Coborârea în cetate, Simona Antonescu. Impresii

 Nu am să ascund nimănui cât de mult îmi place Chiajna din Casa Mușatinilor. Îl consider una din cele mai bune cărți pe care le-am citit, așa cum am spus-o de prima dată. O lectură epopeică, de mare calitate artistică. Nu am avut timp și am fost mereu prins ca să apuc să citesc alte cărți ale autoarei. Dar, având cel mai nou roman și având un drum cu trenul de efectuat, am găsit cea mai bună combinație pentru a-mi împlini pofta.

Coborârea în cetate este un roman al orașului Brașov, sau măcar al cartierului Șchei, locuit de români în perioada descrisă în carte. Avem și secvențe care se desfășoară înăuntrul vechii fortărețe, mai apoi autoarea ne plimbă pe dinafară, prin păduri sau puțin mai departe, când acțiunea devine mai importantă.

Este și povestea junilor brașoveni, un grup de tineri care sunt organizați asemenea vechilor societăți de mistere din vremuri imemoriale, devenind anacronic și o proiecție a viitoarelor grupuri de conspiratori revoluționari familiari secolelor mai apropiate. Nu avem parte de o panoramă generală, de felul Căderii Constantinopolului (cartea lui Vintilă Corbu), ci îi descoperim pe acești tineri dinăuntru prin viețile câtorva din ei, prinși într-un fascinant labirint de apropieri.

Autoarea reușește să te scalde în atmosfera anilor 1600, în viața de zi cu zi, în traiul și visările locuitorilor târgului. E o echilibristică satisfăcătoare între mărunțișurile ce țin de un ev anume și durerile pe care le cunoaște orice om indiferent de vremea în care s-a născut. Totul pe fundalul unui iminent război care îl are în centru pe însuși Mihai Viteazul.

Mi-a plăcut felul în care sunt îmbinate superstițiile, cutumele și așteptările lumii brașovene. Modul în care lumea naturală se îmbină cu lumea supranaturală care parcă stă de pază ca totul să iasă cum trebuie și viața să rămână în ritmurile sale ancestrale. Devii interesant de soarta personajelor, atât masculine, prinse în vraja puterii și luptei, cât și a celor feminine, tributare descântecelor de țin de traiul casnic.

Pe de altă parte, e intriga politică. Așa cum spuneam înainte, deși apare mai degrabă spre sfârșitul cărții, figura lui Mihai Viteazul și a războiului său contra otomanilor, crește asemenea soarelui în întinderea cerului. Până în clipa în care apare în persoană și deturnează narațiunea înfășurându-se în ea.

O spun de acum, partea a doua mi s-a părut mai interesantă. Chiar dacă prima se developează încet pentru a prinde gustul locului și a oamenilor, autoarea are mână aurită când vine vorba de intrigă politică. De la descrierea dietei de la Brașov până la reportajul de pe câmp al bătăliilor și asediului cetății, ești captivat și dai pagină după pagină complet imersat în narațiune. Nu aș zice nu unei cărți care să-l aibă în centru pe Mihai Viteazul, o frescă a întregii sale vieți. Pot visa, nu-i așa?

Dacă ar fi să trag linie, la câtva timp după ce am citit cartea, pot spune că mi-a plăcut. Am fost dezamăgit de ea doar pentru că nu a fost Doamna Chiajna, dar asta nu era cu putință. Din șase romane istorice am citit două și cam asta mi-ar fi clasamentul, deși nu cred în topuri.

Recomandarea este una pozitivă. Dacă aveți ocazia, citiți-o, este un roman excelent de atmosferă, îmbibat în detalii istorice și folclorice de profunzime. Iar când vine vorba de narațiunile pline de acțiune și intrigă politică este iarăși la înălțime.

Project Hail Mary. Impresii la cald

Dacă după ce vezi trailerul pentru Dune. Part III mai ai timp să vorbești despre filmul ce urmează, s-ar putea să fie chiar bun.

Lăsând gluma la o parte, ce combinație mai bună între o zi ploioasă și un București dotat cu o sală de IMAX mai poți găsi? Așa că m-am așezat pe un scaun ce mi s-a părut la început a fi prea jos, dar care a avut un efect de a te absorbi de-a dreptul în pelicula. Și m-am trezit pe deplin intrat în lumea inventată de romancierul Andy Weir. Da, filmul despre care vorbește toată lumea este inspirat dintr-o carte. Apărută la editura Nemira și evident îmbogățită cu un tiraj nou venit în întâmpinarea cinefililor care vor mai mult Grace și Rocky.

Despre ce vorbim când ne gândim la film?

Project Hail Mary nu prea are echivalent în limba română. Cineva care urmărește fotbal american pricepe jocul de cuvinte. În acel sport, există un moment în care echipa care are mai puține puncte (sau cum le-o zice) și lansează un atac disperat care poate schimba soarta partidei. Este o Hail Mary, totul sau nimic, punându-ți toată energia în acel atac care la fel de bine poate să eșueze.

Cam asta-i miza filmului, doar că la o scară mult extinsă. Soarele este consumat de creaturi microscopice, acest proces ducând la o catastrofă lentă și la posibila extincție a vieții pe Pământ. Cei mai buni oameni de știință au pus laolaltă cele mai bune resurse pentru o călătorie. Privind înspre stele și-au dat seama că și alte stele au soarta Soarelui nostru. Toate în afara de una care a scăpat nevătămată. Hail Mary-ul, jocul de totul sau nimic, al savanților înseamnă trimiterea unui echipaj pentru a vedea care e motivul pentru care steaua supraviețuiește și cum ar putea ajuta planeta noastră.

Dar dacă planul ar merge cum trebuie n-am avea o poveste, nu-i așa? Așa că ne trezim cu un astronaut hăbăuc, aparent rătăcit pe o navă spațială aflată la zeci de ani lumină de Terra. E singur pentru că ceilalți doi însoțitori au pierit în coma indusă. Totuși, când credea că va trebui să-i dea de capăt de unul singur, se trezește cu un însoțitor neașteptat alături de care va încerca să realizeze imposibilul.

Andy Weir și-a mai văzut o altă carte ecranizată în anul 2015 cu Marțianul, un alt film apreciat și popular la vremea lui. Acela a fost puțin diferit pentru că Mat Damon n-a avut niciun companion neobișnuit și a fost nevoit să-și petreacă mai mult timp crescând culturi de cartofi.

PHM, ca să câștigăm timp este diferit din mai multe puncte de vedere. Comparativ cu predecesorul său nu pierde atât de mult timp încâlcindu-se în noțiuni științifice. Marțianul are momente în care te simți ca un elev scos la tablă. Aici, vorbăria savantă e redusă la minim, e digerabilă și aproape nu se simte. Asta poate fi un punct în plus sau în minus, depinde de unde vii ca cinefil pasionat de SF sau unul care pur și simplu vrea un film bun.

Miezul emoțional al filmului este relația dintre Ryland Grace, protagonistul uman și Rocky, protagonistul extraterestru de pe Eridani. Total diferiți, vor găsi puncte comune care vor dezvolta o prietenie greu de crezut. Filmul face o treabă excelentă într-atât încât în momentele tensionate, ajungi cu inima-n gât neștiind care va fi soarta personajelor. Da, mi s-au umezit ochii, sunt nevoit să recunosc. E genul ăla de film.

Trebuie să zic puțin și de prejudecata care mi s-a strecurat în minte urmărind relația ce se dezvolta între cei doi străini. Totul pleacă de la romanele lui Cixin Liu despre pădurea întunecată. Două specii extraterestre nu s-ar ajuta benevol, mai degrabă una ar lăsa-o pe cealaltă să fie devorată pentru a-și salva propria planetă. Totuși, Weir nu este deloc susținător al acestei teorii, deși ar merita poate să fie atinsă. Cine știe, în carte poate se vorbește despre ceva similar.

Revenind la film, am ales să-l văd în IMAX pentru imagine. Cadrele filmate de Roger Deakins cu multe filme excelente la activ (Blade Runner 2049, Dune etc) sunt tablouri în mișcare. Există o secvență (da, aia) care efectiv te lasă cu gura căscată. Pur și simplu, stai pe scaun dar faci pasul dincolo de ecran și experimentezi nemijlocit un alt tărâm. Ar trebui menționat aici și magicianul sunetelor, Daniel Pemberton (), care a creat o coloană sonoră remarcabilă și memorabilă.

După atâtea filme nu am găsit încă spațiu să-l apreciez pe Ryan Gosling. Dincolo de aparențe, omul este un actor bun. Joacă rolul savantul nerdy care nu se potrivește suficient de bine. În unele pauze l-am conectat cu La La Land sau The Fall Guy, demonstrând că e capabil de roluri versatile. Mai târziu mi-am reamintit că a jucat și Blade Runner 2049, nefiind străin de roluri SF.

Neapărat trebuie menționată și Sandra Huller, cea care joacă rolul principal feminin, tipul stoic și devotat. Cei doi sunt un tandem savuros, reușind să producă și câteva secvențe mai grele și de suflet inclusiv scenele ce țin de petrecerea de pe portavion. Nu zic mai multe, că noah, aveți filmul de văzut.

Rocky e fascinant. Și adorabil. Nu că m-aș fi gândit că aș cumpăra un Funko Pop sau un pluș în forma lui. Întreaga civilizație este prezentată inventiv, iar interiorul navei sale este de-a dreptul copleșitor și ieșit din comun. Mai mult decât atât, reușește să fie perceput ca uman de către public și de către Grace.

Multă lume îl compară cu Interstellar, iar unele asemănări de bază pot fi ușor dibuite. Dar nu cred că există vreo cursă între ele. Personal, în unele puncte mi-a adus aminte de Arrival (ecranizat după o povestire scurtă scrisă de Ted Chiang), referitor la dialogul dintre două civilizații străine. Eu aș spune că în loc să comparăm și să împungem, mai bine să ne bucurăm de astfel de filme bine făcute și care tratează problemele legate de spațiu.

Totuși, ca paranteză, recunosc că într-o anumită secvență am avut aceleași trepidații ca în scena andocării din Interstellar, deci cel puțin în acel punct, găsim ceva asemănător.

Project Hail Mary e bun și pentru că arată bine, sună bine și are un extraterestru simpatic. Dar este bun și datorită mesajului său. Mi-a adus aminte de Superman și Fantastic Four, filmele de anul trecut care au avut aceeași naivitate și optimism cum rar mai vezi la cinema. Au fost momente în care am rămas cu zâmbetul pe buze și cu o stare de bine pe care mi-a creat-o filmul. Toate acestea sunt argumente suficient de bune pentru a vedea filmul cât încă este la cinematografe. Și poate, dacă chiar v-a plăcut să citiți cartea. Cu sau fără posterul filmului pe ea (sorry, Nemira).

Cum să supraviețuiești unei lansări de carte?

 Nu e genul de problemă care să preocupe 90% din populația lumii, nu-i așa? Dar nici nu vă puteați aștepta la altceva de la un blog ca al meu. Așa că să purcedem.

În primul rând, ai nevoie de răbdare. Este o calitate necesară în perioada când scrii cartea. Mult mai importantă în perioada în care o periezi și o verifici de toate boalele. Și apoi nerăbdarea de a ține în brațe rodul muncii. După toate acestea, urmează lansarea. În unele cazuri, mai târziu decât te-ai fi așteptat.

De aceea e important și momentul. Cine-l stabilește? Soarta, întâmplarea, pronia? Nici prea repede, poate prea târziu. La momentul exact când trebuie să fie? La asta nu știu cine poate să răspundă. E clar că pe neașteptate se poate deschide o ușă, și ar fi lipsă de înțelepciune să nu intri prin ea.

De mare folos este și echipajul, oamenii din spate, cei care pun la cale un astfel de eveniment. De obicei, clișeul îl prezintă pe scriitor ca fiind cu capul în nori, slab adaptat traiului în societate. Există cazuri de autori în stilul lui Hemingway care ia taurul de coarne, dar aș îndrăzni să spun că ar fi mai degrabă excepția și nu regula. Astfel, în spatele unei astfel de ocazii, sunt cei care plănuiesc detaliile, de la sală, la scaune, la mese, la șervețele și temperatura ambientală.

Totuși autorul nu intră în hibernare până la eveniment. Este unicul moment în care i se permite să se umfle în pene, să-și desfacă penajul asemenea unui păun. Așa că face tot posibilul să arate ce-i poate imaginația și tentează pe posibilii cititori cu ce are el mai bun și mai colorat. Aici ar fi de apreciat dacă ar mulțumi ilustratoarei care duce la viață ideile. Pentru că are mai multă încredere în talentul unui om priceput, decât în algoritmii unei mașini.

O altă etapă importantă este escaladarea muntelui. O lansare e frumoasă și este vorbele calde și încurajatoare sunt de folos. Dar ar fi incompletă dacă nu ar împrăștia printre participanți măcar un volum din cărțile la care a muncit atâta. Ziua are două momente importante. Înainte, când privește marele deal ce trebuie urcat. Și momentul de după când vede cât s-a micșorat acest deal.

Are nevoie și de o pauză așa că se poate uita două minute la această veveriță care a fost crezută ca fiind vidră în magazin.

După clipa de liniște vine îmbarcarea. Sosirea la locul evenimentului. Așezarea unei mese pe care bunătățurile literare sclipesc. E intersecția dintre activitatea solitară a scrisului și momentul în care frânturile imaginației devin proprietatea celor mulți.

Apoi urmează sufocarea. Un alt clișeu izvorât din realitate spune că majoritatea autorilor sunt mai degrabă retrași, decât histrionici. Mai mult Blaga, mai puțin Caragiale. Aici vine trădarea pentru că o lansare de carte este și o lansare de autor. Așa că trebuie să stai în fața unui public și să faci slalom printre cuvinte frumoase și încurajări, care sunt bine primite dar care sunt copleșitoare.

Pe neașteptate se testează și dexteritatea. Ca unul care scrie în alfabete neinventate, ești recunoscător pentru tastatura electronică prin care se uniformizează caracterele. La locul faptei însă, se cere tocmai ceea ce este personal, semnătura și căldura intimă și unică a literelor. Și este o dragă plăcere pe care autorul o îndură.

La final e liniștea. Ca o trezire dintr-un vis. S-a întâmplat oare? S-a terminat cam repede. Timpul devine subiectiv și alert, fără să lase timp pentru o respirație adecvată. Dar a fost cu adevărat. Amintirile revin treptat pe măsură ce entuziasmul se reașază. Și se detașează satisfacția de a da drumul în lume gândurilor ce crezi că merită a fi citite de cei ce încă mai cred în puterea literelor.

Poate totuși la final ar trebui așezată comunitatea. Deși scrisul este un act solitar, în acel moment scriitorul nu e singur. Își împărtășește temător creația cu alții. Cu toții iau parte la eveniment cu așteptări, precauții și curiozitate. E o uniune fascinantă între cel ce este pus într-un fel în lumina reflectoarelor, cei ce nu există dar vorbesc de pe paginile cărților, și cei care îi primesc în casele lor pentru a le fi musafiri. Și pentru asta merită să treci prin toate încercările unei lansări de carte.

 

 

 

 

Două fotografii preluate de pe pagina de Facebook Căminul Cultural Macea, restul chinuite de mine

Nemesis Games, James S.A. Corey. Impresii

 Cartea care m-a făcut conștient de limitările vârstei. Altădată o călătorie cu trenul până la București și o carte de vreo 500 de pagini erau buni prieteni. Iată că a venit ziua când s-ar fi putut să fie prea mult. Sau aș putea da vina pe scrisul un picuț prea mic...

Am ajuns aproape de final, călătorim vertiginos, dar cu frâna de mână trasă. Sunt multe lucruri care trebuie rezolvate în timp real și care mă împiedică să termin mai repede seria. Cu toate acestea, când se poate, citim. Am lăsat mănușile jos înainte de a scrie postarea, e totuși a cincea carte. Cine este aici, trebuie să le fi parcurs pe cele de dinainte. Pentru că se cam întâmplă un mic evenimentuț care schimbă perspectiva seriei.

Autorii evită repetiția făcând un lucru interesant. Pentru prima dată vom avea perspectivele celor 4 protagoniști. Fiecare pleacă în treaba lui. Amos pleacă pe Pământ pentru a-și onora mama adoptivă, decedată recent. Alex merge pe Marte pentru a se reuni cu soția sa. Naomi pleacă și ea într-un secret, iar Holden rămâne pe loc având grijă de reparațiile prin care va trece nava.

Mi-a plăcut atmosfera care s-a creat, posibilitatea de a aprofunda fiecare personaj, simțind emoțiile și reacțiile în fața unor realități ce țin de trecutul lor. În același timp, îți dădeai seama că ceva nu era în regulă. Mai ales prin perspectiva lui Holden, se descoperă cam multe sincope care par să spună același lucru, o problemă mare apare la orizont.

Și ohoho de m-aș fi așteptat la așa ceva. Dacă cumva ați citit până aici, dar n-ați citit cartea, opriți-vă. Pentru că vine spoiler...

 

Spoiler

 

Spoiler

 

Spoiler

 

...vine spoiler și nimic nu-l mai poate lua înapoi dacă nu vreți să fiți întâmpinat de șoc atunci când veți citi cu ochii voștri cartea. Pământul e distrus. Nu în întregime, devastat de asteroizi. Recunosc, am fost luat prin surprindere. O mutare neașteptată. Cine e vinovat? Lets get ready for Empire strikes back!

Marco Inaros, un fanatic din Centură, carismatic și mesianic așa cum le pică bine tuturor revoluționarilor. El a reușit să creeze o facțiune care să răzbune plecarea masivă a coloniștilor prin porți, mișcare care creează un pericol existențial pentru oamenii din Centură, cumva nenecesari atunci când ai 1000 de alte planete la dispoziție. Ah, și el e și fostul iubit al lui Naomi. Și ea are și un fiu care acum e un locotenent al acestuia.

Înțelegeți acum de ce neuronii s-au chinuit să ducă la capăt lectura cu atâtea revelații neașteptate. În celelalte cărți Naomi fugea ca ăla negru de tămâie atunci când i se cereau informații despre tinerețea ei. Acum se înțelege de ce.

Restul cărții își schimbă tonul, între Amos și Clarissa Mao căutând să fugă de pe Pământul dezechilibrat climatic, Avarsala și încercarea de a salva ce se mai poate și eliberarea lui Naomi care a fost luată prizonieră. Și dacă tot pomeneam de filmul lui Lucas, cartea se încheie în coadă de pește cu aparenta victorie a lui Inaros.

Mi-a plăcut, e exact ce te așteptai de la o serie precum Expanse. Adrenalină, emoție și schimbări cataclismice. A fost interesant mai ales reculul cauzat de colonizarea cosmică. Orice acțiune are și o reacție, doar că n-ai fi zis că va fi una la o scară atât de mare. Și acum aștept rezoluția în următoarea carte pe care sper că o voi termina cât de curând. Și apoi mai trei și gata!

Anul în care a murit Dumnezeu, James Lacey. Impresii

 Titlul complet este Isus și Imperiul Roman în 33 d.Hr. Nu se poate include totul pentru că e un eseu academic, e o simplă recenzie de blog. Dar este o lectură interesantă și care pune o istorie cunoscută într-o lumină nouă.

Epoca, acel mic pătrățel teritorial și acea Personalitate sunt un teren minat. Eu am probabil un raft întreg cu cărți despre Isus ca personalitate istorică. Instituțiile de învățământ teologic au rafturi întregi despre acest subiect. De la o simplă invenție umană, până la un om divinizat după moarte și până la acceptarea deplină a mărturiei evanghelice, lumea a rămas la aceeași dilemă exprimată chiar din acele zile: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (Marcu 8.27)

Cartea lui James Lacey propune soluții și deschide uși fără a da verdicte intransigente. Pur și simplu urmează metoda istorică până la concluzia elementară. Autorul vorbește despre prejudecățile unor alți istorici în ceea ce privește textul evanghelic, ținut la un standard mai înalt pur și simplu datorită prezenței relatărilor miraculoase și a personalității lui Isus. Alte texte istorice sunt luate în serios deși sunt mult mai puțin ancorate în contextul lor.

Două lucruri sunt originale la această carte și îi conferă vocea. Primul este împletirea narațiunii despre viața lui Isus cu cea a epocii romane în care trăia. Pentru început s-ar părea că acele capitole care se concentrează specific pe forma și fondul Imperiului de fier ar părea nenecesare. Ele sunt baza pentru a înțelege mai clar contextul întâmplării propriu-zise. Mai mult decât atât, Lacey trasează o linie clară între evenimentele care s-au petrecut la Roma cu puțini ani înainte și evenimentele de la Ierusalim legate de procesul și execuția lui Isus.

Al doilea lucru este oferirea de posibilități credibile pentru unele neclarități dintre Scriptură și istorie. Au fost Iosif și Isus cu adevărat tâmplari sau altceva? Ce facem cu eroarea de datare a lui Luca legată de recensământul lui Quirinus? Și poate cel mai important, cum se face că crudul procurator roman Pontiu Pilat e atât de ezitat să execute un exaltat religios precum Isus? Unele din soluții nu au în spate mențiuni istorice clare, dar reprezintă opțiuni veridice și ușor de acceptat, deși autorul se ferește să le definească ca fiind literă de lege.

Urmează o clipă de vulnerabilitate și lipsă de obiectivitate. Mi-a plăcut mai ales capitolul în care-i răspunde lui Reza Aslan, autorul cărții Zelotul. E o carte pe care am citit-o cu ani de zile în urmă și care reprezintă o prezentare localizată și dezbrăcată de orice urmă de credibilitate evanghelică. Totuși, Lacey oferă contraargumente pentru concluziile lui Aslan, suficiente pentru a conduce la o comparație a faptelor.

Mă întreb dacă aș numi-o o lucrare de apologetică. Nu e definită ca atare. Dar prin extensie, ia apărarea mărturiei evangheliilor cel puțin ca documente istorice. Autorul însuși tratează cele două evenimente ușor de ancorat în dovezile trecutului, nașterea și răstignirea lui Isus. Restul, sunt tratate ca aparținând în bună măsură domeniului credinței. Aș numi-o deschizătoare de drumuri. Sau de uși. S-ar putea să se găsească argumente care să-l contrazică pe autor. Sau poate cititorul e adus la un armistițiu, fără a le putea nega pe deplin. Nici această postare, nici această carte nu vor dezlega răspunsul la întrebarea ridicată de Însuși protagonistul ei. Dar s-ar putea să adauge câteva note importante la un context care uneori devine prea explicit asociat unei tabere ideologice sau alteia.

Volum apărut la editura Polirom în anul 2026, tradus de Cristina Michaela Tache și Gabriel Drăghici

Cum am rezolvat problema seriilor fără coadă?

Scrisesem mai demult, pe la începutul anului trecut un fel de postare retrospectivă. Ca unul care escaladase niște munți înalți ai genului SF și care își dădea seama că-i lipsește echipamentul. Că are de citit două serii mari și că dacă ar fi să apeleze la mediul literar românesc ar rămâne în pană foarte repede.

Mă gândeam mai ales la cele două serii din imagine, Culture apărută la editura Nemira cu trei volume din nouă și la Expanse apărută la editura Paladin cu patru volume din nouă.

Vorbeam despre cercul vicios al traducerii. Editura cumpără drepturile pentru una sau două cărți. Le publică. Unii cititori nu le cumpără așteptând seria completă. Prea puțini cititori le cumpără și editura își dă seama că nu e viabil economic să tipărească niște romane care oricum nu se vând. Și așa, rămânem cu zeci de serii rămase în coadă de pește. Astfel, singura variantă, usturătoare la buzunar, este apelul la comerțul extern.

Necazul unuia e bucuria altuia. Avem destule site-uri și platforme gata să răspundă nevoilor. Books Express, Okian, Libristo și încă câte livrează tocmai acele cărți necesare pentru a satisface apetitul literar al cititorilor de SF. Și ar putea chiar înclina balanța pentru unii care hotărăsc să se axeze specific pe limba engleză, sărind peste etapa tradusă în limba română.

Revenind la mine. Am hotărât să iau taurul de coarne temându-mă să nu mă trezesc într-o situație în care să nu pot găsi volumele nici măcar în limba engleză. Mocănește, am pornit bătând la ușile acestor portaluri externe și am comandat unul după altul cărțile lipsă. Și în sfârșit, ieri am reușit să procur al 9-lea volum din Expanse cu care îmi închei periplul.

Mă uit în bibliotecă și văzându-le aliniate mă apucă sentimente contradictorii. Pentru că evident, cele în limba engleză domină. Și nu îți vine gândul să le iei pe toate în limba engleză, să le ai unitar? Firește, dacă îți permite buzunarul. Eu le am pe cele românești și pentru plăcerea copertei. Un alt cititor mai puțin interesat va sări peste acest amănunt.

Nu are rost să dăm vina pe edituri pentru că și ele fac ce pot. Românii, popor de cititori, proptesc a noastră industrie, dar nu se găsesc destui umeri. E o situație probabil fără ieșire sau în care soluția nu va veni dintr-o simplă postare de blog. Așa cum spunea Ian Malcolm în Jurassic Park: „Life finds a way.”

Până la urmă această postare este un oftat de liniște. Cărțile se află pe poziție, numai omul cu ochi de vultur n-are timp să le ia în primire. După cum spuneam, sunt gata să iau în primire volumele din Expanse în limba engleză. Mă așteaptă un drum cu trenul așa că om vedea cum ne înțelegem. Cultura... va fi departe, când zilele or fi calde. Până atunci, să ne citim cu bine.

Lumea creștină, Peter Heather. Impresii

 

O carte de non-ficțiune? Se poate așa ceva?

Da, este nevoie și de astfel de pauze și reveniri. Mai ales că vin după o înfrângere enervantă. Anul tre-trecut (adică 2024) l-am încheiat citind o carte despre istoria creștinismului apărută la editura Humanitas. Am terminat-o chiar pe 31 decembrie. Am vrut să repet mișcarea anul trecut (adică 2025). Nu mi-a ieșit. Apoi, am dat-o cu oiștea în gard.

Nu vreau să încep o lungă jelanie recunoscând incapacitatea de a citi cât îmi place, în același timp al zilei cu un efort intelectual susținut. Dar uneori pur și simplu nu-ți vine cheful să deschizi o carte, oricât de interesantă ar fi. Cam așa am pățit cu această cărticică de 460 de pagini. Am început furtunos în decembrie și a trebuit să vină luna martie ca să o termin. Se mai întâmplă.

Dar să vorbim despre carte totuși. Ce este cu lumea creștină? Despre ce se vorbește în ea. Pe scurt, este o istorie a creștinismului începând practic din epoca imperială târzie, puțin înainte de Constantin cel Mare și oprindu-se cam în centrul Evului Mediu. E o călătorie de la o sectă persecutată la religie tolerată și apoi la umbrelă religioasă a unui continent frământat.

Este un volum destul de dens, care conține multe idei, multe exemple, care conturează un tablou clar. Pe mie m-a ajutat să-mi creez o cronologie mult mai clară a evoluției creștinismului, un subiect pe care îl știam dinainte dar cumva fragmentat. Acum etapele se leagă mult mai clar și sunt mai structurate.

Dincolo de toate aceste puncte pozitive, mă gândeam la un moment dat că multe din aceste informații sunt totuși disponibile și în lucrări mai vechi. Pe la începutul cărții autorul a repetat de câteva ori ideea că există o veche viziune triumfalistă asupra extinderii creștinismului care trebuie respinsă și asta e mult mai aproape de realitate. Adevărul e că majoritatea ideilor le-am găsit până și la Iorga sau Drimba așa că nu s-a reinventat roata prin această carte.

Recunosc, prima secțiune care tratează creștinismul roman am citit-o mai demult și e puțin mai neclară. Dar cel mai mult m-a zgândărit secțiunea ce vorbește despre epoca „regatelor barbare”, cum am fost eu învățat în clasa a V-a. În două cuvinte, chiar și după conciliul de la Niceea unde divinitatea lui Isus a fost acceptată, opinia lui Arius nu a dispărut ci a fost adoptată de unele regate germanice, în general pentru a-și declara independență politică față de Roma.

Și a existat un moment în istorie în care majoritatea acestor regate au adoptat crezul arian și totul a depins de două evenimente. Primul, decizia regelui franc Clovis de a adopta crezul nicean și cea de-a doua expansiunea occidentală hotărâtă de împăratul bizantin Iustinian care a demolat regatele goților și altor popoare ariene. Prin aceste două decizii s-a asigurat victoria niceană.

Autorul insistă destul de mult pe faptul că totul s-a desfășurat pe muchie de cuțit și că la fel de bine istoria Occidentului ar fi putut merge înainte doar cu regate ariene, deși nu putem ști cum s-ar fi desfășurat. Tocmai pentru că intrăm într-un scenariu de istorie alternativă nu știu cât de folositor este să depășim limita prezentării și să așezăm vocea istoricului în relatare.

Dincolo de această subîmpărțire, restul textului curge lin. De la autoritatea fragmentată a regatelor germanice la reunificarea europeană a lui Carol cel Mare și apoi la nașterea Imperiului Romano-German, vedem felul în care se schimbă tradiția creștină acumulând și înglobând cutume și stiluri de viață pentru a face creștinismul comestibil pentru populațiile pe care le păstoreau.

La fel de fascinantă este cristalizarea creștinismului latin care se conturează în jurul papalității care profită de prestigiu, de probleme de drept canonic sau de cruciade pentru a acumula autoritate și a ajunge practic să devină necesară tuturor credincioșilor loiali. Apogeul este o formă de creștinism sancționată prin Conciliul din 1215 de la Lateran, forma care va supraviețui netulburată profund până la sosirea unui anume călugăr nemulțumit din Wittenberg.

Trei idei și gata. Prima ține de acel triumfalism. E drept că creștinii, indiferent de biserică, țin nevoia să prezinte o viziune cât mai lină, fără probleme și sincope. Realitatea e teribil de diferită. Atunci când autorul creionează absența unor structuri care să evanghelizeze și să inculce valorile creștine dincolo de hotarele orașelor îți dai seama de teritoriul întins care a trebuit să se descurce pe cont propriu. Și nu din cauza vreunei prejudecăți, ci din lipsă de resurse. Abia după anul 1000, după cum știm încep să se facă mari catedrale și unele mai mici. Chiar și atunci erau doar la jumătatea drumului.

O altă idee bine pusă în pagină este adaptabilitatea credinței. Pe vremea romanilor, clerici conturează unele idei și pe altele le pun în plan secund pentru a lărgi numărul adepților. Mai târziu se face loc pentru o credință care să permită războinicilor germanici să fie purtători ai crucii. În zorii epocii medievale, alte credințe sunt adoptate pentru a se potrivi cu temerile și dilemele zilei.

Ultimul punct țin de relația dintre politică și religie. Împărații romani s-au considerat a fi și lideri ai bisericii, de la Constantin încoace. Tot așa și regii germanici, plecând de la precedent. La fel împărații bizantini și la rândul său Carol cel Mare. Doar spre sfârșitul perioadei studiate, papa a putut să fie un „lider din interior”, un conducător al cărei autorități putea fi pusă la îndoială de cel cu cea mai puternică armată.

Dacă ar fi să tragem linie, trebuie să acceptăm că istoria creștinismului este una complexă, întortocheată și poate una care stârnește polemici. Pentru că vorbim despre un organism încă viu, există așteptări din partea credincioșilor de astăzi față de trecutul deja scris, însoțite de unele prejudecăți. Iar istoria nu este un film Disney în care tipii buni sunt buni până la capăt și tipii răi sunt pedepsiți.

Aș lua-o drept un manual. Pentru cineva care vrea să înțeleagă istoria perioadei și istoria creștinismului poate oferi elementele de bază. La fel de bine ar fi și căutarea altor surse istorice pentru a vedea care puncte sunt stabile și bine împământenite în studiul istoric. Cu siguranță nu o pierdere de timp dar nici nu este o reinterpretare neobișnuită a istoriei Occidentului latin.