De (ne)ales

 

Una din povestirile fascinante ale Vechiului Testament îl are în centru pe regele Saul. Domnia sa se apropie de sfârșit. Este lipsit de principalul său sfătuitor, Samuel văzătorul. Este în pragul unei mari bătălii și este pe deplin dezorientat. Are nevoie de ajutor și îl caută chiar și-n locuri care nu îi sunt permise.

Crede că trebuie să audă glasul profetului și găsește o vrăjitoare gata să stabilească o conexiune cu cel decedat. Însă spectrul care îi apare în față îi arată o soartă sumbră, demnă de încălcarea legilor așezate chiar de către regele rătăcit. Iar soarta urma să-i fie decisă în scurtă vreme. (referință, 1 Samuel capitolul 28).

Vechiul clișeu ne învață că puterea corupe. Pe unii chiar înainte să pună mâna pe ea. Ar face orice pentru a o obține. Întind mâna gata să prindă între degete sceptrul așteptat. Nimic nu poate sta între ei și dorința de a atinge acel ideal. Motivațiile pot fi diferite dar rezultatul este același. Pun în aplicare fără emoții un alt clișeu politic, scopul scuză mijloacele.

Doar că astfel de tertipuri și mașinațiuni ar trebui să țină mai degrabă de lumea monarhilor și liderilor autoritari. Ei sunt cei care ar face orice pentru că sunt seduși de putere. Ei sunt Irozii pentru care moartea a sute și mii de copii este necesară dacă printre aceștia este stârpit un potențial competitor la coroana sa. În egoismul lor, își toarnă un piedestal pe care se urcă sperând că nu va fi nimeni altul care să-i provoace și deranjeze.

Am ajuns într-o epocă deformată. Sătulă. Prinsă într-un circuit al surplusului. Când ți-e bine nu mai ești limpede. Nu mai procesezi lucrurile cu aceeași unitate de măsură. Mai rău ești așezat într-un cadru cum n-a mai fost până acum în istorie. Sufocați de informație, dar mai ales de opinie. De păreri ce se bazează pe personalitate, nu pe realitate. Așa nu-i greu să ajungi să crezi că doi plus doi este egal cu cinci dacă o spune cine trebuie.

Saul a fost plăcut de poporul său pentru că avea față de rege. Era puternic, era viteaz, îi ținea în frâu și le dădea victorii. Viciile sale, slăbiciunile nu erau băgate în seamă atâta vreme cât reușea să proiecteze imaginea de om puternic, de nerăsturnat. Doar că puterea este alunecoasă. Cu cât o strângi mai tare în mâini, cu atât o pierzi. Este o lege a istoriei. De aceea, regele pocăit ajunge să se milogească de o vrăjitoare.

Nu există lideri imaculați, aceasta este clar. Chiar dacă am ordona o galerie a acelora care s-ar apropia de un astfel de standard, le-am găsi bile negre. Pentru că politica nu este alb și negru și mai important, ființele umane fac greșeli. E inevitabil, mai ales când nu poți fi tras la răspundere. De aceea democrația este cel mai rău sistem bun imaginabil. Pentru că ar trebui să poată să-l tragă de mânecă pe cel care caută o cale nepotrivită pentru a-și împlini planurile.

Pe vremuri liderii aveau alipite numelor, o simplă înșiruire dinastică, un supranume. Cel Mare, Cel Înțelept, Cel Cumplit, Cel Viteaz. O anumită trăsătură care ieșea în evidență, care cerea întâietate printre celelalte. Oricât de complex este un om, este dominat de o anumită caracteristică ce-l împinge să aleagă o cale sau alta. Am considera noroc sau o soartă bună dacă putem alege între doi oameni, unul fiind Cel Înțelept și celălalt Cel Groaznic. Teoretic decizia ar trebui să fie una simplă.

Un om poate îngropa sau ridica o țară. Firește, el și anturajul său. Nici măcar Alexandru Macedon sau Genghis han nu au condus de capul lor imperiile făurite de aceștia. Dar e adevărat că au fost ca niște locomotive care au impus un anumit model. Oameni tari care au rescris istoria. Alții nu au fost la fel de puternici însă au lăsat o amprentă asupra națiunilor lor. Bună sau rea, pentru că de obicei acestea sunt variantele.

Au acționat după ceea ce era deja plantat în interior. Au pus în aplicare un plan care avea în esența sa și o părticică din caracterul lor. Cei pomeniți mai sus erau ambițioși, cultivați și vizionari. În urma lor a rămas o moștenire peste milenii. Alții au fost tot posibilul pentru a înlesni traiul cetățenilor lor. Dorința altora se îndrepta spre opresiune și obediență oarbă. E greu să găsim în planurile criminale ale lui Hitler sau Stalin o parte din personalitatea lor dezumanizată? Sau din empatia lui Abraham Lincoln în dorința de a aboli sclavia în țara sa?

E un bun motiv să avem ochii deschiși. Nu trebuie să ne așteptăm la convertiri, chiar dacă religia este folosită de către mulți politicieni. E formă fără fond, cum ar spune Maiorescu. Cine e gata să-și împartă haina și să întoarcă celălalt obraz? Niciunul din cei care până acum nu au făcut nici măcar un gest care să semene cu vreun îndemn al Evangheliei. Ce vedem, asta vom primi.

Dacă discursul e deja pătat de minciună, unde mai este loc de adevăr? Dacă te prezinți ca fiind dezbinător, ești capabil mai târziu să legi rănile? Dacă împingi, asaltezi și recurgi la acțiuni agresive, cum poți mai încolo să pledezi pentru bună înțelegere și mediere? Dacă crezi că totul ți se cuvine, o să-ți mai pese de cei care ți-au oferit încrederea?

Prea puțini ajung pe drumul Damascului și chiar dacă ar face-o ar rămâne totuși îndoiala. A fost un rol? Abia acum ești sincer, ca mielușel? Sau și ăsta este teatru? Atunci când te joci cu prea multe măști la un moment dat vei pierde șirul și te vei încurca în minciună. Pentru că asta ai vândut și probabil doar la atât se limitează oferta interioară. Și totuși mulți cad în plasa înșelătorilor care par să nu greșească.

Libertatea de a face ce vrem nu ne scutește de consecințe. Putem asculta de atenționări sau nu le putem băga în seamă. Asta nu ne grațiază de la plata libertății noastre. Alegem și culegem, la asta ar trebui să ne gândim. Și să fim responsabili. Înainte și după. Noi am descuiat ușa, am întins covorul roșu și am primit înăuntru pe cel ales.

E al nostru, noi suntem ai lui. Mai ales dacă el ne cere să îl aclamăm ca pe un erou. Un vot poate fi doar o datorie, un răspuns civic, nu o cale de a-l invoca pe vreun mesia gata să dea drumul la conducta cu lapte și miere. Dar e clar că nu vom mai putea să ne întoarcem de pe calea pe care el hotărăște să ne așeze.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/a-person-is-casting-a-vote-into-a-box-T9CXBZLUvic

Inspirând

 

Când eram mic la televizor se vedeau glumele despre el. Sursa de râs provenea din vârsta înaintată și imposibilitatea de a se exprima clar.  Asta spune multe despre ceea ce ne amuză, dar cu altă ocazie. Acum ne gândim la acea imagine a unui bătrânel blând, obosit și care avea un defect de vorbire.

În timp aflai mai multe. În primul rând fapta care îl așază în cărțile de istorie, care a avut un ecou european și nu numai. Tânăr fiind, necopt și nebăgat în seamă a avut curajul să stea în fața mareșalului care și-a găsit aliat în marele dictator ce a ruinat un continent. La momentul potrivit a dat lovitura de stat care a schimbat soarta României. Având numai cărți proaste în mână a îndepărtat posibilitatea unui cataclism total.

Mai apoi afli despre ultimii ani în care a făcut tot posibilul pentru a se opune înghițirii țării de către sistemul comunist cu toate că Armata Roșie ocupase România, stat aliat după 23 august 1944. Alături de o mână de oameni au încercat să țină vechea ordine asaltată de „oamenii noi”. Iar tragedia se încheie cu abdicarea forțată din 30 decembrie 1947 și cu deceniile în care a fost calomniat și i s-a construit o imagine falsă pentru ca oamenii simpli să respingă regimul monarhic.

Scopul postării nu este de a scrie câteva cuvinte elogioase la adresa regelui Mihai. Totuși, evocând memoria sa, găsim un exemplu. Și cam la asta te duce cu gândul un om cu autoritatea sa. Omul care stă în fruntea unui stat îl reprezintă. De aceea, orice faptă, bună sau rea, se răspândește pe tot mapamondul și creează o reputație statului. Mai ales dacă acel lider este ales de către oameni, ca o oglindă a națiunii însăși.

Drept e că de multe ori rămâne un ideal și o dorință a avea un astfel de lider vertical, onest și curajos. Altădată cei care îți creează impresia că sunt buni își vor da arama pe față și vor dezamăgi. Politica implică o doză de teatralitate și iluzie așa că nu vedem un om adevărat înaintea noastră, ci o construcție care să mulțumească pe cât mai mulți.

Dincolo de retorică și de gesturi, rămân valorile. Respectul pe care ar trebui să-l arate, cuvintele pe care le alege pentru a se exprima. Modelul pe care îl insuflă. Nu degeaba avem proverbul românesc peștele de la cap se împute. Nu e cinstit să-l folosim ca pe post de bandaj explicând corupția oamenilor prin corupția politicienilor. Suntem responsabili pentru acțiunile noastre, dar mulți vor imita pe cei mai mari, datorită poziției simbolice pe care o dețin.

Îmi aduc aminte de școală. De-a lungul anilor am avut la catedră profesori complet dezinteresați sau unii care aveau exigențe și așteptări de la elevi. Nu e surprinzător că orele erau complet diferite la unii și la alții. Cel care la început ți-a zis că poți face ce vrei nu mai aștepta după aceea să fie ascultat. Dar cel care a câștigat și a impus respectul, care s-a asigurat că ordinea e la locului ei, a câștigat clasa de partea sa.

Să fie o postare relevantă sau una fără termen de valabilitate? Nu poți crește dacă cel la care te uiți e mai jos decât tine, sau îți este aproape. Dacă te tragi de șireturi cu superiorul nu ai ce să înveți de la el. Dar dacă găsești pe cineva care te depășește într-un anumit nivel, sau care este umblă într-un univers de valori înalte, poți fi câștigat.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/a-person-walking-up-a-set-of-stairs-clFHaO97WGM

O (scurtă) istorie culturală a României

 Nu e greu să te mândrești cu țara de origine. Se pot chiar găsi suficiente motive pentru ca acel sentiment plăcut să se îmbine cu realizări excepționale, în domeniul artelor, al științelor, politicii sau filantropiei. În cazul unora, simpla apartenență e suficientă pentru a crea senzația plăcută de a fi o anumită naționalitate. Este evident și cazul românilor care de multe ori simt nevoia să puncteze ceea ce ne desparte de orice alt popor, așezându-ne cumva pe un podium măcar puțin mai înalt decât alții.

Totuși, istoria își spune povestea și ne arată că popoarele nu evoluează într-un vid, fiecare ascuns în spatele unui zid uriaș la fel ca într-o clădire de birouri în care fiecare angajat își desfășoară activitatea în spatele unui paravan. Oamenii sunt curioși din fire, își bagă nasul peste tot și dau din gură, făcând schimb de experiențe. Aceste interacțiuni schimbă destinul unor națiuni. Privind la istoria României vom vedea același tipar desfășurându-se în fiecare ev prin care a trecut.

Putem începe chiar de pe vremea dacilor, a căror populații erau răsfirate pe un teritoriu ce se potrivea aproximativ cu cel al țării noastre. Vorbim despre o epocă în care frontierele erau mult mai relaxate iar puterea unui suveran era mult mai limitată. Iar în zona centrală și de Est a Europei nici nu prea avem multe astfel de capete încoronate.

Oricum, de prin secolele IV-III î.Hr., mai ales în Transilvania, dar nu numai, apar triburi de celți, veniți din Apus care întemeiează unele cetăți, se așază în triburi și rămân până în timpul războaielor cu Burebista. În urma lor vor rămâne mai ales rămășițe materiale pe care le putem admira în muzee. Multe dintre aceste elemente au fost preluate de către triburile daco-getice impresionate de cultura străină care a stat în vecinătatea noastră.

Pe malul mării știm bine că au venit grecii. Și-au fondat trei colonii mari aducând toate caracteristicile civilizației lor mature deja de peste un mileniu. Găsim de toate de la monede, unelte, obiecte de uz casnic, cuvinte împrumutate și până la micii basilei daco-geți care mai aveau puțin până să formeze un prim stat centralizat. Până și marile realizări arhitecturale de pe platourile Hunedoarei poartă o anumită influență grecească, îmbinată cu elemente locale în ceva diferit.

Evident cea mai mare influență au avut romanii care împinși de la spate de către Traian poartă două războaie crâncene pentru a pune stăpânire pe domeniul lui Decebal. După căderea Sarmisegetusei din 106 are loc un amplu proces prin care civilizația este pur și simplu restructurată primind o formă diferită în care a fost turnată matricea romană. Daco-geții nu dispar ci pur și simplu se metamorfozează într-o populație nouă. Desigur, procesul este mult mai complex, dar acesta nu este un eseu istoric.

Dacă tot vorbim despre influențe străine ajunse pe filieră romană, să nu uităm de creștinism, care nu este un produs local. Apostolii evrei ai lui Isus au străbătut în lung și-n lat Imperiul Roman ajungând și în zona Dobrogei, mult mai urbanizată datorită coloniștilor romani și au stabilit un cap de pod. De acolo și din alte locuri, noua credință s-a răspândit devenind în decursul secolelor ce au urmat religia dominantă împărțită în mai multe biserici, schimbând iarăși cursul istoriei naționale.

Avem o perioadă destul de lungă în care istoria devine neclară, în care acest nou produs dospește în umbră, gata să-și prezinte schimbările profunde ale noului popor daco-roman prins în procesul migrațiilor unor popoare diferite care profitau de declinul Imperiului Roman. Când tot se va fi sfârșit, va lua naștere o populație ce va trăi într-un sistem medieval, politic împărțit în două sau trei formațiuni diferite, păstrând totuși o vagă impresie a unui trecut comun.

Când ne gândim la această epocă îi avem în minte pe Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara sau Vlad Țepeș, eroi naționali care au luptat pentru protejarea ținuturilor lor în fața națiunilor vecine. Totuși cadrul în care ei operează este unul importat. Ideea de regat, cnezat sau voievodat provine tot din Apus. După prăbușirea Imperiului Roman ia naștere o organizare romano-germanică în care există un suveran înconjurat de nobili, de obicei așezat într-o curte domnească. Ei trăiesc după idealuri cavalerești influențate de religia creștină și nu numai.

Această formă va fi dusă la desăvârșire de Carol cel Mare în anii 800. El va rămâne un model imitat de către toți monarhii europeni, fie ei suedezi, polonezi, maghiari sau sârbi inspirându-se din conducerea împăratului franc, adaptată la nivel local. Asta au făcut Basarab și Bogdan al Moldovei, preluând modelul și aplicându-l. Țările Române erau state tipice medievale care au absorbit influența occidentală.

Să nu uităm totuși să vorbim despre rolul pe care l-a jucat Bizanțul în dezvoltarea națională. Vreme de secole a fost frontieră pentru populațiile de la Nord de Dunăre și chiar după ce a pierdut puterea în regiune a rămas în mentalul colectiv. Creștinismul românesc a fost influențat de cadrul oriental, binomul domnie și biserică provine tot din același mediu, împreună cu multe din datinile și tradițiile strămoșești în care se vede influența bizantină.

Tot dinspre sud vine o altă influență puternică și de durată. Bizanțul se va ofili treptat în fața puterii tinerești a otomanilor gata să-și formeze propriul lor imperiu mult mai extins decât cel condus de basileii creștini din Constantinopol. Sultanii turci din Istanbul vor schimba iarăși destinul Țărilor Române implicându-se în politică, aducând alte instituții specifice lor, dar și printr-un import masiv al culturii proprii.

Priviți portretele elitei românești de până în anii 1850. Boierii români poartă caftane, turbane, sorb din narghilele și stau în palate evident influențate de stilurile asiatice. Iar această legătură se resimte până în ziua de astăzi în dreptul oricărui român. Când te gândești să dai un bacșiș, vrei să stai la palavre despre mofturile unora, despre matrapazlâcurile altora, nu uita că o faci pe limba turcilor.

Totuși, dincolo de influența otomană, rămâne o fereastră deschisă spre Occident. Transilvania aflată sub stăpânire maghiară are un contact liber cu Apusul primind raze din cadrul Renașterii care remodelează cultura europeană. Una din efecte este că unii cărturari studiază texte vechi, au timp să răsfoiască cronicile și să pună în scris idei despre legătura dintre valahii de azi și romanii și dacii din zilele anterioare. Aici găsim semințele care vor da în floare în vremea când se cânta prima dată Deșteaptă-te, române, în învățații care studiau texte după moda renascentistă.

Accelerând timpul ne apropiem de secolul al XIX-lea și multe vânturi bat peste Europa, chiar și cea de la margine. Pe măsură ce puterea otomană scade, alte două puteri caută să-și stabilească stăpânirea în regiune. Austriecii preiau Transilvania, rușii vin dinspre est oprindu-se în Basarabia dar tânjind după mai mult. E și epoca influențată de un alt împărat franc, Napoleon, care a permis ca idei despre libertate și egalitate să ajungă până la gurile Dunării.

În câteva decenii are loc un spectaculos proces de recuperare. Boierii care mai ieri purtau îmbrăcămintea greoaie a turcilor, devin europeni spilcuiți îmbrăcați la frac, exprimându-se într-o franceză impecabilă. Cultura română trage de volan și se întoarce la 180 de grade înspre cea mai influentă națiune latină, Franța. Vom căuta să ne asemănăm cât mai mult cu aceasta în speranța că astfel vom reuși să transformăm în realitate idealul unității și independenței naționale.

De fiecare dată când ținem o bancnotă de 5 lei în mână și privim fugitiv Ateneul român, simbol național, vedem o construcție inspirată atât de modele antice greco-romane, cât și de legătura cu Occidentul latin. Bucureștiul, capitala națională trece printr-un proces de modernizare ridicând clădiri monumentale (Palat CEC, Biblioteca Central Universitară, Muzeul de Istorie, Gara de Nord etc) proiectate pentru a arăta aceeași zestre francofonă.

Și vine ziua Unirii. Aceasta se realizează în mod democratic, cu un domn ales, aducându-ne iarăși aminte de tradițiile grecești aduse în modernitate de către puterile occidentale. Sub scurta domnie a lui Cuza vodă, Principatele Unite aleargă pentru a prinde din urmă națiunile mai dezvoltate. E drept, abia sub trainica și îndelungata domnie a lui Carol I, rege german cu inimă română, se va produce saltul, dar totul trebuie să înceapă de undeva, anume dorința de a fi în rând cu lumea.

România modernă înainte și după Marea Unire este deschisă acestor influențe modernizatoare trăind o adevărată renaștere culturală. Mare parte din ceea ce se studiază la școală provine de la reprezentanți de marcă, oameni care și-au găsit vocea și au produs opere memorabile de îndată ce au intrat în contact cu astfel de modele. De la Eminescu, la Enescu și Grigorescu, până la Blaga, Eliade sau Cioran, aceștia au căutat să exprime identitatea și căutările românești folosindu-se de cărările deja bătătorite de alți învățați cu experiență.

E adevărat, nu toate influențele străine au fost benefice. Odată cu șocurile perioadei interbelice, amenințările de la hotare și crizele interne, o nouă ideologie a devenit majoritară și agreată. Mișcările de extremă dreapta au devenit norma în Europa occidentală cu reprezentanți de marcă în Mussolini și Hitler, iar influența lor nocivă s-a resimțit în alte țări cu o experiență democratică precară.

La fel și-n România sătulă de politicieni corupți și scheme de palat s-a dorit ceva nou. Dar schimbarea cerea înaintarea unui tăvălug și călcarea în picioare a celor care erau văzuți ca fiind vinovați. În țară au murit oameni nevinovați doar pentru că erau străini și erau văzuți ca fiind impuri, așa cum se predica și de la amvoanele criminale ale arenei din Nurnberg.

Iar mai apoi a venit influența impusă. Cu Armata Roșie în țară, România și-a schimbat iarăși hainele. A devenit un satelit sovietic, o mărgea într-un laț al oprimării. Și pentru că alta era acum legea, românii s-au întors contra românilor atâta vreme cât nu mai erau oameni noi. De acum nu se mai schimba nimic la etnie, ci la nivelul minții, la tipul discursului. România nu putea fi ce voia ea însăși, ci ceea ce se dicta de deasupra ei, împinsă în calapodul strâmt al unei ideologii străine și apăsătoare.

Următorul pas a fost în 1989 când cel puțin la nivel teoretic a început o filă nouă. Și lucrurile s-au complicat pe deplin. Influențele veneau din toate părțile, deși o parte dorea revenirea la Apus, la cele pierdute în 50 de ani de implicare sovietică. Oamenii veneau și plecau peste hotare, aduceau o cultură nouă difuzată de hegemonul american, aplicând-o ca pe vremea lui Titu Maiorescu, formă fără fond. Dar a ieșit în mare parte bine. Deși sperăm că aceasta nu e o concluzie a 35 de ani înainte de a schimba iarăși foaia.

România și poporul român nu pot fi înțelese de capul lor. Istoria lor este întotdeauna conectată la o istorie mai largă care le-a impus un anumit ritm și orientare. Toate lucrurile bune și rele au sosit datorită unui dialog intens prin care am primit sau am respins anumite influențe. Era inevitabil. Nu suntem mai slabi pentru că suntem așa. Dacă luăm istoria fiecărui popor ne vom da seama că niciunul nu este scutit de astfel de influențe. La un moment dat a avut parte de un mentor care i-a suflat în cască următorul pas.

Și asta este frumusețea României. Mereu deschisă, a îmbinat cele mai frumoase forme culturale, adaptându-le, oferind înapoi lumii reprezentanți de marcă. De aceea vin turiștii să viziteze țara și să ne vadă moștenirea. De aceea îl ascultă pe Enescu, sunt uimiți de Brâncuși, îl dezbat pe Cioran și sunt vrăjiți de Eliade. Pentru că ne recunosc de departe ca fiind de-ai lor, trăind și gândind ca ei, dar pe limba noastră. 

sursa foto: https://unsplash.com/photos/a-yellow-taxi-cab-driving-down-a-street-next-to-tall-buildings-gdJeJLxLPiY