Scriitura lui Amin Maalouf e de-a dreptul divină. N-am prea povestit eu despre romanele pe care le-a scris, dar sunt total îndrăgostit de ele. Singura mea frustrare e că Polirom nu prea se omoară să le retipărească. Cred că avem doar 3 sau 4 din vreo 9 sau 10. Bine că pe alți autori îi tot scot în zeci de ediții distincte.
Dar această postare nu are rolul de a critica Poliromul pentru politica editorială ce-l ignoră pe domnul Maalouf. Bine, e și asta, dar doar așa puțin, de suprafață. De poftă. Vreau să scriu cîte ceva despre o carte pe care editura ieșeană chiar a scos-o la tipar pentru Gaudeamus.
Recunosc, înainte de a deschide volumul mă așteptam la mai mult lirism și patetism și la mai puțină exactitate. Doar vorbim despre un mare povestitor oriental. La ce să te aștepți mai mult? Și în genere cartea nu este o lucrare de istorie bine conturată și doldora de detalii care să susțină teza autorului. Dar asta nu o face mai puțin agreabilă sau bine structurată.
Ce vrea să spună Maalouf prin cartea sa? În trei cuvinte: băgați-vă mințile în cap pentru că suntem pe drumul care ne duce înspre un naufragiul al societății în care trăim. (pentru că și titlul cărții e tot cu naufragiu). Pînă aici nimic nou sub soare. Teza care e întradevăr inovatoare și unică (pentru mine cel puțin) este că totul a început din Orient.
Cu blîndețea și răbdarea unui dascăl, suntem purtați de-a lungul secolului trecut în diferite locații importante ale lumii arabe pentru a înțelege felul în care aceasta s-a degradat și efectul bulgărelui de zăpadă care s-a oprit în turnurile gemene din New York și legislația ulterioară ce-l face pe Orwell prea actual pentru ca inimile noastre să mai bată în ritm normal.
Am citit cartea pe tren și tot acolo am și terminat-o. Dintr-o răsuflare aș putea spune. Sub condeiul lui Maalouf istoria capătă valența unei epopei, a unei drame care cuprinde zeci de lideri, popoare și decizii care vor avea un impact peste multă vreme, într-un alt capăt de lume.
Are coerență ce spune el? Cred că da. Nu mă dau deloc expert, nici măcar un bun cunoscător al situației din regiune, și nici măcar a perioadei contemporane a istoriei noastre. Dar ceva-ceva tot a prins el, și mie cel puțin mi s-a făcut puțin poftă de citit mai departe despre unele evenimente din trecutul apropiat.
Îmi place că a surprins un aspect al istoriei pe care nu-l pricepe oricine: faptul că nu poți anticipa în bună măsură ce se va întîmpla, că unele decizii luate vor avea repercursiuni asupra urmașilor și că umorile stau de multe ori în spatele marilor evenimente.
Pentru mine finalul și-a pierdut puțin din ascuțimea anterioară. Nu pentru că nu este scris bine, ci pentru că se reîntoarce în aceleași locuri comune ale celor care încearcă dacă nu să anticipeze viitorul, măcar să încerce marea cu degetul. Robotizare, societăți în care supravegherea devine tot mai absolută, eugenisme și alte vise ale autorilor SF care probabil că ne vor bate la ușă în deceniile ce urmează. Întradevăr te întrebi ce s-o mai alege de lumea asta pînă la urmă.
Recomand cartea? Cred că da. Chiar dacă am destăinuit firul narativ, e de asemenea o plăcere să vezi cum se destramă ața și cum se leagă laolaltă toate acele elemente într-un tablou cuprinzător al lumii, o lume pe care Maalouf o simte ca fiind în destrămare, la fel ca mulți alți gînditori ai timpului. Merită ca măcar din timp în timp să medităm la mortalitate, chiar și la aceea a civilizației pe care poate o credem ca fiind eternă.
