În general pot să recunosc în mine o persoană destul de pesimistă și deschisă înspre a vedea mai repede partea goală a paharului. Nu prea pot să-mi găsesc o explicație interioară pentru predispoziția aceasta, dar uneori nu mă pot abține decât să văd mai degrabă totul în nuanțe și tonuri mai degrabă închise, decât deschise.
Dacă mai adăugăm și evenimentele petrecute în ultimele săptămâni parcă o exacerbare a acestor sentimente vine mănușă. Întotdeauna mi se pare ceva incredibil în predispoziția unor oameni înspre fapte pline de violență. E aici vorba despre întrebare veche de secole, și poate chiar milenii legate de natura noastră omenească: cât de mult e animalic, și cât de mult să sperăm într-o scânteie divină? Sunt atât de multe exemplele negative încât parcă dovezile tind spre o poftă nesățioasă de distrugere, mutilare și biruință pe cadavre. Și trecutul, chiar recent, ține sus o listă prea însângerată.
În astfel de situații nu poți decât să ai o atitudine fie naivă, blocând unele dintre aspectele apăsătoare sau să dai dreptate glasurilor ce trâmbițează tocmai foamea de suferință și de destabilizare ce pare atât de tipică. Și poate m-am făcut greșit înțeles, în gând nu-mi sunt neapărat genociduri. Viața de zi cu zi se poate încărca de astfel de întâmplări pur și simplu neplăcute și care aduc o stare în general deprimantă.
Și totuși, parcă mai există și o mică speranță. Întotdeauna. Zilele trecute am fost martor la o nuntă. Și ce am văzut acolo a reușit să încălzească cel puțin pe moment sufletul. Pot vorbi de locuri în care parcă logica obișnuită nu-și mai are sensul. De gesturi, de priviri și vorbe scoase dintr-o dimensiune paralelă ce nu e mânjită. Să îndrăznesc a spune chiar puritate. Ceva ce nu se găsește pe toate străzile. Dar există. În doze mici, dar destul pentru a arăta că se poate și altfel. Că nu totul este atât de negru, și că mai există raze de soare.
Îmi stă în minte textul din epistola către Romani 12:21 care spune Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine. Ar trebui să ne stea pe limbă și să ne furnice mâinile având textul acesta în minte. Lumea pare rea și că se înrăiește pe zi ce trece. Dar poate și noi suntem puțin vinovați de aceasta, pentru că nu mai știm cum se fabrică binele. E tot acolo în inimile noastre. Trebuie să învățăm doar cum să-i dăm drumul în lume, ca să mai creștem rezerva de speranță a lumii.
