Odă zeilor chimiei! Recenzie-În clipa morții, Jim Crace

Uite o carte despre care întradevăr se poate spune că nu este pentru cei slabi de înger. Cu siguranță că nu oricine poate să citească acest volum stând la masă și delectându-se cu o gustare. De ce? Datorită premisei morbide ce stă la baza cărții.

Joseph și Celice, doi profesori de zoologie vor să rememoreze scena primei lor întâlniri avute pe o plajă dintr-un golf plin de amintiri. Tot acest peisaj și pânză a amintirilor va fi însă însângerată dramatic de propria lor moarte, de mâna unui hoț care îi ia prin surprindere. Un al treilea personaj al cărții este Syl, fiica lor, o femeie în derivă, înstrăinată de părinți și având asupra ei eticheta ratării. Ea va trebui să treacă prin toate stadiile emoționale până la clipa în care va ajunge față în față cu sumbra realitate.

Totuși, vedeta și principalul punct de referință al cărții este descrierea celor doi. Post mortem, desigur. Felul în care ne sunt prezentate cadavrele lor, în descompunere, în putrefacție. Felul în care viața marină aflată la fața locului reușește să distrugă ceea ce în urmă cu mai puțin de o săptămână au fost două persoane și să le retribuie naturii.

Aici este sufletul cărții și aceste descrieri sunt umplute de determinarea autorului de a arăta moartea ca un simplu proces, urât, umilitor și deloc special. Cadavrul nu este pudrat, nu este cosmetizat ci este lăsat în ochii cititorului pentru a putea fi văzut în toată splendoarea lui. Nu este scris doar pentru a șoca, pentru a produce repulsie, ci doar pentru a aminti omului în general că aceasta va fi soarta sa.

În afară de aceasta restul cărții este destul de banală și nu iese în evidență. Sunt demne de remarcat unele reflecții la adresa morții și încercarea de a reconstrui relația dintre cei doi soți. Oferă o perspectivă fascinantă a ideii de iubire, la multă vreme după tinerețea zbuciumată. Ce mai rămâne după? Cum mai pot ține la o persoană care arată așa?

În ceea ce o privește pe Syl, este un personaj evocator prin lipsurile și temerile ei, și printr-o asemănare cu mama ei. Un tablou imperfect, o moștenire a celor doi dispăruți. Chiar dacă autorul la un moment dat realizează că tot ce au lăsat în urmă va dispărea, fiica lor le va purta în gene emoțiile, durerile și resentimentele.

Cartea nu oferă nici măcar o notă de optimism. Nu poți închide cartea având zâmbetul pe buze. Și nici nu cred că acesta era scopul. Ne aduce aminte de natura noastră finită, de efemeritatea vieții și de predispoziția noastră de a dezamăgi. În încercarea de a descrie moartea pur și simplu ca un fapt al existenței, o dezbracă de orice aură specială, de intervenția unei Ființe superioare. Ce să caute un  Dumnezeu lângă un cadavru în putrefacție? Nimic nu se pierde, doar că totul se uită.

Do we need another hero? Eminescu pe toate fețele

Plecând de la faimosul  cântec al Tinei Turner de pe coloana sonoră a filmului Mad Max: beyond thunderdome și de la o recent apărută carte vom vorbi despre Eminescu. Deși nu atât de mult.  Mai mult despre ce nu înseamnă Eminescu. Despre ce a fost făcut de alții Eminescu să fie. Despre umbra și fantoma lui Eminescu, un spectru care a stat deasupra culturii românești din timpul vieții sale și până în fadele noastre zile.

Pentru a nu câștiga concursul poți-spune-numele-Eminescu-în-toate-propozițiile-pe-care-le-scrii, voi spune mai  clar despre ce e vorba. Este vorba despre volumul publicat de către Lucian Boia la editura Humanitas și care tratează tocmai aceasta, mitul…poetului național.

Cultura românească s-a învârtit în jurul lui Eminescu, l-a reinventat pentru a reprezenta cât mai bine durerile și împlinirile veacului (sau spiritul vremii într-un cuvânt). A fost transformat într-un etalon, într-un ideal. Într-o speranță. O îngemănare a tuturor energiilor creatoare românești adunate într-un nume. Oricât de bine ar suna, oricât de profund ar părea și oricât de dornici am fi să ne predăm în mâinile unui asemenea Prometeu în piele de muritor, e prea bine ca să fie adevărat.

Unul din romanele care m-a însoțit din adolescența mea este Dune, o space opera în care personajul principal ajunge la un moment dat să fie transformat literalmente într-un mit. Și cum aceasta ajunge să-l schimbe pe el și felul în care trăiește. Desigur, sunt multe alte teme incluse în acea serie, dar ideea unui om devenit ideal este fascinantă. Și ar merita explorată.

De ce au oamenii nevoie de astfel de exemple? De ce a fost nevoie ca Eminescu să fie urcat pe un piedestal mai sus decât oricare alt autor român? De ce unii oameni cred încă în faptul că el a fost un geniu atât de iluminat încât a precedat teoria relativității, de exemplu? Că a reprezentat un pericol atât de mare pentru Austro-Ungaria încât a fost nevoit să fie lichidat ca urmare a unui complot?

Cred că nu putem trăi fără asemenea personalități. Altfel Hollywood ar da faliment. Și autorii de ficțiune ar muri de foame. Ce s-ar face ei fără un Napoleon, Beethoven sau chiar Jules Verne?  Personalități care datorită unor anumiți factor ajung să transcende propria lor condiție. Să intre în mentalul colectiv. Nu știu câtă lume ar putea măcar să explice în două cuvinte teoria relativității, dar oricine știe posterul acela cu  Einstein scoțând limba. Nu-i așa că e mult mai interesant să știm picanterii despre viața amoroasă a lui Napoleon decât despre victoriile sale militare?

Ne place să vedem oameni care sunt mari, dar suferă ca noi. Și apoi ne plac oamenii care devin în timp niște faruri, niște călăuze. Care pot fi mai buni decât putem fi noi vreodată. Ne putem lăuda cu ei. Putem arăta înspre ei și putem spune că ne curge același sânge în vene. E vorba și despre puțin hubris, o mândrie că și noi avem, și noi putem. Nu neapărat ca individ, dar măcar ca nație. Uite cine a ieșit din rândul nostru. Și nu trebuie el să fie neapărat ultimul.

Eminescu însă a devenit un mit par excellance. O entitate așezată într-o realitate paralelă, demnă de miturile antice. Un arhetip de-a dreptul. Cel puțin așa a fost în timpuri trecute. Când a definit epoci și a fost definit de curente. Am căutat ceva care să ne facă să ne simțim altfel. Altfel decât niște simpli muritori de foame. Poate să ne simțim și altfel decât niște simpli muritori.  De aceea am avut nevoie de Eminescu. Pentru că el a putut să ne ofere o cale dincolo de noi înșine.

Introvertiti din toate tarile…ramaneti pe loc!

Cred ca am trecut de vremea în care shareuitul de articole era necesar. Nimic nu e mai bun și mai util decât o mărturie proprie despre un anumit subiect. Ce poate fi mai postmodern și mai existențialist? Așa că nu văd o altă cale mai ușoară de a vorbi despre acest lucru decât din propria-mi perspectivă, deși poate că unii au mai auzit argumentele acestea. Da, dar nu de la mine. :D

Deci, ce e un introvertit și cu ce se mănâncă? Întrebarea mai bună este cum și răspunsul este în liniște. Trecând peste această glumă nesărată, să înțelegem introvertiții. Acești oameni bizari, și totuși necesari ai societății noastre. Pentru că multe din lucrurile drăguțe fără de care nu putem trăi au fost inventate de asemenea inși.

S-a creat o anumită mitologie și s-au aruncat anumite etichete care probabil sunt prea mult și care ne pictează într-o lumină fadă și nenaturală. Părem niște oameni antisociali, cu nasul pe sus, snobi în mare parte incapabili să ne integrăm în grupuri și incapabili de cel mai simplu contact uman.  Părem niște bolnavi care ar fi bine să fie evitați sau poate tratați ca niște incurabili.

Adevărul este că suntem incurabili. Incurabili îndragostiți de lucruri care depășesc înțelegerea majorității oamenilor. Nu e o pricină de laudă, ci o realitate. Preferăm mai repede tăcerea, contemplația și propriile gânduri decât distracția, râsul și marile aglomerații umane. Asta nu înseamnă că fugim în peșteri 24/7. Neah, orice introvertit serios (sau glumeț) iubește oamenii și să fie în prezența lor. Știe glume bune, când să scoată o ironie subtilă din joben sau când să arunce puțină scânteie pe o poantă ce nu a luat foc în atmosferă.

Vedem lumi ce încă nu apar, visăm vise ce necesită ochelari speciali. Iubim viața, dar o lăsăm să se desfășoare în alt fel decât restul lumii. Nu sperăm să fim înțeleși pentru că uneori nici noi nu ne înțelegem. Dar ne lăsăm purtați pe mările noastre, pe oceanele gândurilor spre locuri dorite.

Apreciem o plimbare în natură, o carte sau film de calitate și cu fler, o conversație la o ceașcă de ceai mai spirituală. Nu ne luați de nebuni sau nefericiți. Nu suntem nici una, nici alta. Respirăm și noi lumea în ritmul nostru și ne place. Nu ne îndoim în categorii ce ne sunt străine. Lăsați-ne să trăim cum știm noi și în urma noastră vor răsări lucruri pe care nu știați că le doriți.

Poate că m-am lăsat și eu purtat de o efervescență a momentului, dar e bine. Așa poate veți vedea cu alți ochi pe tovarășii voștri introvertiți. Nu împungeți, căci nu iese aer, ci liniște. Lăsați-ne să plutim în felul nostru. Știm cum să ne întoarcem și știm cum să fim de folos lumii. Pe limba noastră.

Despre forme, standarde și inimi

Oare să pară o întrebare inutilă sau nepotrivită? Sau prea bună ca să poată fi răspunsă? Cât de mult ne pasă de formă și cât de puțin de fond. Dacă aș fi fost un ziarist de renume mondial acum mi s-ar putea imputa repetitivitatea. Da, am discutat mai demult despre sticle și esențe. Doar că acum nu privesc problema dintr-o perspectivă metafizică, ci pur…carnală.

Cum ne uităm unii la alții și la noi înșine? Poate puțin ipocritc? Poate mai mult? Fiii cum vrei tu, nimeni nu te va desconsidera! Ești perfect așa cum ești. Și totuși lumea e plină de oameni triști și frustrați cărora oglinda le este dușman declarat.  Oameni care se privesc în oglindă necontenit sperând că în cele din urmă se va așeza acea imagine mentală pe care o au în minte. Și care de multe ori rămâne doar acolo.

Ca și o persoană așezată în spectrul celor ce par condamnați la priviri cu jind în fața oglinzii, nu pot spune neapărat că mă plâng, deși nu sunt mulțumit de situație. S-ar putea chiar spune că atâta vreme cât există soluții nu poți să pari prea dezamăgit. Și în plus, ai toată lumea care îți spune că nu e nevoie să fii alfel. Poți fii puțin mai rotund (teoretic e un motiv de mândrie, având în vedere că vechii greci vedeau în sferă perfecțiunea absolută), poți fi mai pierdut în haine, poți să ai nasul mai pavilionar, poți să ai cearcăne la ochi, poți să ai tot ce vrei tu. Trăim într-o lume politically correct, așa că te luăm în brațe.

Și ce poate face un om când își dă seama că aceste declarații sunt în general bazaconii? Poate termenul e dur, dar în general cam așa e. Avem un standard chiar dacă nu-l strigăm, ci doar îl șoptim în buze întredeschise. Și dacă nu ajungi acolo, ești privit ca fiind puțin diferit. Nici nu mă refer la persoanele care găsesc motiv de batjocură în oamenii ce nu se încadrează în acest virtual pat al lui Procust. 

Într-un fel s-ar putea înțelege. Tot ce e străin intrigă și sperie. Ne face să ne simțim incomfortabil. Dar asta nu înseamnă că ar trebui privit cu coada ochiului și comentat. Pentru că pentru multă lume, felul în care arată înseamnă mult, după cum tocmai am înțeles.  Și dacă îl lovești tocmai în acest călcâi al lui Ahile, toată lumea lui se prăbușește.

Și atunci? Atunci, ar fi bine ca întradevăr să ascultăm dincolo de niște clișee obosite și repetate ad nauseam. E ceva bun în ele totuși. Acceptă și încurajează. A trece dincolo de ceea ce ți se pare neobișnuit sau poate chiar rizibil e un pas. Arată că ești om matur și nu un copil de clasa întâi care râde de orice deget ridicat. Și încurajează. Sunt unele lucruri care prin voință pot fi corectate. Însă, e nevoie de un apel la forul interior propriu și la al celeilalte persoane, pe care probabil o consideri prieten. Fii împreună cu el. Va fi o experiență nouă și diferită. Și dacă nu se poate face nimic, dacă genetica a modelat trupul în așa fel încât să pară incomod, nu mai e nevoie ca și tu să fi cineva care observă.

Până la urmă unde începe omul și unde se termină? Am putea avea o dezbatere legată de însăși natura sa. Grecii spun că omul e trup și suflet. Evreii spun că omul însăși este sufletul. Așa că tot ceea ce e omul îl modelează în societate și pentru societate. Dar uneori uităm să vedem dincolo de ceea ce ne atrage privirea. Uneori, chiar și profeții se înșeală. În timpuri vechi Samuel vedea ca împărat al Israelului doar pe un viteaz având o înălțime dominatoare și o mână ce putea scoate sabia.  Dar e mustrat spunându-i-se că  Dumnezeu privește la inimă, nu la înfățișare. De aceea, înțelege omul mai profund.  Și poate că aici e un domeniu în care am putea să încercăm să imităm și noi înțeleptciunea divină.

De ce e bine să stai la București?

S-ar putea ca această postare să ofenseze pe unele persoane. Pe cei care sunt din București sau pe aceia care au o viziune romanțată asupra capitalei țării noastre. Dar, adevărul este că nu-i chiar așa. Fără să mai ne învărtim în jurul cozii, Bucureștiul nu e cel mai superb oraș din lume. Sau măcar din România. Ar fi alegeri mai bune din punct de vedere artistic, cultural sau economic. Dar, curenții istoriei au curs pe Dâmbovița așa că ne mulțumim cu ce avem.

Și totuși Bucureștiul este un oraș mare, îngrămădit, murdar și în general neprimitor. Centrul arată cât de cât bine și îngrijit. Deși uneori prea dichisit. (uneori, ce e mult strică) Ar trebui să se accentueze mai repede clădirile frumoase, mirosul de belle epoque, aroma aceea de vechi, oriental îmbinat cu occidental. Aici are șanse Bucureștiul să aibă un loc de frunte. Nu avem atâtea orașe care să poată împlini acest melanj.

Dar nu acesta este subiectul aici. Desigur, e vorba și despre nedorința de a locui în acest oraș. Dar mai mult despre motivele pentru care ar fi bine să stai aici. De ce? De centru, ar fi răspunsul cel mai simplu și evident. De fapt, toată această postare e inspidă și evidentă din primele rânduri. Dar zilele astea am ajuns la concluzia aceasta. 

Dacă vreau pot merge la un târg de carte unde să pot vedea marile celebrități literare la doi pași și să cumperi cărți proaspăt apărute. Pot să merg la o conferință la Ateneu și să îl asculți pe  Patapievici și pe un filosof francez discutând problemele zilei. Sau poți vedea un autor pe care îl prețuiești în carne și oase și să speri să-i obții autograful. De muzică bună ce să mai zic? Ateneu, Sala Radio, zeci de alte evenimente la care poți participa.

Și până la urmă care a fost scopul acestui post?  Poate să prezint toate oportunitățile care sunt puse în fața celui care este dornic să guste cultura înaltă. Sau poate doar să mă laud că pot ajunge acolo. Nu știu, parcă de data asta am fost cam prea bucureștean. :D

Pacea care nu mai vine...

E greu să stai liniștit în mijlocul unor asemenea știri. Să îți ții capul pe umeri, să mai ai încă impresia că totul se desfășoară încă bine. Că avem de toate. Adevărul este că, din păcate, timpul bun, de pace și respirație istorică început poate din anii 90 se cam apropie de încheiere. Istoria întotdeauna alternează între aceste două coordonate, pacea fiind frântă de această constantă a spiritului uman, violența.

Orice persoană care citește asemenea știri nu poate rămâne impasibilă. Când zeci de persoane își găsesc finalul într-un mod atât de tragic într-o noapte pe care nu puteau să o vadă decât o simplă noapte de vineri. (poate unii în glumă și-au amintit că e vineri 13) Dar gluma nu a apucat să fie degustată până la capăt. În acea zi întradevăr s-a întâmplat ceva catastrofal. Au murit oameni.

Românii inimoși cred că vor dezvolta o anumită teamă, un complex legat de serile de vineri. Deja în așa scurt timp să fie martore la atâtea morți. Ți-e și teamă să te gândești dacă săptămâna viitoare se mai poate întâmpla ceva asemănător. Și cumva tind să vreau să-l contrazic pe Stalin cu faimoasa lui vorbă cinică: o moarte e o tragedie, o mie de morți, o statistică. Deși de la un timp moartea ne desensibilizează, contează și cine face numărătoarea. Care părinte, frate, prieten ține creionul în mână.

În fața unor asemenea acte nu se poate reacționa decât într-un fel. Prin ajutor. Spuneam că rasa umană este înclinată spre violență, spre cruzime și spre demonstrarea unui punct de vedere, chiar dacă acela necesită moartea a peste 140 de persoane. E plata în ramburs a unor alte acțiuni. Karma via Kalașnikov. Și mai sunt unele persoane care consideră că vorbele lui Isus sunt expirate. (Dacă cineva te lovește peste obraz, întoarce-l și pe celălalt, Matei 5:39) Așa că ne vom mai trezi cu arme, morți și breaking news și în anii ce vor urma.

Cred că din păcate am trecut de stadiul de martori șocați. În care stăm, ne oprim în loc și pur și simplu plângem. Lăcrimăm pentru suferință. Nu să simțim imediat nevoia să postăm ce ar trebui să ne doară. Ci să privim înspre inima noastră și să o lăsăm să fie inimă. Să mai știe să plângă și fără hashtag. Ne mor frații de carne și noi nu putem decât să dăm un like. Hai să învățăm să mai fim oameni până nu ne înghit de tot mașinile…

Și să uităm măcar odată numărătorile, statisticile și analizele. Un incendiu acolo, un cutremur dincolo, atentate în centrul lumii… Ajungem chiar să ne bucurăm de astfel de evenimente. De parcă am avea dreptul să o facem. Cu toate că aceste lucruri indică spre ceva, nu ar trebui să păstrăm liste alfabetice și să le fluturăm de fiecare dată când avem ocazia. Ne bucurăm pe seama suferinței altora. (deși chiar Isus spune de mai multe ori dar sfârșitul nu va fi atunci…)       

 

Ce putem face? Acum când vor începe tiradele, când neobosiții vor striga din nou că religia este rea, spală pe creier și pune arme în mâinile copiilor ce putem face? Să arătăm că nu este așa. Că vina este a celor puțini care vor totul. Că religia curată vindecă, scoate puroiul și împacă oamenii. Că îmbrățișează. Că se pătează de sânge și că îl donează dacă este nevoie. Că ea face transplant de inimă, pentru că în interiorul ei bate inima unui Dumnezeu ce își vede copiii uciși în cinstea unor idealuri pervertite.

Este timpul să facem ceva. Atâta vreme cât mai spunem că suntem urmașii Tâmplarului, e timpul să ne aducem aminte că avem de făcut ceva cu lumea asta. Avem de spus un mesaj. Că pacea vine, dar nu aici. Că va fi bine, dar nu aici. E timpul să o facem acum, căci mâine s-ar putea ca nebunia să ne apară în pragul casei și degeaba sărim în fața gloanțelor eroic. Oameni ne vor aplauda ca pe niște bravi soldați necunoscuți. În loc să plângă niște prieteni ce și-au dat viața pentru frații lor.