față în față cu adevărul în cele din urmă.

E greu să ascunzi ceva. Să ai ochi la spate, să strângi din buze, să ai fumigena la tine pentru a distrage atenția. E nevoie de exercițiu și de talent, până la urmă. Și cu cât o faci mai des cu atât te îndepărtezi de cine ești cu adevărat. Chiar și atunci când minciuna are folos și te ajută, rămâne ca ceva străin ție, artificial.

Acum că-i gata postarea probabil ar trebui să zic o chestie de genul și de aia eu niciodată n-am să iau în considerare minciuna ca soluție. Nu de asta am scris toată postarea asta. A fost mai degrabă ca să las întrebarea lui Peterson aici.

Nu pot să prezic ce voi face în următorii 50 de ani. N-am habar ce se va întâmpla, dar în mod ideal aș prefera să îmi trăiesc viața în așa fel încât să nu am nimic de ascuns. Cu cât ești mai liber cred că e mai ușor să fii sincer. Probabil există o versiune a vieții în care poți găsi și fericirea și poți trăi fără a apela la o astfel de retorică. Idealizăm, idealizăm, dar trebuie să plecăm de undeva. Altfel totul e pictat în negru, și nu ajungem nicăieri.

 

Bine, știți ceva, nu sunt guru așa că nu vă luați după ceea ce am scris mai sus. Gândiți-vă fiecare și hotărâți fiecare ce e mai bun pentru el sau ea

foto:  https://unsplash.com/photos/UgfqcCMUeS8 

Parcul care îmi aduce aminte-Grădina Botanică Macea

1995

2009

2021

 Era prin 2007, cred. Am mers împreună cu părinții în concediu la Sinaia și pentru o zi vizitam castelul Bran. Eram deja prins de pasiunea pentru monumente și simpla prezența acolo îmi făcea pielea să fremete. Țin minte cât de mirat eram de faptul că eu eram printre puținii ce trăim o experiență magnifică. Îmi era greu să-mi imaginez să fii locuitor al Branului, să vezi castelul zilnic și să-ți pierzi acel simț al uimirii în fața unui monument vechi de secole și încărcat de sens istoric.

Și acasă la Macea avem castel. Și recunosc, chiar dacă am făcut școala generală la mai puțin de 500 de metri și treceam pe lângă el aproape zilnic și azi mă uit la el ca la Luvru sau Schonbrunn. Dar acum vreau să vorbesc despre altceva. Cadrul în care se găsește castelul. La fel ca multe reședințe nobiliare de secol XIX, groful (boierul) a vrut să-l așeze în mijlocul unei oaze de natură bine delimitată.

Ceea ce azi se numește Grădina Botanică Macea (mă rog, are un titlu mai complicat ce include universitatea Vasile Goldiș, dar să nu ne încurcăm în formalități) a început ca o grădină a castelului, a trecut prin tribulațiile României Mari și apoi a deceniilor roșii. Sper sfârșitul perioadei însă a încăput pe mâinile unui administrator priceput și pasionat care a făcut mai mult decât cerea fișa postului.

Pavel Covaci a fost un vizionar, dar s-a remarcat și prin hărnicie și spirit practic. Din mâinile sale, și ale celor care au fost prinși de visul său, a ieșit ceva extraordinar. Parcul a devenit o atracție turistică, un spațiu de studiu și expoziție pentru o diversitate de plante și copaci aduși de pe mai multe continente. În afară de ceea ce i-a oferit natura ca material, a adăugat un plus de creativitate neobosită.

Astfel de-a lungul traseului ce gâdila olfactiv, auditiv și vizual, se găseau plăcuțe ce surprindeau proverbe și zicători despre darul naturii. Pe deasupra sculpturi în gard viu surprindeau momente literare legendare sau ludice precum Capra cu trei iezi, Miorița sau Luceafărul, în vreme ce Sfinxul, grădinile suspendate din Babilon, un templu grec sau o pagodă aduceau civilizații pierdute la viață. Dar și pitorescul rural își avea locul său prin reconstrucția unor case tipic măcenești.

Duminica aceasta m-am plimbat prin parc după multă vreme, ani întregi. Din perspectiva asta nu am fost mai bun decât locuitorii Branului care treceau nepăsători prin fața castelului lor. Și eu am uitat ce comoară stă îngropată în curtea noastră. Plimbându-mă pe aleile parcului împreună cu mama am rememorat toate acele aspecte ale trecutului.

Asta pentru că astăzi nu sunt nimic altceva decât amintiri. Timpul e implacabil și aspru chiar și cu frumosul. După un om mare e greu să ții pe umeri aceiași povară. Și odată ce glasul hotărât și cunoscător piere, mecanismul se frânge. Nu mai repari, peticești și după un timp renunți. Așa s-a stins gloria strălucitoare a piramidelor sau fala palatelor nobiliare.

În acea plimbare de o oră și câteva minute am fost surprins să mă tot revăd pe aleile parcului. Priveam în jurul meu și reconstruiam momente pe care le-am îngropat în memorie. Ceasuri de joacă și de imaginație, alergând, și visând mai departe, uitându-mă la acele sculpturi vegetale sau din ghips ce înfrumusețau deja simfonia naturii. Aș putea chiar crede că această joacă în mijlocul istoriei a hrănit o imaginație în formare. Și desigur, intrând în lumea poveștilor nu puteai să nu simți tentația de a duce mai departe legendele inventându-le pe ale tale.

Mi-am dat seama însă că toate acestea țin de trecut. E greu să te ridici și să porți pe umeri povara unui inovator, a aceluia care cu ușurință deschidea poteci și nu avea teama de a visa. Dar asta înseamnă că viitorul rămâne mai sărac. O poartă se închide și un vis e așezat pe polița realizărilor geniului uman și rămâne de neatins. Cei ce vin după noi nu mai au șansa de a vedea ceva irepetabil.

Îmi dau seama că este greu să refaci din temelii și mai ales să susții o asemenea creație artistică. E nevoie de un efort costisitor pe multe planuri. Aș îndrăzni să cred că probabil ar fi răsplătit pe măsură. S-ar putea ca această concluzie să fie o fărâmă de vis, sau o realitate. Nu am în minte o soluție practică, ci doar speranța că într-o zi se va găsi cineva care să readucă într-o anumită formă vechea strălucire a Grădinii Botanice Macea și să o transforme într-o atracție turistică ce poate fi cunoscută în toată țara și poate chiar peste granițe. Un vis, dar nu unul imposibil.

Atletism cu tine însuți

 Când ziua e ploioasă și stai în pat, începi să ai gânduri...

(asta e o postare mai veche, nu știu exact când mi-a plouat peste neuroni) 

Cred că situația asta este una dintre cele mai importante, cele mai ușor de corectat, dar care se ignoră cu ușurință. Când vine vorba de sufletul omului încuiem ușile și-l lăsăm să supraviețuiască cu firimituri. Și apoi ne întrebăm de ce suntem cu susul în jos.

Ce vreau să spun cu această introducere destul de confuză? Mi-a trecut prin minte un gând și vreau să-l imortalizez în paragrafe pentru că mi se pare destul de important. Nu intră în categoria reinventarea roții, e o chestie din aceea de bază, dar care, deloc surprinzător, nu intră în atenția majorității oamenilor. Mă refer la dorința de nestăvilit de a ne compara cu altcineva.

Pot începe cu o paranteză? Bine. Există excepții în care această comparație a adus un rezultat pozitiv. Mulți copii și adolescenți au exercițiul acesta. Unii pot face asta cu tații lor, promițând la vârste fragede că vor urma cariera acestuia. Visul se schimbă, se îngroapă, dar acea tendință îl modelează pe copil. Mai sunt aceia care își găsesc o personalitate căreia vor să-i calce pe urme. Am putea spune că e o versiune mai realistă a copiilor ce vor să semene cu tații lor.

Un copil pasionat de științe își găsește un profesor sau un savant pe care vrea să-l ajungă din urmă. Un altul găsește inspirație într-un atlet a cărui performanțe vrea să le echivaleze sau chiar depășească. Altul poate forma o relație profundă cu un mentor literar care îl motivează să-și pună imaginația la lucru. Și exemplele abundă pe lângă aceste generalizări.

Asta e partea bună. Sunt oamenii care au un bagaj, au o bază într-o pasiune și-au găsit un munte pe care să-l escaladeze (metaforic, vorbind). Ei nu se compară neapărat cu o persoană, ci cu performanțele și drumul pe care l-a urmat. Dacă se vor ridica la înălțimea visului, peste decenii ei ar putea sta alături de cei care i-au împins înainte.

Dar eu nu vreau să mă refer la aceste cazuri fericite. Pentru că în marea schemă din păcate sunt în minoritate. Restul oamenilor fac comparația aceasta cu alți oameni, de obicei cunoscuți, cei care se află în sfera lor apropiată. Și de cele mai multe ori, rezultatul ultim este nefericirea, frustrarea și alte emoții negative, nu victoria așa cum este în cazul primei categorii.

Proverbul să moară și capra vecinului nu s-a născut din neant. S-a format din vase de sânge blocate și dintr-o inimă bolnavă. Un om dezamăgit și mânios pe succesul semenului său ar prefera să-i vadă avuția în cenușă, doar pentru a simți gustul răzbunării. Într-o cheie comedică recomand piesa lui Daniel Iancu Muriți-ar capra, care evocă exact un astfel de caz patologic.

E ceva în noi care ne râșchie în piept când vedem pe altcineva având succes, în vreme ce noi ne plafonăm. Sau chiar dacă avem succes dar nu atât de mult ca și celălalt. Dacă ai un copil de 8, iar vecinul de 9, al tău trebuie să fie de 10, chiar dacă asta înseamnă să-l terorizezi mental.  Dacă copilul vecinului merge la o școală bună de unde va ajunge într-o carieră bănoasă, al tău trebuie să dubleze sau va fi un eșec. Pentru că în toată disputa copilul e carne de tun, nu ființă umană.

Nu suferă doar copiii, suferă și soția care trebuie și ea să fie o oglindă a altcuiva și nu are dreptul să se dezvolte după ritmurile sale, ci trebuie să fie mai bună decât o concurentă mai mult sau mai puțin imaginară. Iar soțul trebuie întotdeauna să se păstreze în efigie, imaculat și stabil precum granitul, emblema fericirii paradisiace pe pământ.

Dacă ar părea că exagerez, am de partea mea scriitori, scenariști și regizori care au scris, regizat și jucat piese de teatru cu nervii altora în rol principal. Poate am prezentat o caricatură sau niște crâmpeie exagerate. Dar sunt sute de mii și mii de oameni care trăiesc într-un astfel de univers mental, în care mintea lor e populată de fantoma Altuia care nu-i lasă să fie ei înșiși, ci îi obligă să se contorsioneze pentru a fi declarați câștigători într-un concurs fără arbitri.

Cineva poate zice: Când pui problema așa, chiar sună ridicol. Știu! Pe măsură ce te maturizezi și îți dai seama de lucrurile cu adevărat importante, îți dai seama ce insipidă e această cursă spre nicăieri. Și ce puhoi mare de competitori s-au înscris la start! Mai ales că viața e scurtă și pierdem ușor ocaziile de aur de a fi cu adevărat fericiți.

Concurența ar trebui să fie doar cu noi înșine. E o cursă contracronometru pentru descoperirea fericirii și scopului nostru în viață. Și nu, scopul nu este de a fi mai bun decât altcineva. Cursa este înăuntru.

E acea confruntare a răului dinăuntrul nostru și întemnițarea sa. Este cizelarea perpetuă a caracterului, descoperirea frumuseții lucrurilor care se dau fără plată, căutarea unui scop care aduce fericirea personală și a celor cunoscuți. E sfidarea plafonării și deschiderea minții înspre lumea aceasta care are atâta de oferit.

Dacă fiecare om și-ar propune să lupte pentru astfel de idealuri ar fi un vis. Recunosc, am un strop de mizantropie pe undeva, și nu am mari speranțe de la omenire în sine. E mai ușor să alegi calea ușoară a comparării, a resentimentelor și disprețului. De aceea lumea nu va fi niciodată mai bună decât este astăzi. Dar asta nu mă oprește pe mine personal să ies din această cursă și să încep să alerg împotriva mea și a ceea ce mă trage înapoi.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/tSZZI_guJ4M