Ce mai e de văzut în Românica asta? Impresii de călătorie de-o vară

Vara asta am avut posibilitatea de a vizita mai multe minunate locații din Românica noastră de toate zilele. Și m-am gândit așa pe final, ca rememorare, de ce să nu fac și niște invitații? Sunt locuri frumoase p-acilișea, unele mai faimoase, unele nu atât de cunoscute, dar la fel de frumoase.

1. Sânnicolau Mare. Unul din orașele județului Timiș (localizat deci, în fruntea țării), poartă însemnele unui mic orășel de provincie. Și da pe lângă asta este locul de naștere al compozitorului Bela Bartok, faimos pe toate meridianele lumii. Așa că o scurtă ieșire de o zi vă poate duce aici să vizitați castelul Nako în care se află muzeul orașului și să vă plimbați pe străzile orașului (au un centru vechi pietonal mic și cochet) și să găsiți tihnă.

2. Oradea Mare. De ce nu se mai folosește denumirea asta? E un oraș cu adevărat mare. Am vrut să ajung acolo știind că s-a investit serios. Eram dornic să văd dacă întradevăr găsești ceva frumos și de calitate. Pot spune că am rămas plăcut impresionat. În primul rând sinagoga neologă a fost restaurată din temelii și a devenit o bijuterie (prima foto). Neapărat trebuie vizitată. De asemenea, în zona centrală, s-a născut o mică pietonală pe lângă Palatul Vulturul Negru. Frumos de tot. Îngrijit, curat.  Ah, și mai e și cetatea. Nu la fel de faimoasă ca Alba Iulia (ajungem și acolo), dar tot merită un drum pentru a o vedea. Doar laude la adresa Oradiei!

3. Timișoara. Capitala culturală 2021 a suferit și ea niște modificări. Centrul vechi, piețele au fost refăcute și cu unele încercări de modernizare exagerată, totuși se păstrează la înălțimea unei Viene de România. Tot ce era frumos înainte a rămas și s-au mai adăugat câteva locuri ce trebuie neapărat văzute. Deci, și Banatul nu-i de ocolit.

4. Deva. Cetatea Devei, restaurată din frageda-mi pruncie, nu m-a impresionat. Să fi fost oare spiritul istorico-critic, dar nu prea ai ce vedea. Critic pe unde pot această lipsă de elementare semnale. Te plimbi orb și n-ai habar ce vezi. Și umezeala aia de pe pereți nu mi se pare deloc de treabă. Pe de altă parte, ultra-recomand Muzeul Civilizației Dacice și Romane (e în Magna Curia, în parcul orașului). E extraordinar! S-a prins că tehnologia nu e dușmanul vizitatorului și are o mulțime de aplicații interactive. (am reușit să completez puzzle-ul în 1:22) Și e mare! De la dinozauri și animale împăiate, la o mulțime de obiecte dezgropate în zonă și aparținând vremilor antice.  Nu ratați!

5. Hunedoara. Mai trebuie ceva spus despre Castelul Huniazilor/Corvinilor? E un loc de vis, monument istoric, platou de film, loc bun de nuntă etc, etc. Mergeți și convingeți-vă singuri.

6. Simeria. Nu cred că e un oraș care să fie în topul listelor de turism. Dar ar trebui. Arboretumul din oraș este de-a dreptul fabulos. A treia grădină botanică ca mărime din Europa este pur și simplu din altă lume. Eu nu sunt o persoană care să fie obsedată de natură și aer liber, dar aș fi rămas acolo ore în șir. E de-a dreptul magic. Dacă treceți prin zonă, faceți-vă timp pentru o vizită. Nu vă va părea rău.

7. Orăștie. Un orășel unde trebuie să mergi cu temele făcute. Multe lucruri și mulți oameni au ieșit de aici. Au lăsat și urme. Din nou un centru vechi pietonal cochet și drăgut, câteva statui și niște clădiri colorate. Recomand o vizită până la bisericile surori. Dacă aveți noroc veți da peste administratorul locului, un om cumsecade și plin ochi cu informații despre biserici și oraș. Ah, da, are și un dar de povestitor ce vă va ține atenți în cursul lecției. Merită să rupeți puțin din timp să opriți și acolo, pentru a afla poveștile Orăștiei.

8. Alba Iulia. Una din cele mai vizitate locuri din România. Eu am trecut de acolo de cinci ori, așa că pot spune că știu cu ce se mănâncă. Acum însă, mi se pare că arată cel mai frumos. (cu excepția parcului, ce rămâne o plăcută amintire de prima dată) Au făcut o treabă excelentă adăugând noile descoperiri arheologice din perioada romană în turul cetății și completând astfel imaginea de atracție turistică de clasă superioară. În rest, pe laude s-a construit reputația cetății. Și nu sunt deloc exagerate!

Închei aici scurta-mi pledoarie. Ați fost, n-ați fost pe aici, nu contează. De acum încolo puteți merge. Poate v-am dat de gândit și în următoarea vacanță poposiți măcar în unul dintre aceste locuri frumoase ale României. 

Fărâmă de adevăr?

Doar un gând rapid, fugar care mi-a trecut prin minte și pe care voiam să nu-l întipăresc pe vreo altă platformă. Mi-a tot dat târcoale acest gând al rapidelor schimbări ce se produc în societatea înconjurătoare. Zic că e semn rău dacă deja poți zice acum câțiva ani nu era așa, lucrul ăsta nu s-ar fi putut întâmpla. Exemplele pot curge și cred că fiecare și-a așezat în minte clar lucrurile care îi sunt cel mai aproape de butonul de revoltă sau nemulțumire.

Lumea se schimbă și poate cei mai bătrâni, cum sunt eu de exemplu, simt dureri în oase când bat prea tare vânturile schimbării. Ceea ce e interesant este că întotdeauna aceste revoluții (nu neapărat politice, să tragem o linie aici) trag după cutia Pandorei. Problema poate fi că o întredeschid puțin. Și de acolo poate veni altcineva care să mai tragă puțin mai departe până se va deschide de tot.  Și atunci ce s-o întâmpla oare?

Nu pot să uit, din lectura unui volum despre mecanismele puterii în Rusia țaristă, acele unde care au dus până la urmă la prăbușirea regimului autocratic (deși pe termen lung consecințele au fost și mai dramatice). Oameni bine intenționați, cu programe bine schițate care au provocat sistemul și forma lucrurilor. Un pic. Alții încă un pic. Până la urmă au venit unii care au tras un glonte în cap sistemului, și mai rău milioanelor de victime colaterale, ce nici nu făceau parte din planurile inițiale. Tot s-a sfârșit cu un nou imperiu de data aceasta fără inimă și întoarcere. (lectură obligatorie Panta rhei a lui Vassili  Grossman)

Nici nu inteționez să creez o paralelă, dar m-am tot gândit la starea de fapt. Un zid care tot e lovit, și tot e testat de rezistență împotriva șocurilor poate la un moment dat cădea. Am ales acel citat din filmul The Dark Knight pentru că suprinde bine această realitate. Introdu puțină anarhie, fă ca lucrurile să iasă din cursul natural. Crezi că e mai bine așa. Și cursul se mută tot mai departe de albia originală. O fi bine, n-o fi bine mișcarea asta? Cine s-o știe? Om fi bătrâni sau poate om muri până să iasă roadele celor ce se joacă astăzi. Important e dacă tot se deschide cutia Pandorei, măcar să așteptăm până la ultima clipă. Pe fundul cutiei se găsește mereu Speranța. Poate mai are noimă într-o lume ce fuge de ea însăși.


sursa imaginii: https://memegenerator.net/instance/65912108

Nunta și sămânța de bine

În general pot să recunosc în mine o persoană destul de pesimistă și deschisă înspre a vedea mai repede partea goală a paharului. Nu prea pot să-mi găsesc o explicație interioară pentru predispoziția aceasta, dar uneori nu mă pot abține decât să văd mai degrabă totul în nuanțe și tonuri mai degrabă închise, decât deschise. 

Dacă mai adăugăm și evenimentele petrecute în ultimele săptămâni parcă o exacerbare a acestor sentimente vine mănușă. Întotdeauna mi se pare ceva incredibil în predispoziția unor oameni înspre fapte pline de violență. E aici vorba despre întrebare veche de secole, și poate chiar milenii legate de natura noastră omenească: cât de mult e animalic, și cât de mult să sperăm într-o scânteie divină? Sunt atât de multe exemplele negative încât parcă dovezile tind spre o poftă nesățioasă de distrugere, mutilare și biruință pe cadavre. Și trecutul, chiar recent, ține sus o listă prea însângerată. 

În astfel de situații nu poți decât să ai o atitudine fie naivă, blocând unele dintre aspectele apăsătoare sau să dai dreptate glasurilor ce trâmbițează tocmai foamea de suferință și de destabilizare ce pare atât de tipică. Și poate m-am făcut greșit înțeles, în gând nu-mi sunt neapărat genociduri. Viața de zi cu zi se poate încărca de astfel de întâmplări pur și simplu neplăcute și care aduc o stare în general deprimantă.

Și totuși, parcă mai există și o mică speranță. Întotdeauna. Zilele trecute am fost martor la o nuntă. Și ce am văzut acolo a reușit să încălzească cel puțin pe moment sufletul. Pot vorbi de locuri în care parcă logica obișnuită nu-și mai are sensul. De gesturi, de priviri și vorbe scoase dintr-o dimensiune paralelă ce nu e mânjită. Să îndrăznesc a spune chiar puritate. Ceva ce nu se găsește pe toate străzile. Dar există. În doze mici, dar destul pentru a arăta că se poate și altfel. Că nu totul este atât de negru, și că mai există raze de soare.

 Îmi stă în minte textul din epistola către Romani 12:21 care spune Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine. Ar trebui să ne stea pe limbă și să ne furnice mâinile având textul acesta în minte. Lumea pare rea și că se înrăiește pe zi ce trece. Dar poate și noi suntem puțin vinovați de aceasta, pentru că nu mai știm cum se fabrică binele. E tot acolo în inimile noastre. Trebuie să învățăm doar cum să-i dăm drumul în lume, ca să mai creștem rezerva de speranță a lumii.

Despre oglinzile care totuși ne trebuie

Zilele trecute discutam cu un prieten despre istorie și despre cum îmi place să citesc despre cam toate perioadele istorice, deși epoca contemporană îmi este cumva închisă din proprie voință. Îi explicam, cum mi-am explicat mie de atâtea ori că nu doream să aflu mai mult despre cel de-al doilea război mondial datorită cruzimii care s-a dezlănțuit în doar șase ani asupra întregii rase umane. Pur și simplu mi-ar plăcea să rămân autist la detalii înfiorătoare legat de acea epocă dezumanizantă. Și aș putea spun că îmi susțin părerea.

Pot spune totuși că vara asta am reușit să strâng un șir de cărți destul de traumatice. Începând cu Imperiul soarelui și continuând cu Noaptea, am reușit să mă traumatizez destul de mult reflectând la viețile simple care au fost aruncate în malaxorul unui conflict mult prea mare pentru sufletul omenesc. Și cu toate acestea, sunt cărți ale literaturii universale care ne spun un lucru, și pentru a-l auzi trebuie să ascultăm. Ambele cărți sunt de citit și capabile să ceară un efort emoțional datorită simplului fapt că ambele își extrag seva tragică din evenimente reale petrecute cu mai puțin de o sută de ani în urmă.

Pe lângă aceasta, am cumpărat dintr-un anticariat cartea Panta Rhei (totul curge) a lui Vassili Grossman. Auzisem multe despre ea, așa că am început să o citesc. Ar putea părea o încunurare a acelui crunt tablou al secolului XX și argumentul cel mai puternic al dorinței mele de a fugi de această epocă. Și cu toate acestea, și cu toate că n-am terminat-o încă, o recomand din suflet. De fapt, ar trebui pusă pe o listă obligatorie. Dacă ești om, trebuie să citești această carte.

De ce? Pentru că s-a întâmplat. Fiecare pagină, deși pare mai degrabă o continuare a orwellianului 1984, s-a petrecut în trecutul nostru, într-un spațiu apropiat nouă și actori au fost oameni ca noi. De ambele părți ale baricadei. Nu o să fac o recenzie, nu e cazul acum. Însă pot spune că e o carte care nu are cum să te lase indiferent. Nu ai cum să nu simți când citești despre oameni care pierd. Totul. Sunt învinși de viață. De un sistem crunt, matematic ce ignoră complet cele mai mici bucurii ale vieții. Este probabil să verși câteva lacrimi citind acele relatări și e normal. Măcar ca o formă de respect pentru cei care au trăit și au murit într-o epocă fără nicio lumină.

Și citind această carte mi-am dat seama că pur și simplu a te ascunde și a fugi nu e destul. De ce? Pentru că încă se mai vinde Mein kampf. Pentru că oameni încă mai apreciază "figuri legendare" precum Stalin, Mao și alți făuritori de lume cărora nu le-a păsat deloc de cei care mai apucau să trăiască în ele. Atunci mi-am zis: vreau să știu, să citesc, să mă informez. Să văd toată mizeria, să înțeleg toată ura care o poate naște această mașină ce apasă asupra sufletului omenesc. Pentru că poate așa, se va zice nu mai vrem din nou.

E o gândire mult prea idealistă. Privim în lume și ne dăm seama că nu mergem în acea direcție. Într-o utopie a la Star Trek în care toată lumea se acceptă și se respectă pur și simplu pentru că este om. Se vrea o altă cale și se ignoră tocmai acest trecut cutremurător, ce este uitat zi cu zi, și carte cu carte. Cred totuși că poate mai există o mică speranță, un mic licăr, o viziune mai bună, nu cea mai bună lume posibilă, ci una acceptabilă. În care nu se mai nasc supraoameni, care văd universul, dar pierd restul din vedere. Ci simpli oameni ce vor doar să trăiască în bună înțelegere. Măcar speranță să mai avem.

București la pas mărunt-episod II

O zi frumoasă, cu soare pare că necesită, cere o plimbare prin Bucureștiul ăla frumos de care tot povesteam io de o bună bucată vreme. Și chiar așa a fost! Sunt unele locuri care merită să fie văzute în orașul ăsta, chiar dacă se încearcă cu toată puterea să se facă uitate. Oameni buni, vorbind despre patrimoniul bisericesc asupra al Bucureștiului, este întradevăr extins. Dar datorită dezordonării construcțiilor, distrugerilor și mai ales remodelării socialiste a ajuns să fie literalmente ascuns în spatele unor blocuri. Și uite așa, cinci ani de zile te poți plimba la mai puțin de zece metri de o biserică monument și să nu ai niciun habar. Și da, oamenii de sus de pe acum nu s-ar sinchisi să pună o amărâtă de tablă, măcar în română (doar nu avem turiști străini în CAPITALA ȚĂRII) care să spună: bă omule care ai venit de departe, du-te în gangul ăla că acolo e o biserică veche de 200 de ani. Dar de ce să promovăm turismul și să facem bani? Las că e mai bine să fim noi dacii care au întemeiat civilizația! Rant over. Bucurați-vă de niște pozișoare din spatele blocurilor. Și altădată, vom găsi altceva de văzut din Capitala noastră mult ignorată!

Biserica Mihai Vodă (1594) în apropiere de Palatul de Justiție

Un monument public frumos în centru 

Biserica Domnița Bălașa, un loc ce merită vizitat pe larg

Imagine de departe a mănăstirii Radu Vodă

 Biserica Bucur, un monument reprezentativ și pus în umbră în zilele noastre

Biserică aflată pe strada Olimpului, în drum spre parcul Carol

Observatorul astronomic, la câțiva pași de intrarea în parcul Carol

Biserica Cuțitul de Argint, un monument insolit

Recenzie-Ultimul rege din Borneo

Caut autori care să-mi placă, autori cu care să pot stabili o relație și ai căror cărți să mă provoace, să își găsească un anumit răspuns emoțional în forurile mele interioare. Cărți care să-mi provoace mintea și să mă facă să simt cu adevărat plăcerea lecturii. În acest proces extrem de laborios s-a găsit și cumpărarea a trei cărți de pe o tarabă de lângă Universitate. Toate trei cărțile au făcut împreună trei lei și erau marcate măcar de speranța unei lecturi mai mult decât superficiale. Până acum una din ele a eșuat. Și alta a fost un loz câștigător.

Până ieri nu am auzit de Pierre Schoendoerffer și cu siguranță că la fel s-ar fi întâmplat dacă nu m-ar fi atras descrierea de pe ultima copertă a volumașului jerpelit de anticariat. Și totuși, lectura cărții a reprezentat ceva mai mult decât mulți autori mult mai titrați. (ce să-i fac, de multe ori m-am trezit mergând împotriva curentului)

O să interpretez această poveste ca o parabolă. Sau cel puțin mă voi lega de stratul mai profund al acestei aventuri mărețe și tragice petrecute într-un loc uitat de lume, într-o vreme marcată de violență. De la început, naratorul observă ridicolul situației când se gândea la cum îi va raporta superiorului său situația în care se găsea.  Fusese parașutat pe insula Borneo, pregătit pentru a deschide un flanc contra japonezilor și acolo dă peste un trib de sălbatici conduși de un rege irlandez! Sună întradevăr ca un lucru rostit de o persoană lovită de boală. Și totuși acela este adevărul. Learoyd, un sergent scăpat de autoritatea militară ca urmare a căderii orașului Singapore se refugiază în junglă și se metamorfozează, devine liber, se renaște ca rege al unui popor ce nu știa că avea nevoie de așa ceva.

Nu vreau să vorbesc despre acțiunea romanului care este standard și reprezintă un conflict militar ușor de ecranizat. Ceea ce m-a frapat sunt temele din spate. Cartea asta cade greu și vorbește în mod specific omului secolului XX. A fost comparată cu opera lui Andre Malraux Condiția umană și înțeleg de ce. De asemenea am resimțit și gândirea lui Albert Camus. 

Ce rămâne în urma lecturii, la cald? Un sentiment dureros, al unei existențe mult prea grele care ne înconjoară, ne conduce și ne lasă să ne împlinim visele doar ca să le sfărâmăm. Learoyd, ar putea să păstreze în etimologie urme ale shakespearianului rege Lear. El apare ca un personaj fascinant, un personaj viu, animat care reușește să profite de libertatea sa pentru a-și crea un regat al său. Și totuși viața îi oferă șansa de a fi cine poate fi, dar mai târziu îi va lua acest dar. Apare ca un personaj ce se ridică deasupra celorlalți, care își știe și prevede soarta lui tragică. Reușea să atragă oamenii din jurul său, să le arate o realitate ce poate fi, dar în cele din urmă nimeni nu-l poate urma până la capăt în realizarea acestui vis. Sunt prea slabi, prea telurici pentru a mai visa.

Rămâne mărturia colonelului japonez de la finalul cărții care îl transformă într-un astfel de personaj enigmatic și fascinant. Și care trage aceste concluzii în vreme ce vorbește cu naratorul. E reamintită această obsesivă reacție de mort viu, a celui care realizează eșecul său ontologic și izgonirea din rai într-o lume prea mundană în care nu se va putea integra ca atare. Și rămâne acel vis, acel regat promis lor și care totuși nu era mai mult decât o realitate palpabilă în mintea visătorului. 

Verdictul în dreptul cărții este favorabil. Nu trebuie să fii de acord cu ceea ce autorul expune, însă merită să citești acea carte tocmai pentru ca să îți restabilești legătura cu lumea care te înconjoară. E totul atât de roz cum credeai sau trăiești într-un vis ce poate fi alungat precum ceața? Întotdeauna, o carte ca aceasta merită să fie pe noptiera unui cititor pasionat de viață.

București snapshot-Ce mai e de văzut cât mai e pe aici...

București, complicat oraș. Îți vine să îți iei câmpii și să-ți cumperi un bilet de tratament până la Bălăceanca, dar în același timp are o anumită frumusețe, un savoir de etre. E fain până la urmă dacă reușești să îți stabilești un ritm al tău, dacă nu încerci să înțelegi ceea ce nu pare de înțeles. E cu multe necunoscute, dar măcar de cele cunoscute să ne bucurăm. Că doar e București.

Și e un oraș istoric. Demult nu mai e el micul Paris. Și nici măcar cu Praga n-am putea să ne comparăm, că e clar cine iese în defavoare. (Cehii ăia nu știu cât face doi cu doi :D) Dar avem și noi una-două să le-o întoarcem la oamenii ăștia pofticioși de turismități. (deși, se pare că în centrul vechi nu e nevoie să ții deschis punctul de informare turistică, mai ales duminica!!!) 

Oricum ideea de bază e că îmi place să-mi susțin și să îmi flutur înaintea oamenilor pasiunea de fotograf extrem de amator. Și plimbându-te în București mai prinzi și unele cadre aparent decente. Și dacă îți iei câteva secunde să vezi o fotografie dezamăgitoare, poate o să-ți vină cheful să explorezi zona în care a fost făcută. Că deh, mai e ceva istorie și pe acolo! Și pentru a nu umple Facebookul personal cu poze de clădiri, îmi voi umple blogul personal de clădiri. Enjoy the past! Vorba trupei Taxi, atât cât mai este!

Recenzie-Atlasul continentelor încețoșate

Ca declarație de început, pot spune că port în inimă doar sentimente plăcute referitoare la orașul Istanbul aka Constantinopol aka Konstantiniye. I love that city in all it's greatness. Așa că orice roman care își are acțiunea legată de el mă intrigă. La fel și acest roman, cu un nume prea complicat pentru a-l menționa din două în două rânduri.

Pe scurt, mi-a plăcut. Demult nu am mai citit o carte ce reușește să te țină în suspans și în același timp să ofere niște răsturnări de situație la fel de interesante. Povestea se petrece în Imperiul Otoman al anilor 1600 și încheagă elemente diferite ale societății turcești într-un melanj oriental dulce nevoie mare. 

Un tată care scrie atlase deși nu și-a părăsit niciodată casa și un băiat ce intră în armată și apoi într-un bucluc și mai mare din pricina unui ban literalmente al dracului. Alte personaje pitorești care caută să-și împlinească scopurile și să facă față situațiilor în care viața îi aruncă. De la pirați, la cerșetori,spioni și alchimiști nimic nu lipsește dintr-o noapte apocrifă născocită de Șeherazada.

Ceea ce nu mi-a plăcut este că n-am reușit să mă implic emoțional în soarta niciunui personaj. Deși, li se oferă un contur clar și ajungi să le pricepi fundalul, totuși e ceva care lipsește. Și acel ceva putea face această carte bună într-una de legendă. (pun intended) Poveștile cu care încep fiecare parte te captează și oferă un tablou mai larg narațiunii centrale. De asemenea, oferă o panoramă a obiceiurilor și a vremurilor de atunci. 

Un element este felul în care totul este închegat. Autorul știe să-și așeze pionii pe tabla de scris și știe cum să îi potrivească pentru ca descoperirile să fie de efect la momentul oportun. Pentru că există mai multe plot twist-uri neașteptate. De asemenea există și o perspectivă metafizică, în unele pasaje în care se discută însăși natura realității și puterea gândurilor de a așterne realitatea. Sunt pasaje ce merită recitite pentru a fi înțelese pe măsură.

În concluzie, printre atâtea lecturi care pot face cu ochiul, Atlasul continentelor încețoșate cu siguranță că este o carte ce merită atenția cuvenită. Nu este greu de citit și în același timp te transpune într-o lume străină, pierdută și măcar declarativ la limita basmului. Recomandarea mea este una pozitivă. Keep the pages rollin!

Lipsă trecută cu vederea....

Un fenomen fascinant ce se generalizează tot mai mult, cel puțin în societatea civilizată este acela că lumea nu mai duce lipsă. Și aceasta se manifestă în diferite domenii ale vieții. Începând de la un nivel de trai mai bun, de la dispariția temerii că vei muri omorât de altcineva sau de vreun microb. Continuând cu posibilitățile nelimitate puse în fața noastră de către magazine, care se luptă în oferte care mai de care pentru a ne lua banii. Mâncare, entertainment, cărți, telefoane, haine, totul este din belșug, destul pentru fiecare. (Și totuși ajungem să ne plângem că nu avem destul)

Pe lângă aceste aspecte materiale remarc totuși și altceva. O anumită bogăție, o erupție, o dezvoltare a unor fenomene poate înrădăcinate în natura noastră umană, dar până la urmă distructivă. Cu tot acest boom ce se desfășoară în jurul nostru, ne putem da în stambă fără teamă. În zilele noastre se pot scrie cărți despre cele o mie de modalități prin care poți să fii prost, fără să se repete. Și ar deveni best seller peste noapte.

Mergând puțin mai departe și mai aproape de ideea pe care voiam să o scot înainte, remarc și faptul că nu ducem lipsă de ocazii de a tăcea. Lumea asta se simte a fi umplută de cuvintele noastre, care par mult mai supradimensionate decât orice perlă de înțeleptciune antică, medievală și modernă la un loc. Ce spunem noi are greutatea aerului în diamante. Ar trebui bătut în piatră și pus pe Palatul Parlamentului. Deși de multe ori nu se ridică la rangul de gazetă de perete.

Instinctul creator e în fierbere și de multe ori rezultatul seamănă cu un preparat lăsat în plata lui și care va ajunge împrăștiat pe pereții bucătăriei. Fără să mă mai învârt în jurul cozii, o spun drept: cred că am uitat ce înseamnă puținul și tăcerea. Ne-am pierdut subtilitatea, noi ca civilizație.

Dacă vei privi un program de televiziune, unele filme sau alte mijloace de informare și prezentare a informației, nu mai este loc de pauză, de reflecție. Nimic nu este profund, totul trebuie să fie cât mai tare, cât mai vocal și cât mai evident. Creierul nostru a devenit prizonier în propriul craniu. Nu mai are ce face în afară de lucruri lipsite de greutate, de spirit.

Și pierdem, zic eu. Poate ar merita uneori să apreciem liniștea, să apreciem gestul tăcut ce trebuie făcut, respirația dintre două propoziții. Dar nouă însă ne place acțiunea, mișcarea și nu găsim plăcere în serenitate. Când ne-am luat ultima dată timp să reflectăm, să ne aducem aminte sau pur și simplu să privim? Cu ochii noștri, nu prin lentilele gadgeturilor. Avem mult de pierdut dacă uităm să tăcem, dacă preferăm să urlăm, să îngropăm totul într-o zgomotoasă simfonie a teluricului. Pentru că, deși suntem făcuți din pământ, mai avem în noi un gând al veșniciei. Și acela trebuie hrănit, sau moare.