vineri, 29 noiembrie 2019

Naufragiul civilizațiilor. Impresii

Scriitura lui Amin Maalouf e de-a dreptul divină. N-am prea povestit eu despre romanele pe care le-a scris, dar sunt total îndrăgostit de ele. Singura mea frustrare e că Polirom nu prea se omoară să le retipărească. Cred că avem doar 3 sau 4 din vreo 9 sau 10. Bine că pe alți autori îi tot scot în zeci de ediții distincte.

Dar această postare nu are rolul de a critica Poliromul pentru politica editorială ce-l ignoră pe domnul Maalouf. Bine, e și asta, dar doar așa puțin, de suprafață. De poftă. Vreau să scriu cîte ceva despre o carte pe care editura ieșeană chiar a scos-o la tipar pentru Gaudeamus.

Recunosc, înainte de a deschide volumul mă așteptam la mai mult lirism și patetism și la mai puțină exactitate. Doar vorbim despre un mare povestitor oriental. La ce să te aștepți mai mult? Și în genere cartea nu este o lucrare de istorie bine conturată și doldora de detalii care să susțină teza autorului. Dar asta nu o face mai puțin agreabilă sau bine structurată.

Ce vrea să spună Maalouf prin cartea sa? În trei cuvinte: băgați-vă mințile în cap pentru că suntem pe drumul care ne duce înspre un naufragiul al societății în care trăim. (pentru că și titlul cărții e tot cu naufragiu). Pînă aici nimic nou sub soare. Teza care e întradevăr inovatoare și unică (pentru mine cel puțin) este că totul a început din Orient.

Cu blîndețea și răbdarea unui dascăl, suntem purtați de-a lungul secolului trecut în diferite locații importante ale lumii arabe pentru a înțelege felul în care aceasta s-a degradat și efectul bulgărelui de zăpadă care s-a oprit în turnurile gemene din New York și legislația ulterioară ce-l face pe Orwell prea actual pentru ca inimile noastre să mai bată în ritm normal.  

Am citit cartea pe tren și tot acolo am și terminat-o. Dintr-o răsuflare aș putea spune. Sub condeiul lui Maalouf istoria capătă valența unei epopei, a unei drame care cuprinde zeci de lideri, popoare și decizii care vor avea un impact peste multă vreme, într-un alt capăt de lume.

Are coerență ce spune el? Cred că da. Nu mă dau deloc expert, nici măcar un bun cunoscător al situației din regiune, și nici măcar a perioadei contemporane a istoriei noastre. Dar ceva-ceva tot a prins el, și mie cel puțin mi s-a făcut puțin poftă de citit mai departe despre unele evenimente din trecutul apropiat.

Îmi place că a surprins un aspect al istoriei pe care nu-l pricepe oricine: faptul că nu poți anticipa în bună măsură ce se va întîmpla, că unele decizii luate vor avea repercursiuni asupra urmașilor și că umorile stau de multe ori în spatele marilor evenimente.  

Pentru mine finalul și-a pierdut puțin din ascuțimea anterioară. Nu pentru că nu este scris bine, ci pentru că se reîntoarce în aceleași locuri comune ale celor care încearcă dacă nu să anticipeze viitorul, măcar să încerce marea cu degetul. Robotizare, societăți în care supravegherea devine tot mai absolută, eugenisme și alte vise ale autorilor SF care probabil că ne vor bate la ușă în deceniile ce urmează. Întradevăr te întrebi ce s-o mai alege de lumea asta pînă la urmă.

Recomand cartea? Cred că da. Chiar dacă am destăinuit firul narativ, e de asemenea o plăcere să vezi cum se destramă ața și cum se leagă laolaltă toate acele elemente într-un tablou cuprinzător al lumii, o lume pe care Maalouf o simte ca fiind în destrămare, la fel ca mulți alți gînditori ai timpului. Merită ca măcar din timp în timp să medităm la mortalitate, chiar și la aceea a civilizației pe care poate o credem ca fiind eternă.

miercuri, 27 noiembrie 2019

Mai lăsați-mă cu Casa Poporului!

Romanilor le place mare. Cu cît e mai mare cu atît e mai bun, mai plăcut și mai de lăudat. Nu ne uităm la calitate, ci la cantitate. Și ca să nu bat cîmpii, o zic pe cea legată de postarea de acum: toată lumea se dă peste cap să arate că în București cea mai mișto clădire e Casa Poporului. De ce? CĂ E MARE!!!

pfff...

Sute de ani de arhitectură, operele celor mai buni arhitecți romîni care și-au încercat calitățile creative pe marile bulevarde sau străduțele lăturalnice și noi ne oprim la matahala aia obeză pentru care s-a distrus un cartier întreg de patrimoniu arhitectural, au fost evacuați zeci de mii de oameni ale căror vieți au fost date peste cap. Dar lasă bre, că iese mișto selfiu cu Casa

Nu mai zic nimic că am zis de multe ori. Totuși ideea asta e frustrantă. Bucureștiul e un oraș frumos (încă) în centrul istoric și deține multe clădiri cu zeci de povești fascinante. Și dacă are nevoie de o clădire fanion care să-l reprezinte, nu înțeleg de ce toată lumea se aruncă în brațele uneia dintre cele mai mari realizări a epocii comuniste, ridicate prin oprimare, violență și care zgîrie ochii. Așa că, în calitatea mea de băgător în seamă și Mărie a mea peste acest blog vreau doar să arat niște alternative. 


De ce nu Arcul de triumf simbol al victoriilor militare romînești și al reîntregirii naționale?



De ce nu Atheneul romîn, simbol al muzicii culte, a marilor compozitori romîni și un loc recunoscut la nivel internațional?


De ce nu Foișorul de foc, o amintire al unui oraș cochet, cu un iz provincial, dar deschis la noile curente ale epocii?


De ce nu Hanul lui Manuc simbol al ospitalității trîmbițate de romînași, și o amintire a începuturilor capitalei?


Dacă ne-am gîndi la un monument ecleziastic, Biserica Curtea veche vine de departe din trecut și cuprinde simțul artistic muntenesc 


De ce nu Palatul CEC o amintire a primei epoci de dezvoltare a orașului?  

Mă opresc aici, deși puteam da mai multe exemple. Ideea e simplă: Bucureștiul e un oraș complex, divers și plin de simboluri ușor de recunoscut. Alegeți altul și defilați cu el. Dar nu măgăoaie comuniste. Por favor!  

luni, 25 noiembrie 2019

Bilanțul Gaudeamusului 19

Înainte de toate, mai ceva ce am observat duminică, dar m-a făcut să regret și mai mult mutarea din pavilionul central. În toată hărmălaia și alergătura de acolo, picioarele începeau și ele să dea semnele de oboseală. Și mi-am adus aminte de momentele alea de respiro în care te puteai așeza pe trepte la diferite nivele pentru a-ți trage răsuflarea și mai apoi să continui prăduiala. But not...totul e pe pămînt și pe rezistență fizică. 

Închis paranteza. Vorbim de al nouălea Gaudeamus la care am participat în calitate de măcelar de portofele. Special prin faptul că am venit tomna din Cluj pentru a mă bucura de ambianță și, era să zic reduceri mari, aerul proaspăt de carte. Am mers trei zile pentru că parcă înghesuiala aia de duminică face parte din spiritul tîrgului. Și m-am trezit cu 16 cărți în traistă, recordul fiind din 2017 cu 17 cărți achiziționate. 

Să le pomenim în nicio ordine anume:


  • Doamna Pylinska și secretul lui Chopin; cea mai nouă carte a lui Schmitt, pe care am citit-o deja în vreo 2-3 ceasuri; nu e capodoperă dar reușește să păstreze suflul ăla de întîlnire a sufletelor la marginea cotidianului și a perdelei unei lumi nevăzute  
  • Creatorii; Paul Johnson a scris muuulte cărți și Humanitas le tot scoate din tolbă; e pe listă pentru că subiectul e pasionant și mereu poți învăța ceva de la marii făuritori de operă
  • Mathnawi; o altă carte ce cuprinde opere ale lui Rumi deși sper că aceasta nu va rămîne în penumbră pe undeva și voi avea timp să-mi arunc ochii prin ea
  • Introducere în studiul VT. Cărțile profetice și poetice;  Se mai fac mișcări în front și pe limbă romînească, deși evident enciclopediile bune se găsesc în alte limbi; oricum de apreciat inițiativa
  • Strania sinucidere a Europei; cartea lui Douglas Murray e lăudată, criticată, so e cazul măcar să ne aruncăm ochii peste ea 
  • Masoni sub judecata comunistă; o surpriză de tîrg, nu știu prea multe, voi ști după ce citesc
  • Romania în secolul XX; o carte a lui Francisco Guida, un cunoscător al civilizației romînești interbelice și nu numai; rămîne de văzut și cum o fi cartea asta la citit 
  • Legături pierdute. Cauzele reale ale depresiei și soluții surprinzătoare; Ceva outside the box pentru mine, cu un subiect destul de serios
  • Chemarea lui Ctulhu și alte povestiri; demult am vrut să pun mîna pe opera lui Lovecraft, și acum că e în limba romînă, cum să o ratez? 
  • Naufragiul civilizațiilor; I-am citit romanele lui Maalouf (și cartea despre Cruciade), acum voiam să văd cum vede el acest subiect de larg impact
  • Dicționar de locuri literare bucureștene; cred că e cartea pe care am așteptat-o cu cel mai mare interes; ideea e foarte faină și mi-a plăcut tare mult
  • Pămîntul nelocuit. Viața după încălzirea globală; titlul în sine spune cam de ce am cumpărat cartea  
  • Încrederea în sine. O filosofie; Aș putea repeta ce am scris mai sus; e bine să mai înveți și despre tine și poate găsești și o carte care să spună exact ce ai nevoie   
  • Arhitectul Ferenc Sztarrill la Oradea; o bună adăugire pentru pasiunea legată de patrimoniu urban și deja am găsit cîteva mici detalii fascinante despre Belle Epoque-ul de lîngă noi
  • Cetăți, castele și alte fortificații din Romania. Volumul II; trebuie să mă obișnuiesc cu coperta cartonată, mi-a plăcut mult primul volum mai flexibil, dar informațiile și imaginile din interior sunt pe deasupra de folositoare și interesante 

Ș-am încălecat pe-o carte
Ș-am ajuns foarte departe
Ș-am încălecat pe-o filă,
Și-oi spera că lista-i utilă

Recunosc, nu mă pricep la poezii. Oricum, Gaudeamus 10 te aștept la anu!  

joi, 21 noiembrie 2019

Rupere de peisaj

La început e mai ușor că ești mic și nu vezi decît lucrurile frumoase din jurul tău. E un salt mic, de la școala satului la liceul orașului. Și de acolo, cum s-o prezenta mai bine sau mai rău școala aleasă. Nu se simte așa mult distanța, schimbarea, diferența.

Dar dacă după aceea, după depășirea treptei de liceu vrei mai mult? Mai mult, mai bine, școală mai cu moț și mai cu prestigiu și profesionalism? Parcă aia niciodată nu se găsește pe aproape, mereu pe mai departe. Aia da plecare.  

Ca un explorator descoperind o Americă personală începi un trai nou, o viață colorată în alte ritmuri și scheme de supraviețuire. Cu siguranță o perioadă de reinventare și devenire. Mereu există pericolul să te pierzi, să te rătăcești în cotloanele ușoare ale persoanei tale. E mai agreabil așa, mai ușor, mai lipsit de provocare. Și cînd tragi linia nu rămîne mare lucru de aplaudat.  

Și de aici potecile se transformă într-un păiănjeniș fără seamăn. Te îndrăgostești de noul oraș. Ești de-al locului. Îi știi fiecare cotlon și-i înjuri fiecare neajuns. Dar niciodată nu i-ai da drumul pentru a o lua de la capăt. Poate dincolo de această dragoste metafizică îți găsești cercul tău de prieteni și îți găsești un partener de călătorit prin stațiile aglomerate ale vieții.

Împămîntenire. Totul curge așa cum ar trebui și s-ar putea oare să fie altfel? Nu îți poți imagina așa ceva. Unde te vezi peste 10 ani? Tot aici, dar puțin mai. Puțin mai împlinit pe cît mai multe fronturi posibile. Prinzi rădăcini și îți dai drumul vocii să se prindă în concertul ăsta mare al orașului care se transformă în centrul lumii tale, oricîte periferii ar exista și oridecîte ori l-ai înșela cu cîte o vacanță sau excursie.

Și totuși uneori se pleacă. E un sentiment ciudat pînă la urmă. Sau o turmă de sentimente, zvăpăiate rostite răspicat pe mai multe tonuri. După inima fiecărui om. Casa se golește pentru că tu nu mai simți în zornăitul soneriei că mai poate purta numele acesta. Lumea ți se repune pe tavă și pornești de la zero.

Acum parcă e mai greu. Chiar dacă e mai aproape de punctul de origine, orice început e ca o sfoară ce te trage în două direcții. Trecutul începe deja să se înrozească, lucrurile bune ies în față cele rele se întunecă și mai mult. Prezentul nu oferă parcă prea multe. Și cine să se mai gîndească și la viitor. Dar pui zi după zi, cărămidă după cărămidă și aceste pietre mute încep să vorbească o altă limbă. Pe care parcă-parcă în scurta trecere a timpului începi să o înțelegi mai bine.   

Și mai e și ziua cînd ajungi înapoi în locul de unde ai plecat. Locul care ani de zile ți-a fost casă. Și care acum capătă deja un aer de străinătate. E tot acolo, la locul ei, dar parcă mai rece. Și cînd ești acolo îți aduci aminte de ce ai plecat. Dar rămîne pe vîrful limbii și dulcele din vremea ce-a trecut. Ce faci însă cînd vezi ceva familiar, de-al tău, odată neștiuit, și care iar se-ntoarce la aceeași formă? Zîmbești măcar în cinstea zilelor ce-au fost.

Uităm uneori că viața noastră nu se repetă. Că experiențele noastre sunt unice, că anii pe care îi cheltuim sau risipim ne pot da speranță, bucurie, înțelepciune și dragoste. Toate aceste sunt prinse în paginile unui capitol care cîndva se va închide. Cred că e important să-l lăsăm așa, pus într-o vitrină a minții. Să-l privim din cînd în cînd dintr-un alt punct de observație, de pe o altă culme a prezentului și să fim mîndri că nu ne-am irosit zilele. Că am reușit să ne găsim un cămin și poate că prin prezența noastră într-un loc anume, am făcut să răsară o fărîmă de mai bun și mai frumos. Dacă se poate.

miercuri, 20 noiembrie 2019

Autostrăzile obișnuinței

Nu, nu e vorba de autostrăzi aici. Nici măcar de străzi.

Poate doar de anumite tipare de gîndire.

Se fac zilele astea nouă ani de cînd tot hălădui pe la Gaudeamus. Din fragedă-mi studenție și pînă în căruntețele de astăzi am găsit un sentiment cu adevărat special și unic acela de a merge odată pe an în corpul central Romexpo și de a privi la zeci de edituri care își expuneau pe tarabe titluri clasice dar și noutăți care te făceau să te lingi pe buze și să ții mai strîns de portofel.

După primul un-doi-trei ani Romexpo și Gaudeamus mergeau mînă în mînă. Îți puteai închipui o altă formulă? Blasfemie!  Nici măcar să nu îți treacă prin minte un astfel de gînd rebel și primejdios. În același timp, te bucuria de acest pre-Crăciun, de atmosfera de sărbătoare, de o anumită comunitate și de bucuria de a te afla în același loc cu oameni care caută aceleași lucruri ca și tine. Și exista și o anumită strălucire, o etichetă care se lega de acest eveniment. O să spuneți că există și Bookfest, da, dar mereu e văzut ca fiind un fel de frate mai mic și înfometat.

Și atunci, ai putea să te întrebi de ce s-or gîndit ei oare să mute Gaudeamus-ul și să-l pună în acel loc din care lipsesc toate elementele menționate anterior? Dintr-o, hai să băgăm la înaintare cuvîntul ăsta, catedrală a literelor, au reușit să mute tîrgul într-o hală mare, evident cu înflorituri artistice proprii imaginației ofertanților, but still, parcă ceva lipsește.

Poate o să obișnuiesc cu noul format. Cine știe ce rezervă viitorul. La anul sigur vin pentru că-mi serbez zece ani de Gaudeamus și ar trebui să fie ceva special. După aceea nu știu. De acum încolo străbat un drum mai lung decît un simplu dus cu maxi și metrou pînă la Romexpo. Implică suirea și urcarea pe povîrnișurile patriei. Nu-i lucru ușor nici dacă or băga trenuri de mare viteză. Putem măcar visa. 

Dar adevărul e că s-ar putea să vină și ziua în care să spun că nu mai vin la Gaudeamus. Poate pentru că o să arate prea diferit față de ceea ce știam eu acum...zece ani? Obișnuințele ne formează și ne erodează. Dar vin și zilele în care ne punem în fața unei foi goale de hîrtie și ajungem să ne reinventăm.   Și atunci acceptăm mai ușor că unele lucruri se vor schimba și odată cu ele și noi.

marți, 12 noiembrie 2019

Mini-recenzie. Corespondență și jurnal Mihail Bulgakov

Sau cum să strivim corola de minuni a lumii

Am citit Maestrul și Margareta prin liceu și am fost impresionat și fascinat de felul în care Bulgakov a împletit fantasticul cu situația reală a unei Moscove comuniste și atee confruntată cu apariția Diavolului în persoană. Mi-am tot propus să mă apropii și de celelalte opere ale lui, dar timpul mi se pare că e mereu prea puțin.

În al doilea rînd, Polirom trebuie apreciat pentru colecția de jurnale și corespondențe ale marilor autori ruși. Rămîne doar speranța că vor continua aducînd și alți scriitori de calibru pe piață.

Așa, să vorbim despre cartea pomenită. Pentru mine este a treia citită după Cehov și Dostoievski. Cumva mă așteptam la ceva asemănător, dar avînd în vedere situația specială în care se afla autorul e totuși o așteptare fără sens. Spun asta pentru că la început am fost dezamăgit de lipsa acelor elemente de bucătărie internă a unui autor care își dezvăluie secrete în fața unui învățăcel. Primii doi lasă astfel de gînduri pe coala de hîrtie și este cu siguranță o experiență de învățare să vezi asemenea mostre.

Aici situația e diferită, avînd în vedere că Bulgakov a trăit într-o epocă tumultoasă și într-un regim asupritor. E de așteptat să știm că în țara lui Stalin libera exprimare costă și respectul pentru om, chiar și un prodigios talent literar e egal cu zero. Citind scrisorile simți frustrarea și dezamăgirea rezultată din refuzurile constante de a-i publica opere sau de a-i juca piese de teatru tocmai pentru că nu era dispus să plece genunchiul în fața noii ideologii. Păstrîndu-și principiile a ajuns să sufere și să se găsească în situații umilitoare. Ultimul său gest însă, realizarea romanului Maestru și Margareta l-au propulsat însă în panteonul marilor autori, chiar dacă el nu a mai apucat să se bucure de acest privilegiu.

Recomandarea de lectură ar veni pentru  persoane care sunt evident pasionate de scrisul lui Bulgakov și vor să-l vadă din postura de om sub vremuri. De asemenea cred că ar fi utilă pentru cineva care încearcă să înțeleagă cum a funcționat regimul comunist în URSS avînd însă și un ochi îndreptat spre viitorul (ultima scrisoare este din 1940 anul morții autorului) roșu destinat Romaniei după războiul mondial. Lauda Poliromului a fost notată deja, așa că tot ce ne mai rămîne este să așteptăm alte volume și să citim cărțile bune ce ne zîmbesc de pe rafturi.