De ce se bat românii cu ungurii? Și viceversa

Nu știu, e o întrebare naturală sau fără sens? Zilele astea mi se pare că le-a sărit unora muștaru patriotic și simt nevoia să-și marcheze teritoriul prin singurul mod pe care îl știu, anume cel al violenței. Verbale sau și mai rău decât atât psihologice, până acum. Și cum spunea bătrânul Asimov odată, violența este ultimul refugiu al incompetenței. Ar fi bine să repetăm propoziția asta până nu va fi nevoie de ea.   

Serios vorbind, ce treabă au românii cu ungurii, sau vicerversa? Recomandarea mea caldă ar fi lectura cărții De la Burebista la Iohannis, apărută la editura Polirom și scrisă de Sorin Mitu, o excelentă analiză a multor stereotipuri naționale scrisă cu umor și echilibru. Autorul fiind ardelean își pune și el această întrebare fiind mai aproape de focarul acestui „etern conflict” cu vecinii noștri de la apus.

Și după ce am citit-o mi-am dat seama de o realitate destul de evidentă. Suntem vecinii de o mie de ani, nu, e un fapt istoric evident? Uite, în toată perioada asta au fost vreo 2-3 ocazii în care am fost cu adevărat unii la gâtul altora. Când? Odată foarte violent în timpul Revoluției de la 1848 și un alt moment, divizat, a fost în cadrul celor două Războaie Mondiale, când a răbufnit ura etnică. În restul timpului Gheorghe și Piști s-au înțeles bine atât în Arad cât și la Cluj și în Brașov. Au existat desigur excepții, dar aceasta doar întărește regula.

Ce mă face să cred asta? Da, au fost în 90 niște bătăi între români și unguri prin Mureș. Știți ce s-a mai întâmplat în același timp? Dezmembrarea Iugoslaviei, un stat artificial, și niște genocide, execuții în masă și gropi comune, ce aduce mai repede aminte de epoci barbare și nu de Europa secolului XX. Asta înseamnă ură rasială. Și nici până în zi de astăzi sârbii și croații nu se au la inimă. Sau poate ar fi cazul să vorbim despre polonezi și ruși, altă poveste de dragoste a istoriei. Nu avem degete la mână ca să număr de câte ori au distrus rușii vreun stat polonez. Și pentru asta, frații lor îi au la inimă

Da, avem și noi momentele noastre, punctele negre, dar acesta e lucrul pe care aș vrea să-l subliniez. Au fost niște evenimente inițiate în momente de tensiune istorică. E adevărat, în acele situații a jucat un rol important și mândria maghiară. Totuși în Evul Mediu erau putere regională, iar mai apoi au avut un cuvânt greu de spus în monarhia habsburgică. Și acum să rămâi un mic stătuleț. Era nevoie de o defulare. Nu iau apărarea, doar adaug o nuanță.     

   

Și mai e ceva important de menționat. Ura rasială, oriunde o fi pe lumea asta nu se naște din nimic. Nu e naturală. Există desigur o teamă (a se citi neliniște) față de Celălalt, Străinul, dar asta nu se va manifesta fizic decât instigată. Acesta e cuvântul magic. Un demagog bun poate să-și construiască lejer un tron ridicat pe cadavre. Au fost agitatori ultra-naționaliști la pașopt, au fost înalți oficiali horthyști care au îndemnat la violență în cel de-al doilea război. Mereu a fost o voce care a șoptit în ureche simfonia distrugerii.

Despre Transilvania noastră ar fi bine să vorbim în alt loc că e mai greuț, dar rămâne în aceleași linii mari. Un exemplu simplu. Acum 500 de ani, când Europa apuseană era măturată de războaie religioase și germani protestanți ucideau germani catolici sau englezi catolici măcelăreau englezi protestanți, Principatul Transilvaniei era un stat extrem de tolerant etnic și religios cu români, maghiari și sași, ortodocși, catolici, luterani, calvini, unitarieni și sabatarieni. Care nu se omorau între ei datorită acestor diferențe.

De ce e greu să acceptăm acest model al trecutului care ne este oferit? De ce ne aducem aminte doar de crimele, evident cumplite, dar născute în nebunia generală a unui conflict planetar? Mai era cazul de morală când germanii ucideau evrei, Iugoslavia se împărțea pentru o primă dată, Stalin își ucidea popoarele din subordine și așa mai departe? Era momentul oportun pentru răzbunare.

A fost bine ce s-a întâmplat? Nu. Violența este și a fost ultimul refugiu al incompetenței. Și al frustrării, și al limitelor. Niciodată problema nu se rezolvă cu pumnul sau sabia. Pentru că asta dovedește o lipsă a argumentelor, o reîntoarcere la barbarie. Până și barbarii care au nimicit Imperiul Roman au ajuns la punctul în care au realizat ce măreață civilizație se afla acolo și au ales să împrumute cât au putut de la cei cuceriți. Urmând inconștient exemplul romanilor care s-au luat în multe după greci.

În concluzie, să ținem minte răul, dar nu cu dorințe revanșarde. Tocmai astfel de gânduri au produs masacre de mai târziu. E greu și incomod să fii tu acela care vrea pacea, dar fără asta va urma un ciclu al violenței fără sfârșit. Grăitor exemplu este cel de după căderea apartheidului sud-african. Nu mai e loc aici, dar internetul sau o carte bună, pot oferi o imagine a acelei mișcări înspre vindecare națională prin iertare. Dacă și religia a jucat un rol în învrăjbire la un moment dat, atunci a fost dat pe față adevăratul spirit creștin exprimat prin zguduitoarea doctrină a harului care iartă orice. Dacă vrem să repetăm istoria, hai să repetăm acele puțin momente luminoase din trecutul nostru.  

Setea de sânge-în direct și în reluare!

Era o vreme când tot ce știam era orizontul local. Când aflam azi sau poate peste o zi știri din Arad sau poate Timișoara. Când aflam peste o săptămână știri din Cluj, București sau, cu ocazia aceasta, din străinătate. Când exista o lentoare, o chibzuială a noutăților (Nu vreau să spun că încă de la începuturile presei nu a existat goană după senzațional. Asta e prea înfipt în firea omului). Când puteai să nu știi totul. Azi, evident totul s-a schimbat.

Stephan Zwieg scrie cartea Lumea de ieri, o nostalgică rememorare a vieții sale trăite în Belle Epoque ce merită citită pentru a căpăta puțin din acel sentiment al unei societăți luminoase aflate pe marginea prăpastiei. Într-unul dintre capitole vorbește despre această dezvoltare a tehnicii și a primelor semne de formare a satului global. El scria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o tragedie pe care o simțea europeană. Dar el remarcă eficacitatea telegrafului ce aduce de departe, de la capetele lumii știri despre catastrofe neștiute până atunci și petrecute în zone exotice ale lumii. Acum simți și durerea unor necunoscuți, ai o povară în plus pe suflet.

 Ce să mai spunem noi astăzi? Avem internetul la degetul mic. Cu un simplu click știi ce se petrece oriunde pe globul ăsta. Ești informat la secundă de orice eveniment. Mai ales de orice tragedie. Vezi în timp real cum omul moare pe targă și, la fel ca un crainic al unei curse de cai, îi numeri pe fiecare în parte pentru a măsura gravitatea acestui cataclism. Am fost și eu martorul live al unor astfel de tragedii, cea mai timpurie fiind pentru mine atentatele din 11 septembrie 2001 transmise în mijlocul șocului unei planete. Dar aici e parcă altceva, e o mână criminală la mijloc.

Miezul a ce vreau să spun este tocmai această goană după informații. Dezastre naturale s-au petrecut dintotdeauna și istoria le-a înregistrat pe cele mai importante. Încă dinainte de nașterea istoriei planeta s-a scuturat în fel și chip. Acum că oamenii s-au înstăpânit pe o așa mare parte a lumii, e evident că vor simți din plin spasmele naturale. Și e tragic și catastrofal, fără nicio urmă de îndoială. Și nu îndrăznesc să spun că e rău că suntem informați. Putem folosi aceste ocazii pentru a simți alături de alți oameni ca noi care suferă. Poate ne putem chiar implica într-o anumită formă.

Dar de multe ori e prea exagerat. În cartea România în 7 gesturi a lui Radu Paraschivescu, într-un dintre capitole vorbește despre o bornă kilometrică a infiltrării care a fost depășită. Era la începutul anilor 90 și televiziunile se dădeau peste cap să aducă ceva nou. Avusese loc un accident și o reporteriță a mers să ia interviu soției victimei. Femeia era bineînțeles în stare de șoc. Dar reporterul a insistat și a insistat trecând peste o limită a decenței care ar fi îndemnat-o să o lase pe femeie să jelească în pace. Și acel interviu, deși nedifuzat (din câte îmi aduc aminte) a devenit model.  

 

Acum, totul e la vedere. Dacă camera de luat vederi nu e băgată sub nasul mortului nu crește audiența. Dacă nu se vede sângele, dacă nu se explică în detaliu felul în care cuțitul a intrat de douăzeci și trei de ori în victimă, știrea e searbădă. Orice tragedie e disecată, orice victimă are o poveste proprie și clipa morții devine temă pentru acasă. Dacă privitorii de știri ar fi fost atât de atenți la școală/liceu la ceea ce predau profesorii, România ar fi fost alta.

Nu știu, bănuiesc că acest fenomen nu se răsfrânge doar asupra țării noastre. Odată ce putem să aflăm știri despre orice, acum că putem îndrepta o cameră destul de performată în orice direcție, chiar o facem. Morți în cutremure, accidente de mașini sau uragane sunt expuși ca într-o clasă de anatomie, într-un muzeu al ororilor. Totul este la vedere și ochii sorb cu nesaț acest spectacol. Aflăm tot, nume, prenume și ce a mâncat ultima dată. 

Dacă cineva moare devine mai studiat ca subiectele de BAC. Și comparația e potrivită pentru că în două zile nu ne mai aducem aminte de cine era acel om. Nu mai rămâne o persoană care când a trăit, la fel ca noi, și a avut o viață a sa, la fel ca noi. Devine o imagine, un chip cioplit de media ca să-l putem plânge și apoi arunca liniștit la un coș de gunoi. Pentru că peste două zile vine altcineva la rând.

Dezastrele naturale devin și ele subiecte pop. Se discută în piață despre ce-a făcut ultimul uragan, ce putere a avut și câte victime a făcut, la fel cum se discută despre ultimul meci Steaua-Dinamo și performanțele celor două echipe. Uneori, trecerea e foarte lină între aceste două subiecte. Ne intră în minte, le jucăm pe degete și ne desfătăm cu ele. Probabil că face parte din ceea ce numim fascinația răului (împreună cu mirarea în fața unor criminali precum Hitler, Jack Spintecătorul ș.a.).

Nu țin minte dacă acum zece-cincisprezece ani aveam parte de o asemenea piață de desfacere. Răspunsul simplu ar fi nu, pentru că nu aveam internetul. Acum orice poate share-ui pe Facebook un clip, o imagine a tragedie și o poate folosi în scopul pe care îl vrea. Vrei să fugi de astfel de imagini, vrei să te reculegi, dar nu poți pentru că în față ai imaginea nudă a unui carnagiu.

Deci, renunțăm la știri despre dezastre? Nu, nu putem. Ele se întâmplă. Ele arată că lumea asta nu o duce bine deloc. Dar cred că nu ar trebui să mai facem paradă de ele. Dacă vrei să vezi ce ravagii face un uragan citește într-o enciclopedie. Citești odată, te dumirești pe toată viața.

Repetarea acelor imagini, a scenelor așa-zis apocaliptice, în cele din urmă te desensibilizează. La fel ca medicii care după un timp își pierd greața naturală în fața fragilității umane, telespectatorul nu mai vede tragedie și durere. Sau măcar nu o mai percepe la același nivel al compasiunii obișnuite. Pentru că la un moment dat vei spune: ah, un alt cutremur. Păcat de oamenii ăia. Și apoi te poți uita liniștit la știrile din sport.

Lucian Blaga, în probabil singura poezie pe care o mai citește un segment larg al populației, spunea Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Alt context, dar ideea este importantă. Ar trebui să existe un voal, o distanță față de această sete de senzațional, de a dezgropa orice mic detaliu neînsemnat, dar oripilant.

Tragedii s-au întâmplat. Se vor mai întâmpla pe măsură ce ne vom da seama că progresul nostru a distrus iremediabil planeta. Un sistem fin, acum dezechilibrat, va începe să dea rateuri. În anii ce vor veni, tot mai dese. Asta înseamnă că probabil oameni vor muri. De ce să nu îmbrăcăm atunci o haină a decenței și respectului față de moarte și nu uniforma unui paparazzi de ocazie care stă în tufișuri pentru o poză cât mai deocheată? 

Nu avem nevoie să știm tot. Pentru că e o mare diferență între a ști și a înțelege. A cunoaște și a simți. Și lumea de azi nu cred că duce lipsă de oameni care le știu pe toate. Duce lipsă de oameni care să facă ceva bun cu ceea ce știu.

Reacții calde din răceala muntelui. Recenzie-Muntele vrăjit, Thomas Mann

Cărțile mari produc reacții diferite. Autorii cei mai respectați de către critică și de lumea bună a literelor pot părea uneori de necucerit prin greutatea operelor lor. Sau mai rău, mediocrii sau slabi pentru propriul gust literar. Aceste etichete le-am plantat și eu de-a lungul anilor mei de cititor amator-profesionist. Pe cât de mult am iubit Mizerabilii pe atât am detestat Moby Dick sau La răscruce de vânturi. Dar acestea sunt niște extreme între pereții cărora se întinde o mare masă de cărți ce au urcat sau coborât în acest fals clasament. Și a venit rândul lui Thomas Mann.

Cum aș descrie Muntele vrăjit? Cea mai bună carte proastă pe care am citit-o. Probabil așa aș fi răspuns în urmă cu câțiva ani, dacă aș fi avut răbdarea de a o duce până la capăt. Odată cu înaintarea în vârstă te ții mai strâns de decretul de a duce la capăt o carte începută. Și sunt cărți mari pe lumea asta. Nu doar datorită renumelui, ci și datorită grosimii. Muntele vrăjit nu face excepție. Are peste 1000 de pagini. Eu l-am lecturat în ediția „de buzunar” a editurii Rao.

            Lăsând la o parte jocurile de cuvinte, să spun care a fost cu adevărat părerea mea. Nu diferă chiar așa mult de rezumatul de mai sus. Au fost momente în care cartea întradevăr trenează cât toată pista de schi de lângă sanatoriu. Altădată reușește să te surprindă cu o anumită idee sau cu o scenă emoțională. Deși, dacă e să o spun pe șleau, parafrazând alți critici, e un mare roman despre nimic.

             Da, cam asta. Nu există o acțiune propriu zisă. Un conflict există, o tensiune răzbate, dar nu există nicio rezolvare. Da, când vei termina romanul s-ar putea să ai impresia că te-ai urcat degeaba pe tomul nu-atât-de-vrăjit. E vreo problemă în asta? Absolut nici una.

                E o carte încântătoare. E o carte pe care trebuie să o trăiești. Ar fi ciudat dacă la un moment dat în timpul ascensiunii nu vei simți imboldul de a-ți lua temperatura sau de a-ți verifica termometrele de prin casă. Ipohondru dacă ești, e neapărată nevoie de un consult la plămâni. Deși, magia s-a destrămat demult și frumusețea rămâne doar pe paginile cărții.

                Privim povestea prin ochii lui Hans Castorp, un tânăr student aproape inginer, care vine în vizită la vărul său Ioachim pentru trei săptămâni. Încă de la început toată lumea zâmbește condescendent la auzul unei asemenea șederi prescurtate. Cititorul curios s-ar putea aștepta la o turnură fantastică a la Stoker sau Eliade, dar povestea nu conține nimic supranatural. Totul este la fel de natural ca și descoperirea faptului că până și Castorp are o mică pată pe plămân și este nevoit să rămână în sanatoriu pentru o perioadă nedeterminată.

                Așadar, aș recomanda cartea spre lectură. Cu nespusă bucurie! E o carte incitantă, dar și introspectivă. Probabil că o temă importantă a sa este timpul analizat din mai multe unghiuri. Curgerea sa joacă un rol important în narațiune, de la depistarea rutinei unei zile până la acel delir pe care îl impune și care duce la o ieșire din timpul normal. (în final Castorp nu mai verifică calendarul și nici măcar nu mai poartă ceas la mână).

                Pe lângă aceasta, vorbește despre Europa. Povestea începe cu șapte ani înainte de Primul Război Mondial. Și acea stațiune este o mică uniune europeană în care sunt prezenți cetățeni ai ei de mai multe neamuri, statut social și credințe. Cu aceștia Castorp va intra în coliziune și îl vor duce la o maturizare și creștere în înțelegere a sa și a lumii înconjurătoare.

Fascinantă este relația sa cu Lodovico Settembrini, cel ce îi devine mentor și încearcă să-l convingă de superioritatea umanismului occidental și de puterea sa de creație a unui om bun. Mai târziu apare și personajul Naphta, iezuitul extremist, ce îi devine partener într-un duel verbal de-a lungul mai multor pagini. Ca reprezentant al unui concepții de multe ori bizare, rostul acelor confruntări va fi câștigarea unui punct de sprijin în mintea impresionabilă a lui Castorp.

Finalul e…greu de digerat. Acceptabil, ușor de înțeles, dar nesuferit. Nu din vina lui Thomas Mann, care oferă o concluzie fidelă unei realități istorice existente dincolo de simplele dorințe ale omului cotidian. Recunosc, când am pus cartea jos am fost nemulțumit. Dar am înțeles motivul. Acea generație cosmopolită care a crescut în Europa belle epoque și care avea șansa de a deveni ceva, a devenit carne de tun în tranșeele Primului Război Mondial.

Am vorbit deja destul, probabil o reminiscență de pe urma citirii romanului. Dar rămâne acest îndemn de a citi totuși cartea. Poate nu va lua chiar șapte ani, cât a durat „călătoria” lui Castorp, dar Muntele vrăjit este un vârf literar ce trebuie atins de către cei care au lectura ca pasiune și mai ales cei care vor să treacă prin marile opere ale canonului occidental.