Expanse 9 Leviathan Falls, James SA Corey. Impresii

Chiar și cineva care citește atât de încet, reușește să ajungă la final. Da, oameni buni, am terminat. Toate cele 9 volume ale seriei Expanse, majoritatea în limba engleză au fost citite. Urmează spoilere, că deh, e capăt de drum.

Se pare că trece un an și lucrurile nu sunt mai bune ca înainte. Imperiul Laconian subzistă fără liderul său. Rezistența de asemenea. Rocinante plus Teresa se învârt prin spațiu încercând să dea de capăt dilemei entităților care sunt gata să prăjească omenirea. Elvi Okoye de asemenea e în fruntea acestui efort. Duarte pur și simplu se trezește din starea catatonică și dispare fără urmă. Așa întâlnim un nou POV, pe Tanaka, un ofițer laconian puțin sărit de pe fix. Și în final toate liniile se adună într-un singur punct, oferind un răspuns crizei și deschizând calea incertitudinii.

Primul lucru la care m-am gândit a fost că le-a luat 3 volume ca să descopere un antagonist laconian ca la carte. Singh a fost molâu, în următoare carte practic nu există așa ceva și acum o avem pe Tanaka. De la bun început pare o reflecție întunecată a lui Bobbie, marțiană și un picuț sadică. Mi-a adus aminte de androidul care-l urmărea pe Endymion în cărțile lui Dan Simmons. Aș putea spune că pe alocuri e la fel de robotică și însetată de sânge, dar asta e o altă discuție.

Autorii au reușit să creeze senzația de final inevitabil și de lipsă de soluții. Prima parte a cărții constă în disperarea lui Okoye de a găsi un răspuns și pentru echipa lui Holden o cale de a da un drum nou Teresei. Asta îi aduce în calea lui Tanaka, obligată și ea să caute acul în carul cu fân. Abia de pe la jumătate ițele se duc toate în același punct conducând spre rezoluție.

Finalul se întoarce la ceea ce voi numi de pe acuma fundătura Evangelion. Anime-ul se încheie cu posibilitatea ca întreaga umanitate să fie amalgamată într-o singură conștiință. La același lucru ajunge Asimov cu Gaia, Simmons la finalul lui Endymion și cred că mai era o serie care a mers în aceeași direcție. Devine un trop SF de sfârșit de serie. Evident asta ridică miza și creează posibilitatea unui final concret, chiar dacă e puțin Marvelizat.

Holden ajunge să țină în mână frâiele umanității. Este nevoit să facă sacrificiul ultim pentru a putea să elibereze umanitatea, oferindu-i o nouă potecă pe care să umble. Nu aurită, dar liberă. Injectat cu protomolecula, îl regăsește pe detectivul Miller și stăvilește invazia din universul paralel înfometat închizând porțile pentru totdeauna. Titlul însăși este un spoiler. Prima carte e Leviathan Wakes iar aceasta e Leviathan Falls, așadar, am trecut printr-o paranteză de vreo 40 de ani în care umanitatea se extinde galopant cu ajutorul artefactului extraterestru.

Finalul e intim, închis și nu răspunde multor întrebări, deși probabil nu era rostul cărții să facă așa ceva. Rocinante și echipajul ei au fost în mijlocul evenimentelor și ei sunt cei asupra cărora ne ațintim atenția. Politic, nu știm ce se întâmplă, când se prăbușește Imperiul Laconian, câte lumi supraviețuiesc și mor după distrugerea Porților. Epilogul însă ne asigură că în cele din urmă, umanitatea supraviețuiește, ca până acum.

Ceea ce funcționează foarte bine este partea emoțională. Simți celelalte 8 romane adunându-se și când se întâmplă anumite scene lacrimogene, nu poți să nu simți un nod în stomac. Scena despărțirii dintre Holden și Naomi e impecabilă și încărcată. Simți nevoia unei pauze înainte de orice s-ar întâmpla după acel moment. Alex singur în Rocinante de asemenea marchează splendid sfârșitul unei epoci. Iar ultima interacțiune cu Amos îl arată așa cum îl știm dintotdeauna.

Poate ar fi lucruri care nemulțumesc. Rezoluția cu multe întrebări nerezolvate. O problemă cosmică rezolvată de un singur om. Scurta istorie a Imperiului Laconian. Duarte ca un simplu motor al schimbării, nu antagonist. Tanaka, un personaj unidimensional care are de jucat un rol la sfârșit. Nu există carte perfectă și astfel de lucruri putem găsi în orice roman.

În cele din urmă Leviathan Falls își face treaba. Ne trece linia de finish. Oferă o rezoluție realistă, dulce-amară, nu un final fericit pentru toată lumea. Cu toate acestea e suficient de optimist în ceea ce am putea numi durata lungă ce ține de supraviețuirea omenirii. Orice crize ar apărea, umanitatea ca întreg va trece peste ele. Cu sau fără porți, cumva se strecoară, ajungând la un nou orizont.

Am să încerc să scriu o părere generală despre toate cărțile. Să updatez lista cu serii de cărți. Acum, înainte mai rămâne monolitul Culturii, alte 9 volume de digerat. Mă uit la ele și nu știu când să le încep. Aș vrea să mai schimb macazul. Am devotat destul timp pentru Expanse și suntem la jumătatea anului. Sunt atâtea orizonturi noi de cucerit.

Gândindu-mă specific la SF-uri, s-ar putea ca anul ăsta să încerc Gap Cycle a lui Donaldson. Și dacă mă simt curajos, să-mi bag nasul în universul Xeelee a lui Baxter. Mai rămân monoliții lui Peter F Hamilton de care nu m-am apucat. Plus încă vreo câteva care încă nu sunt atât de titrate.

Să-mi plâng de milă pentru că am rămas în urmă, sau să mă bucur că încă mai am atâta de citit. Dileme de cititor. Până atunci, la revedere Expanse și mulțumesc pentru călătoria la viteze înalte

Expanse 8, Tiamat Wrath, James SA. Corey. Impresii

Când o iei la vale nu mai poți să te oprești. Și când te oprești e gata seria.

Am ajuns unde nu mai credeam c-oi ajunge. Dar e gata. Mai o singură carte și vom vedea care este concluzia aventurilor Rocinantei dar și rezolvarea unui război intergalactic cu o miză greu de egalat.

În cartea aceasta avem două fronturi. Unul este al rezistenței. Aici e Naomi care devine fără să vrea o figură a rebeliunii (o prințesă, aproape!) oglindind abilitatea lui Holden de a strânge în jurul său oameni gata să lupte pentru libertate. Mai e Alex și Bobbie alături de alți răsculați împotriva unei puteri sugrumătoare. Pe frontul Laconiei îl avem pe Holden, pe Elvi Okoye savant din altă carte și pe Teresa Duarte, fiica adolescentă a cuceritorului. Cu toții se rostogolesc la vale înspre încheierea cărții.

Mi-a plăcut în primul rând faptul că totul se desfășoară la un nivel accelerat, în lanț. Există și momente de repaus în care personajele își contemplă propria mortalitate, dar acestea sunt amestecate cu un conflict militar tot mai pregnant. Totul pleacă de la premisa că dacă reușești să îngenunchiezi o putere, acestea nu prea se mai poate ridica de la pământ. Și Bobbie are un plan infernal pentru a-și duce la capăt intenția.

Mi-a plăcut și cadrul în care funcționează acest plan. Întrebarea lui Alex despre absența tinerilor rebeli, cei care au acceptat și deja s-au obișnuit cu noii cuceritori. Care sunt gata să-și plece capul atâta timp cât nu-i afectează în mod direct. E o dilemă abstractă interesantă, dar și catalizator pentru acțiune.

Nu mint, cel mai mult mi-au plăcut capitolele lui Elvi. Asta pentru că era implicată în problema cosmică. Laconienii, oameni ordonați și ușor săriți de pe fix, provoacă ființele extradimensionale care i-au distrus pe constructorii porților și primesc un răspuns pe măsură. Autorii sunt zgârciți și lasă firimituri pentru a vedea care e motivația lor. Și ultimul volum va oferi răspunsul propriu-zis. Totuși, în aceste fragmente avem parte de călătorii stelare și de mirare în fața unei puteri ce nu poate fi cuantificate.

Teresa conduce evenimentele pe Laconia. Este curtată de Holden, de un misterios Timothy dar și de acoliții tatălui ei, mai ales când importanța ei crește în criză politică. E destul de interesantă ca personaj, un fel de Arkady Darrell sau orice alt arhetip al adolescentei rebele. Sunt curios ce se va întâmpla cu ea pe mai departe.

Mi-a plăcut continuarea atmosferei de luptă inegală, aproape pierdută din start. Naomi se strecoară printre crăpături pentru a supraviețui. Au o singură șansă de a întoarce soarta războiului. Mai apoi, au o singură șansă de a-i face pe laconieni gata să negocieze măcar cu rebelii.

Cartea merge mai departe cu aerul de nostalgie și timp trecut. Alex joacă rolul de ghid în recuperarea și trezirea la viață a Rocinantei, scoasă din joc la începutul cărții anterioare. Toate personajele au parte de o reevaluare a trecutului lor și a rolului în istorie. Cartea începe cu înmormântarea Avarsalei care-l marchează profund pe Holden.

Ce nu mi-a plăcut? Cele 2 cărți cărți din partea finală împrumută un alt lucru din MCU în afară de umorul exagerat. Inamici slabi. Laconienii nu prea sunt dezvoltați nici în cartea asta. Sunt basic space nazi fără prea multe explicații. Practic, nici nu-i prea vedem comițând fapte rele, ceea ce face cumva să punem la îndoială malignitatea sa. E drept, îl au pe avatarul dr Mengele în tabăra lor, dar în rest, dincolo de exagerata dorință de ordine nu apare vreun exces totalitar.

Mai rău e că ne pierdem și antagonistul. Winston Duarte e offline din cauza unui eveniment pe care nu-l voi pomeni pe mai departe. După Marcos Inaros speram la ceva mai bun. Dar înainte de a fi nuanțat, dispare. Înțeleg motivația, catalist pentru Teresa, dar asta ne lasă cu câțiva birocrați a căror treabă e să mențină Imperiul întreg. Nimic peste medie de interesant.

Notez și lipsa Carminei Drummer. Cartea trecută i-am citit capitolele ca punct de vedere pentru căderea sistemului Sol. Acum, cred că nu are nici măcar o scenă, e uitată printre anonimi. Om vedea dacă în ultima carte mai are vreun rost.

Ar mai fi și un alt lucru ce ține de spiritul cărților în general. Aici ca-n alte locuri, personajele pledează pentru soluția non-violentă, pentru a sta la masă unii cu alții și a discuta, rezolvând probleme. A mai apărut și-n alte volume. Sună foarte bine, dar și destul de idealist, mai ales într-o setare politică atât de încărcată. Dar nu merg mai departe, fiecare autor își trasează liniile după care își confecționează universul.

Per total, mi-a plăcut cartea. Nu e niciuna care să-mi displăcut. Acum, aștept concluzia. Știu deja unele lucruri, dar vreau să le văd în desfășurare. Nu mai e loc de recomandat. Dacă ești aici, mergi până la capăt. Călătoria va da roade la sfârșitul ei.

Ca ultim lucru interesant, mi-am dat seama de ceva când m-am gândit la structura întregii serii. Probabil nu-s primul căruia i-a trecut prin minte. Seamănă cu Cântec de Foc și Gheață. Doar ca așezare a escaladării. Gândiți-vă. Ambele serii au în centru lupta politică dintre facțiuni, care epuizează teritoriul. În același timp, în spatele scenei există o amenințare non-umană care va deveni ultimul inamic.

Când am terminat cartea mă gândeam că s-a stabilit cine stă pe Iron Throne și urmează războiul cu White Walkerii. Evident, nu știm dacă George RR Martin va termina seria ca să valideze teoria, dar măcar avem Leviathan Falls ca să ducă la bun sfârșit povestea lui Holden și a prietenilor săi. Și a unui univers vast și plin de pericole și minuni.

Van Gogh explodând

Needucatul de mine a aflat abia ieri un fapt impresionant și șocant în același timp. Pistonând GPT-ul l-am descoperit. E vorba de van Gogh, pictor prolific, suficient de cunoscut încât operele sale să fie recunoscute și de cei care nu știu ce curent artistic reprezintă sau când a trăit. Care e faptul interesant? Acela că majoritatea operei sale a fost produsă într-o perioadă incredibil de scurtă, aproximativ doi ani înainte de moartea sa timpurie (la 37 ani). A pictat și înainte, dar marile sale opere sunt prinse în acea perioadă critică de erupție.

L-am împins pe nea algoritm puțin mai departe și a arătat că n-a fost singurul în acea situație. Mulți alți artiști au avut același puseu incredibil de imaginație care a schimbat fața artei. De la Mozart și Schubert, la Schiele și Basquiat, la mai apropiații Rimbaud, Shakespeare sau Dostoievski. Chiar și într-o carieră lungă există acel vârf care nu mai poate fi atins după aceea sau care se repetă într-un ritm diferit la bătrânețe.

La fel de interesant e un alt detaliu legat de mulți dintre acești artiști importanți. În cazul multora a fost o perioadă de intensă creație și apoi moarte timpurie. Sunt exemple de suficienți artiști care n-au apucat senectutea, nici nu au apucat să-și vadă operele aclamate pentru că au închis ochii pentru ultima dată. Cu cât îmbătrânești îți dai seama că îi depășești pe oameni de un calibru interstelar și care, după cum spuneau, au lăsat în urma lor o dâră arzândă.

Învățăm mai multe lucruri de aici. În primul rând, nu intenționez să mă compar cu oamenii aceștia. Nu am scris din vanitate, imaginându-mi că sunt măcar o miime pe potriva lor. Dar ei sunt portretele de pe pereți de care nu poți scăpa. Gândind local, al nostru Eminescu a murit la 39 de ani deci intră în același grup al creatorilor cu lumânare scurtă. Eu, evident, nu vreau să stau nici măcar în umbra lui.

La fel cum cel mai mărunt doctor de țară e în aceeași tagmă cu cei mai celebri neurochirurgi și cercetători împotriva bolilor incurabile, cam așa e și cu artiștii. Scrii romane, gândește cineva căruia i te prezinți. Ca Preda, Rebreanu, Victor Hugo. De unde! Dar ești în aceeași pătrățică. Locuim în același zgârie-nor. Ei sunt la penthouse, sus de tot. Restul pe la parter, ne chinuim să suim puțintel mai sus.

Ceea ce mă face pe mine și pe orice scriitor, de sertar sau publicat, asemenea lui Blaga și Thomas Mann e corpul. Oameni suntem amândoi, premianți de Nobel sau publicați în almanahul satului. Vorba poetului „cu-o moarte toți suntem datori...” (asta a zis-o Coșbuc). Trăim în orizonturi diferite, dar vrem același lucru. Ochi care să cadă peste textele noastre. Dar suntem actori care nu știu când vor ieși de pe scenă și când li se va încheia rolul. O întârziere, o ezitare sigilează o lucrare care putea să spună ceva.

Aceștia și mulți alții, au fost hăituiți de talentul lor. Au fost niște înfometați care nu au putut să intre pe un alt macaz, să trăiască viața normală și apoi să revină la obsesiile lor. Bine au făcut. Cum ar fi arătat lumea fără acele mari opere ale unor oameni stinși prea devreme? Într-un fel, e la fel și pentru cei care nicicând nu vor ajunge atât de sus. Talentul este o datorie pusă în fiecare om care-l simte. Trebuie returnat, la mărimea sa. Are rostul său. Ca o părticică dintr-o mare țesătură.

Victorie nu se poate fără înfrângere și ca să pui de undeva, iei de altundeva. Prioritățile sunt vitale pentru cei care aud ticăitul ceasului și nu-l ignoră. Cei care știu că au o voce ce merită auzită. A îngropa talanți nu ajută pe nimeni, doar ne rătăcește pe străzi înfundate. Nu ne aduce pe palierul gândurilor bune care electrizează lumea. Pur și simplu stinge o lumină ce trebuia aprinsă. O face înainte de vreme, înainte să alunge o bucățică de întuneric.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/a-group-of-people-looking-at-paintings-in-a-museum-Oh869UyAJ8w

Expanse 7, Persepolis Rising. James SA Corey. Impresii

 Se apropie sfârșitul, oameni buni. Mai două cărți și ajungem la sfârșitul călătoriei. Ce pot spune este că până acum a meritat acest lung și tumultos periplu. Să intrăm în pâine. De acum nu voi mai folosi marcatori de spoilere. Dacă vii aici ai citit deja cartea sau nu îți pasă de ce vei citi. Fiți avertizați.

Cartea începe cu un mare salt în viitor. Treizeci de ani. Neașteptat. Echipajul e același, lângă cei 4 protagoniști rămânând cu încăpățânare Clarissa Mao. Ah, da și Bobbie. Primul sentiment pe care l-a creat realizarea acestui fapt a fost unul de nostalgie. Nu sunt neapărat un fan al seriei, nu am fost conectat emoțional, dar am fost capturat de un val de emoție acceptând schimbarea temporală. În același timp, a creat condițiile pentru a accepta mai ușor rezoluțiile personajelor. Despre asta probabil voi vorbi în următoarele 2 postări.

Revenind. Intrăm direct în acțiune cu Rocinante. Echipajul e trimis să facă ordine pe o lume nouă, dar Holden evident că îngroașă liniile suficient încât să o nemulțumească pe președinta Uniunii Transporturilor, organism mercantil creat în finalul celeilalte cărți (sună mai bine ca ghilda spațială, heh). Muștruluiala e suficientă pentru a-l face pe Holden să ia în serios ideea retragerii din poziția de căpitan al navei, cedându-și autoritatea lui Bobbie.

Înainte ca lucrurile să se așeze cum trebuie, are loc o invazie. Stația Medina este cucerită pe nepusă masă de către un invadator de dincolo de stele. În haosul creat de Inaros, o flotă marțiană dispare în largul spațiu. Acum se întorc cu nave ce îmbină vechiul cu noul adus de protomoleculă. Acțiunea se împarte între stația Medina unde eroii caută o cale de scăpare și perspectiva Caminei Drummer, președinta forțată să se confrunte cu o armă pe care aparent nu o poate înfrânge.

Ce mi-a plăcut mult la carte este atmosfera de ocupație. Are un aer de rezistență franceză luptând contra naziștilor. Doar că laconienii, cuceritorii nu prea au culoare. Sunt fasciștii tipici conștienți că sunt de partea corectă a istoriei, incapabili să înțeleagă actele de revoltă împotriva viitorului. E o idee interesantă și probabil că e un efect secundar al îndoctrinării, dar îi transformă în stormtrooperi din Star Wars de care nu ai un atașament.

Perspectiva lor este reprezentantă de guvernatorul Singh, cel care controlează stația Medina. La început e arătat ca familist, ca un ofițer naiv care studiază teoria dar se împiedică în practică. E emotiv emoțional și nu e în stare să asculte de subalternii săi, ceea ce adâncește și mai mult tensiunea, forțând cetățenii să se alăture unei revolte mocnite. Singh e puțin unidimensional, deși aș fi preferat ceva mai mult din partea sa.

E interesantă schimbarea de mediu. Rocinante e blocată în port așa că totul se petrece pe bază. Echipajul se descurcă în rețele ascunse de colaboratori, producând pagube și încercând să evadeze cu toții. Se creează fricțiune între Holden și Bobbie, ca figuri de autoritate. Apar trădări și răsturnări de situație. Fiecare are momentul lui important.

O să spun și ce nu mi-a plăcut, lucru care poate fi totuși corectat în cărțile viitoare. Totuși, e ironic. Aici vine spoilerul, oameni buni. Clarissa moare. La începtul cărții e epuizată de implanturile ilegale pe care le-a băgat în ea. E evident că va muri. Totuși, felul în care se întâmplă, deși e o trimitere la introducerea ea din Poarta lui Abbadon, e neîncheiat. Autorii nu explică ce se întâmplă cu ea după ce se termină încăierarea. I-a lăsat Naomi cadavrul în acel hol, sau l-a dus pe Rocinante? Mai apoi, după derularea acțiunii, ea pare uitată de către cei care au evadat.

Citiți asta ca un lucru pozitiv. Dacă autorii au reușit să mă enerveze față de un personaj care m-a frustrat acum câteva cărți, se pricep. Cartea are un plus din partea mea. Este începutul trilogiei finale și abia aștept să văd ce se va întâmpla pe mai departe, mai ales că ni se promite o întoarcere pe Laconia. Recenzia următoare în curând pentru că vreau ca luna asta să închei saga. Până atunci, la cărți bune!

vAI de închinarea noastră

 

Titlul s-ar putea să nu fie original, dar garantez că nu e atins de nimic artificial

 

De la bun început, să zic ce părere am despre noile oportunități tehnologice. AI e bun în doze mici. În pătrățica lui. Are domenii în care, alături de mintea umană, poate să dea răspunsuri necesare. În alte domenii n-are ce căuta. Mai ales în cele creative. Accept cu bucurie eticheta de butlerian și înapoiat. Dar prefer o poezie scrisă de un autor de duzină și nu o poezie de duzină încropită după un prompt.

Dar să revenim la oile noastre. Ca băgător de seamă în ale teologiei și tehnologiei nu pot să nu îmi scarpin bărbia gânditor și să nu-mi pun întrebări. Pentru că lucrurile se schimbă în jurul nostru în moduri pe care nu le pricepem încă. Ni se aruncă în poală jucării și ni se promite marea cu sarea. Întotdeauna există riscul ca acela care se aruncă în valuri să o facă fără vestă de salvare.

Ieremiada nu a plecat dintr-un loc abstract, ci dintr-o vizualizare întâmplătoare. Scrollând două minute pe Facebook mi-a ieșit în față o imagine și un text care m-au făcut să-mi golesc plămânii și să privesc sfios la ce mi se derula înaintea ochilor. Folosesc limbajul ăsta înzorzonat tocmai pentru că e atât de străin unei cutii ordonate.

Despre ce era vorba? Nimic dăunător. Un text despre David și pe unde i-au umblat ochii lui când nu trebuia. Și o imagine generată care ilustrata fapta într-un mod cinematografic și suprarealist, deși nu vreau să-l insult cu asta pe Salvador Dali. M-a deranjat mai ales stilul propozițiilor, ordonarea lor, limitarea lor.

Problemele mele cu acest tip de conținut sunt două. Prima, imaginea. Acolo îl avem pe David care se uită la Batșeba îmbăindu-se ca la spectacol, având ca fundal bătălia la care trebuia să se afle regele israelit. Care-i baiul? Am crescut cu o Biblie pentru copii, ilustrată, cu coperte albastre. O pagină ilustrație, o pagină text. Un fel de Facebook, dar din ăla care te face să gândești.

Desenele au fost făcute probabil în anii 80-90 de o mână umană. Respectă ideea textului. Îl vezi pe Avraam, pe Daniel în groapa cu lei, pe Isus pe muntele Măslinilor. Se păstrează proporțiile, se face efortul de a încadra totul în epoca istorică respectivă și a păstra realismul. Nu e neapărat un document istoric, dar dacă mai târziu ai vedea un artefact istoric ce prezintă ceva similar, ai face conexiunea.

Aici, e ficțiune pură. AI-ul a făcut în așa fel încât ai crede că David a pus-o pe Batșeba să se îmbăieze în fața ochilor săi (nu e adevărat). Nu e loc să intrăm în mărunțișuri, dar în situația de față femeia n-a avut nicio vină pentru purtarea regelui. În al doilea rând, apropierea bătăliei. Da, știu, se vrea juxtapunerea realităților, unde era și unde trebuia să fie. Dar tot nu-mi pică bine. Din postura de copil ce răsfoia acea Biblie am putut să prind un simț al formei care s-a potrivit cu realitatea istorică ulterioară pe care am găsit-o în reprezentările din vechime.

Și apoi baiul mai mare. Acel text nu conține vreo mare revelație teologică și nu despică textul ebraic în patru. E o idee profund banală. O chestie pe care cineva care ar fi citit capitolul biblic și ar fi primit mai apoi ca temă să scrie 5 fraze ar fi scris-o. E atât de clară încât nici nu trebuie rumegată, e efectiv preluată din text.

Și-apoi vine întrebarea evidentă. De ce nu putea să fie scris de un om? De ce e nevoie ca o mașină să facă treaba unei persoane? Mai ales că în domeniul spiritual lucrurile ar trebui să aibă o încărcătură mai profundă. Există comunități de credință care vorbesc despre contactul dintre credincios și text, necesar pentru evoluția sa spirituală. E muncă și e necesar pentru a face ca ideile să devină parte din om. E posibil să ajungem la așa ceva dacă noi mestecăm ceva scos de pe bandă?

Miezul problemei este următorul lucru. Oamenii nu citesc. În mod specific mulți creștini nu citesc Biblia. Dacă o fac, o citesc fragmentar, nedisciplinat, neclar. Pentru mulți, slujba de la sfârșitul săptămânii e suficientă. O mâncare deja mestecată de un vorbitor, pe care o refolosesc pe mai departe (în cel mai bun caz). Nu am statistici, dar ceva îmi spune că indiferent de confesiune, retenția biblică nu depășește cincizeci de la sută (subliniez, asta e o percepție).

Dacă adăugăm peste această inaniție (literară) și texte prelucrate, simplificate, repetate și așezate într-un șablon strâmt, care pot să înlocuiască acea lectură, s-ar putea să ne găsim pe buza unei prăpăstii. Să ne gândim la principiul lanțului. Dacă un părinte mai citește din Biblie, mai și share-uiește un text AI-ficat, e absolut sigur că următoarea generație nu se va mai complica și va alege conținutul media, având în vedere că în restul timpului, la școală și în entertainment este deja obișnuit cu el.

Să găsim și motivația celor care își creează pagini și încarcă astfel de conținut. E una bănească, evident. Există un public creștin care gravitează înspre astfel de texte. Un like, un share, un comentariu aduc vizibilitate și profit. Cu cât mai multe texte (iar un prompt negândit funcționează la capacitate accelerată tocmai pentru că simplifică), cu atât mai mulți bani pentru creator.

A doua motivație e una sinceră. Cel care vede și dă mai departe vrea ca ideea biblică să fie recitită de altul, poate nu atât de versat în Biblie. Și aici ar fi o problemă legată de ce primesc aceștia, dar deja ne întindem. Revenim. Poate nu există alternative clasice, nu există resurse proiectate de un om, care trec prin toți pașii necesari construcției unui text (mă îndoiesc), dar aș zice că prezentarea unui astfel de model nu rezolvă problema adâncă. E un pansament pe o rană deschisă.

Ar fi de preferat un răspuns uman la textul biblic, o reacție ce pleacă dintr-o întâlnire naturală între literă și inimă. E drept, mașina poate să copieze, să creeze aparența. Dar îi lipsește pe de-o parte efortul pe care îl depune un om, dar și misterul întâlnirii dintre om și Cuvânt. Ne dăm seama atunci când citim o carte obișnuită că e mai mult decât niște foi de hârtie închise între coperte (sau coperți). Așa că dacă acceptăm sacralitatea textului, ar trebui să avem reverență și față de felul în care îl prezentăm publicului.

Sunt convins că mare lucru nu se va schimba. Am văzut și Youtube-ul inundat cu fel de fel de videoclipuri care mai de care mai bizare. Vor exista destui ochi care să le vizioneze. La fel ca orice alt conținut scos pe bandă. Păcat este de cei care fac eforturi serioase să creeze conținut de calitate și care vor se vor pierde în acest potop. Și păcat va fi și de aceia care vor înlocui ceea ce putea fi o experiență profundă cu cărările săpate de algoritmi. 

sursa foto: https://unsplash.com/photos/a-black-and-white-photo-of-a-stack-of-books-AltQR9QYCs0

Avem nevoie de Biblioteca pentru Toți

Îmi aduc aminte de anii de liceu când una din bucuriile mele de elev era periplul pe la chioșcurile de ziare din centrul Aradului. Când te gândești că există tineri care au trecut de vârsta majoratului și habar n-am despre ce aș vorbi parcă ți se pune un nod în gât.

Revenind. În acele zile printre diversele publicații pe care le puteai cumpăra erau la modă colecțiile. Am crescut cu Arborele Lumii, Terra Magazin și alte minuni. În anii aceia au apărut două colecții de care s-ar putea ca și publicul larg să-și aducă aminte. Adevărul a avut două serii continue 100 și 101 cărți de citit, iar Jurnalul Național a avut Bibiloteca pentru Toți. Unele se ocupau cu literatura universală, alta cu literatura română.

Au realizat cel puțin două lucruri importante. Primul, au readus în prim plan unele cărți care probabil existau în ediții publicate înainte de 1989. Au oferit posibilitatea multor oameni să citească operele lui Hugo, Austen, Dostoiesvki, Bronte, Mann, Asimov, Preda, Rebreanu etc. Erau la îndemâna tuturor, nici nu trebuia să intri în vreo librărie să le cumperi. Asta și datorită celui de-al doilea aspect, la fel de important: prețul. Pentru vremea aceea, fiecare volum costa (dacă îmi aduc bine aminte) probabil 11 lei, oricum nu mai mult de 15 lei.

Mă gândesc la asta de fiecare dată când privesc pagina online a vreunei librării. Prețurile sunt prohibitive. Dacă acum câțiva ani puteai pune 6 cărți într-o comandă și nu clipeai de două ori, acum la 3 cărți te strânge portofelul. Slavă Domnului pentru promoții, cu toate că și acelea se rostogolesc de pe un munte mai înalt.

Nu putem controla evenimentele internaționale, deciziile celor puțini care îi afectează pe cei mulți. Asta-i viața. Ne obișnuim cum e și sperăm că poate lucrurile se vor schimba în puțin mai bine. Ne punem pofta în cui, renunțând la unele cărți care altădată și-ar fi găsit adăpost în bibliotecile noastre.

Totuși, mă gândeam serios la o soluție și cred că asta ar putea să mai deschidă din ușile închise. Reînvierea Bibliotecii pentru Toți. Nu cea care a fost la rândul ei o reinventare, ci acea veche. Dacă stau bine să mă gândesc, brandul nu este unul comunist, exista încă de pe timpul Regatului României. Mi-e lene să caut, dar exista cam de pe la 1900.

Ce vreau? O colecție care să conțină cărțile acceptate ca fiind lecturi esențiale. Astăzi sunt împrăștiate printre multe edituri de marcă. Sunt prezentate în ediții splendide, tot mai frumos ornate și prezentabile. Și incredibil de scumpe. Problema n-ar fi că un titlu este scump, ci că dacă ai dori să îți îmbogățești palmaresul ar fi o povară financiară serioasă.

Eu m-am bucurat în anii trecuți de epoca în care cărțile Humanitas erau la -50 în rând cu celelalte. Sunt vremuri trecute. Așa mi-am umplut rafturile cu cărțile lor. Altfel, slabe șanse. E drept, sunt teribil de seducătoare. Realizarea grafică este excepțională, nu ai ce să le bagi de vină. Dar toată împăunarea costă bani. Și o transformă într-un fel în piesă de muzeu.

Când am citit Iliada și Odiseea prima dată acum mulți ani nu am luat volumele de la Humanitas. Am mers într-un anticariat, mi-am cumpărat ediții vechi și pe alea le-am dus pe bancă în parc sau în vârful patului, aprofundând lectura. Cele mai noi sunt ediții de colecție până la urmă.

Și de aceea cred că o astfel de colecție ar fi benefică. Cititorul va ști de la bun început: sunt cărți ieftine. Așa că nici condițiile de tipărire nu sunt de vârf. Textul e lizibil, acceptabil. Și conține ceea ce s-ar numi patrimoniu comun. De la operele antichității greco-romane, ceva oriental, epoca medievală și până în prezent. Dacă ar avea succes, mai încolo ar putea scoate la lumină secțiuni și autori care poate că nu sunt atât de familiari publicului larg.

Abia acum mi-am dat seama că prezint un fel colecția Penguin. Ei au exact ceea ce gândeam eu. Și ar trebui să notez două colecții care într-un fel fac asta. Editura Litera a încercat să repună în mișcare seria și a trecut de 100 de numere. Polirom are Top 10+ unde sunt o grămadă de cărți importante. Mai încearcă și Nemira o mișcare cu Smart. Cărți de buzunar. M-am uitat un picuț, ideea e foarte bună, dar e mai pentru tineretul care are ochi mai ageri. Așadar, avem precedente și în piața românească de carte.

Probabil că nu se va întâmpla așa ceva. Nu știu. Dar mi-ar plăcea. Acele texte care au puterea de a deschide noi orizonturi, de a vorbi despre lume și de a ne învăța să apreciem frumosul, adevărul și binele, merită citite de cât mai mulți oameni. Da, există biblioteci, dar aș spune că fiecare om ar trebui să aibă măcar un raft în propria casă în care să adune cele mai importante gânduri împrăștiate de-a lungul mileniilor. E o datorie și onoare la care fiecare om ar trebui să se gândească.

sursa foto https://unsplash.com/photos/person-browsing-books-on-a-library-shelf-pPIalGzMv-k 

Ziua care a venit și cartea care n-a mai fost

 Eclesiastul spunea că sfârșitul e mai bun ca începutul (7.8). Și tare mare dreptate avea. Mai ales când acel lucru la care ai lucrat ți-a consumat energia, atenția și vlaga cale lungă. E o victorie. Una mare și importantă. Chiar dacă știi că de fapt munca nu-i gata și mai sunt multe de cosmetizat. Dar nu contează. Pentru că miezul există. Și de aici înainte, poți face orice.

Pe 19 februarie vorbeam despre sfârșitul unei proiect. Suntem în zodia aceluiași proiect de anvergură (să îndrăznesc să spun de-o viață?) care de astăzi e gata. 28 aprilie 2026 pentru mine intră în istorie. Mâine va fi ciudat pentru că nu voi mai avea același program auto-impus de scris. Voi ieși din tranșee pentru o vreme. S-ar putea să mai scriu alte lucruri, dar pentru moment nimic atât de lung.

Am început pe 23 februarie și am galopat înspre sfârșit. E greu de explicat senzația pe care o simți când pui pe pagină scene care-ți rulează în minte de ani întregi. Sau atunci când legi ițe pe care le-ai prins în urmă cu o sută și ceva de articole. Când readuci personaje de demult care încă au lucruri de spus. Ce să mai spun de clipa în care scrii ultimul paragraf, îți conduci protagonistul înapoi în poveste și-l închizi acolo pentru ultima dată. Tot ce urmează de acum înainte e doar înfrumusețare. Catedrala e construită, simfonia este compusă, culorile tabloului sunt armonizate.

Nu pot și nu vreau să spun mare lucru despre ce am scris. Poate părea greu de crezut, dar nu are un nume. Am idei despre cum ar putea să-i sune numele dar nu l-am botezat. Vă pot spune însă un secret important: nu e sfârșitul. Povestea acestor personaje se încheie (oare?) cu acest ultim volum. Dar universul creat poate deveni mare de tot dacă reușesc să-l împlinesc. Ambiția e mare, doar timp să am pentru a o aduce la realitate.

Chiar și așa e cale lungă până la foaia de hârtie. Dar cred că merită. Să mai dau din casă încă un lucru. Atunci când m-am despărțit de unele personaje în timpul scrierii, n-am făcut cu ochi uscați. Dacă au însemnat atât pentru mine, s-ar putea ca aceeași reacție să apară și în dreptul posibililor cititori. Sau aș putea să mă supraestimez, e boala oricărui autor.

Ce urmează de acum înainte? O scurtă pauză, măcar câteva zile în care să mă decontez, să mă focalizez pe alte lucruri. Cel puțin din martie am cam divorțat de lumea înconjurătoare și mi-am vărsat tot ce puteam în aceste cărți. Și, la momentul oportun vor apărea primele informații reale și credibile.

Până atunci, serbăm și uităm până când ne punem mănușile intrăm iarăși în sala de operație.

 

Ah, și câte mai am de scris dar n-am apucat pentru că am fost consumat de scris. Am și citit unele cărți subțirele, dar cu sens. 

Oare a zis Dumnezeu cu adevărat..., David Enache. Impresii

O altă cărticică scurtă, provocatoare care se ia la trântă cu un subiect profund și complex. Subtitlul sună așa: Doctrina ineranței în lumina formării și transmiterii canonului Noului Testament. Așa cum notează și autorul de la bun început, această lucrare a fost la origine o teză de licență (sau dizertație?) extinsă pentru a prelua alte detalii care să-i ușureze tranziția înspre un volum publicabil.

Despre  ce vorbește? Despre ineranță, firește. Ce-i aia? Pentru cei care nu sunt la curent cu un studiu mai aprofundat al textului Bibliei, există discuții și dispute despre însăși natura acestei Cărți. Cine a scris-o? Însuși Dumnezeu, niște oameni inspirați, niște oameni care au pretins că sunt inspirați. Cum au făcut-o? Ce fel de cuvinte sunt în ea, efectiv dictare divină sau un limbaj uman ce transmite un mesaj revelat?

Cum spuneam într-o altă postare există biblioteci întregi care tratează acest subiect din diferite perspective. Ideea simplă a ineranței este tocmai încercarea de a da un răspuns referitor la cât de inspirate sunt cuvintele Scripturii creștine. Miza este mare. Cum poate un prelat sau un om simplu să îndemne la păzirea acestora dacă s-ar dovedi că sunt niște simple invenții omenești, măiestrite dar umane, de același calibru ca Odiseea sau Analectele lui Confucius. Din acest motiv, creștinii încearcă să demonstreze că sunt mai mult decât niște simple opere antice.

Și cum spuneam altundeva, aceasta nu este postarea care va da răspunsul definitiv. Vorbim despre  carte până la urmă. Un atu al ei este că în puține pagini reușește să alinieze highlight-urile, cei mai importanți termeni pe care trebuie să-i înțeleagă cineva pentru a începe să intre în înțelegerea acestor doctrine sau pur și simplu să-și dumirească mintea. Nu este un simplu dicționar, pentru că autorul este țintit și ne conduce înspre o concluzie clară.

Mi-a plăcut de asemenea grosul textului, cel care tratează principalele etape ale formării canonului Noului Testament. Nu sunt informații noi pentru cineva care a studiat cât de cât, dar pentru un începător este o lectură folositoare. Noi pentru mine au fost diferitele poziționări ale bisericii Baptiste din Statele Unite și România referitoare la această doctrină.

Singura „vină” pe care aș remarca-o este un salt pe care îl face autorul, dar care este de înțeles având în vedere constrângerile spațiale. Tema principală disputată este cea a ineranței. Ni se explică ce este, de câte feluri este și ni se arată că prin păstrarea adecvată a textului Nou testamentar, avem un argument care susține ineranța, adică ce citim este cu adevăratul Cuvântul lui Dumnezeu.

Totuși, în text, ineranța este un dat. Nu ni se argumentează de ce este ineranța corectă și necesară de crezut. Înțeleg motivul pentru care nu primim așa ceva. Spațiul este limitat fie într-o lucrare academică examinată, fie într-o carte de informare de acest tip. În plus, funcționează ca o operă in house pentru credincioși care deja acceptă acest punct. Problema este că la un moment dat, autorul vrea ca lucrarea să devină una necesară a fi consultată și dacă are acest gol nu știu cât de mare putere de atracție mai ar avea pentru un nebisericit care vrea să înțeleagă concepte străine lui. S-ar putea să fie doar impresia mea sau poate că am sărit exact peste pasajul care îmi anulează punctul.

Ah, mai era ceva. În cadrul lucrării, ca autor al unei versiuni alternative este evidențiat Bart Ehrman, cunoscut pentru opiniile sale divergente legate de primul secol creștin și despre formarea canonului biblic. E ceva obișnuit dialogul între două opinii divergente și încercarea de a răspunde unei anumite tabere.

Totuși, tonul alunecă dinspre unul academic înspre unul pastoral. Pentru că miza e următoarea. Demonstrezi că canonul biblic e opera unor oameni și nu a lui Dumnezeu, nu ești legat de legea lui Dumnezeu. Așa că cei care susțin astfel de teorii nu au în spate doar curiozitate intelectuală și se trag dintr-o tradiție culturală seculară, ci sunt împinși și de un impuls moral de a-L da la o parte pe Dumnezeu. Nu vreau să disput punctul, doar să-l scot în evidență. Pentru studentul biblic linia dintre cercetare și aplicare practică este subțire, dar o astfel de repoziționare ar putea părea nepotrivită pentru cititorul care nu e încă gata să accepte adevărul revelației biblice.

Trecând peste aceste observații, cartea este folositoare mai ales pentru cei care se află la răspântie sau la început de drum. O văd ca pe un aperitiv pentru aceia care vor să înțeleagă mai bine cadrul dezbaterii referitoare la ineranță sau modul în care a fost transmis textul biblic. Dar poate fi bună și pentru cei care doar vor să se informeze într-o cantitate suficientă. Care se mulțumesc să arunce un ochi și să nu rămână ignoranți. Poate există cărți mai bune, nu neg. Dar aceasta este simplă, sinceră și nu cere prea mult timp. Asta o face cel puțin o variantă de luat în calcul.

 

Cartea a apărut în anul 2025 la editura Corpus Reformatorum

Cum scriem, Cristian Fulaș. Impresii

 E un titlu tentant și atractiv pentru orice potențial autor sau pentru aceia care au măcar un paragraf expus public. Mulți se gândesc că ar trebui să existe o cale prin care să scrii și să fii citit, și în cazul unor și remunerat. Cartea aceasta nu se găsește neapărat pe aceeași lungime de unde. Prezentările realizate de autor se îngustează, vorbind unei nișe de autori care vor mai mult decât simpla răsplată financiară.

N-aș spune că este nici măcar un simplu manual din care poți învăța care sunt elementele de bază ale unei cărți. Sunt discutate, firește, dar la un nivel de profunzime care cere un bagaj minim de informații. Autorul caută și încearcă să așeze și în cititor dorința de a crea o carte memorabilă, una care să aibă suficientă putere și vigoare încât să bată la porțile canonului pentru a fi luată în serios. Nu e vorba de învățăcei sau de autori comerciali, ci de aceia care ar putea avea ceva de spus.

De aceea, sfaturile prezentate aici nu le-aș numi neapărat porunci. Dacă nu faci așa, ești un scriitor prost. Asta e părerea mea și dacă un critic literar simte dorința de a mă corecta, o poate face. Nu sunt expert. Dar pot spune că uneori nu m-am regăsit în ceea ce spunea autorul, poate chiar gândeam invers. Am să fac apel la argumentul subiectivismului artei și voi merge mai departe.

Ni se aduc înainte două opere considerate de căpătâi și necesare de citit pentru a scrie o carte cu adevărat bună. Prima este Ulise a lui James Joyce, cealaltă romanul-fluviu În căutarea timpului pierdut a lui Marcel Proust. Cu ocazia asta am aflat și eu că Proust nu a apucat să-și termine opera, ceea ce m-a deprimat. Asta arată și că nu i-am citit pe cei doi autori.

Dacă ar fi să împing înapoi o singură idee e cea legată de poveste. Autorul spune că povestea nu mai poate surprinde astăzi, mai ales în era algoritmilor și multimedia. Singura cale prin care poți să devii cineva e prin structură. De aceea recomanda spre lectură Ulise, carte cunoscută pentru bizaritatea ei, ca să vorbim puțin necademicește. Nu da nume personajelor, scrie în fraze lungi de pagini, fii mai non-liniar ca și Christopher Nolan.

Nu zic că nu merge și așa. Am devenit suficient de deschis încât să ofer prezumpția de nevinovăție oricărei cărți indiferent de felul în care autorul a compus-o. Dar cred că mai e loc și pentru poveste în zilele noastre. Câtă lume își va aduce aminte felul în care e structurată și destructurată o carte și câți o vor resimți emoțional? Adică, din perspectiva poveștii. Dar s-ar putea să operăm la nivele diferite de creație așa că nu pot să ofer un verdict definitiv.

Nu e o lectură pierdută, mai ales că e o carte destul de scurtă, dar suficient de densă. Cască ochii și s-ar putea să prinzi câteceva. Dar cu siguranță nu este o carte pentru începători. De apreciat că pe coperta a patra ni se spune clar acest factor important. Nu ne aflăm în fața unei lecții închise, ci a uneia deschise. Una care ne provoacă să privim ineditul literaturii și să hotărâm cât de mult vrem să intrăm în hora literelor așezate cu inimă pe hârtie.

Surprins de credință, Lucian Bălănescu. Impresii

În pauza de Expanse și la ocazii speciale, cum ar fi Paștele, se recurge la un schimb de perspectivă. Iar apariția acestui volum îmi servește de minune pentru decompresie.

Titlul pare că stă pe limba unor cititori. Asta pentru că este un ecou al autobiografiei publicate de însuși CS Lewis, Surprins de bucurie, apărută la editura Humanitas. Cartea pastorului român explorează experiența atee a lui Lewis, ani petrecuți în afara bisericii, motivațiile care l-au condus în afara credinței și ceea ce l-a adus înapoi la Dumnezeu.

Cartea are în primul rând în atenție ateismul, Lewis devenind vehiculul și una din căile prin care acesta poate fi combătut. Nu este o biografie pur și simplu, așa că nu așteptați așa ceva. Mai bine citiți volumul despre care am scris mai sus care oferă o imagine plenară a vieții autorului britanic.

Structura este interesantă, ca un dialog între Lewis și necredința sa, cu noi ca spectatori și învățăcei. De multe ori am simțit cartea ca pe un manual, ca un răspuns la dilemele ateismului, privit prin lentila lui Lewis. Motivația vine din faptul că acesta a reacționat ca unul care vine din interior, nu ca un credincios care niciodată în viață nu s-a îndoit de Dumnezeu.

Nu voi discuta punctual ceea ce vrea să prezinte autorul sau căile pe care Lewis le folosește pentru a da mărturie despre Dumnezeu. E suficient de bine structurat, răspunzând la marile întrebări, deschizând un câmp de explorare care probabil că nu există în literatura română de specialitate. Cartea este concentrată și axată pe educație, nu atât pe reliefarea unui portret. Umblăm prin mintea lui Lewis, îi culegem argumentele și subliniem cele mai importante evenimente, folosindu-le mai apoi ca explicații pentru dilema ateismului.

Cel mai mult mi-a plăcut capitolul despre Narnia și felul în care Lewis își așază argumentele sale în lumea fictivă pe care a creat-o. Deloc surprinzător, dar nu sunt un om al surprizelor. Este interesant pentru dialogul pe care îl poate deschide ficțiunea cu un om nebisericos despre credință. Firește, Lewis și-a creat propria cutie în care a adăugat elemente după cum le-a considerat de cuviință. Un alt artist ar putea folosi alte metode.

În încheiere, aș spune că este un volum care merită citit. Mai degrabă de cineva care are măcar cunoștințe vagi despre Lewis. Nu știu cum îl poate percepe cineva care nu are habar despre apologetul britanic. Ținând cont de avertismentul biografic, este o bună trecere în revistă a marilor idei și soluții pe care Lewis, fostul ateu, le are pentru a arăta veridicitatea noii sale credințe. E o carte care se citește cu creionul în mână.

Marchizele, bijuterii ale caselor bucureștene, Irina Dimiu. Impresii

 

Aceasta va fi o scurtă trecere în revistă a unei cărți cu adevărat interesante, dar de nișă. Câtă lume știe cu adevărat ce înseamnă o marchiză? Eu recunosc că mă chinuiam să rețin termenul. Mă plimbam pe lângă casele vechi din București, mă minunam de ele și de acel element decorativ atât de special.

Acum, publicul avizat are un volum care destăinuie ideile de bază referitoare la marchize. Ce sunt ele? Pur și simplu sunt un accesoriu arhitectural ce îi proteja pe musafiri, dar și pe gazde, de intemperii. Când veneau sau plecau de la o sindrofie sau de la o simplă vizită, discuția se putea prelungi în aer liber, aceștia fiind protejați de mica platformă metalică ce funcționa ca o umbrelă supradimensionată.

Palatul Cantacuzino

Nu vreau să stric aura interesantă și misterioasă a acestor artificii. Cel care va dori să cumpere și să citească volumul va afla mai multe date tehnice despre fabricanți, stiluri și forme. Cartea funcționează și ca un compendiu îndestulător despre principala (poate majoritatea) marchizelor de pe clădirile bucureștene. Cele mai impresionante sunt cele de la Palatul Cantacuzino și Palatul Suțu, dar pe lângă acestea sunt zeci de altele răsfirate pe străzile vechiului oraș.

E o carte de referință pentru pasionații de arhitectură, de frumos și de istoria Bucureștiului. Nu se citește propriu-zis pentru că strânge laolaltă fișe tehnice ale diverselor clădiri. Este o resursă de vârf care nu deschide drumuri, ci împodobește un arbore al informațiilor pe care cineva l-ar putea avea.

Palatul Suțu

E genul de carte necesară și care poate ar trebui să fie ambalată și într-un limbaj accesibil publicului larg. Tendința prezentă este de distrugere și înlocuire a bijuteriilor arhitectonice cu clădiri de două parale și fără identitate. Dacă oamenii care nu sunt atât de conectați la fenomenele artistice ale Belle Epoque ar putea ajunge să le aprecieze, Bucureștiul ar putea semăna mai mult cu frumoasele orașe ale Occidentului și Europei Mijlocii și nu cu o reprezentare la scară a unei metropole dintr-o distopie de coșmar.

Am divagat. Cartea, e bună pentru pasionați și poate pentru cei care vor să cunoască mai mult dintr-un oraș ce apune. Are un public restrâns, dar pentru aceștia este o nestemată.

Fotografiile marchizelor sunt făcute de mine

Coborârea în cetate, Simona Antonescu. Impresii

 Nu am să ascund nimănui cât de mult îmi place Chiajna din Casa Mușatinilor. Îl consider una din cele mai bune cărți pe care le-am citit, așa cum am spus-o de prima dată. O lectură epopeică, de mare calitate artistică. Nu am avut timp și am fost mereu prins ca să apuc să citesc alte cărți ale autoarei. Dar, având cel mai nou roman și având un drum cu trenul de efectuat, am găsit cea mai bună combinație pentru a-mi împlini pofta.

Coborârea în cetate este un roman al orașului Brașov, sau măcar al cartierului Șchei, locuit de români în perioada descrisă în carte. Avem și secvențe care se desfășoară înăuntrul vechii fortărețe, mai apoi autoarea ne plimbă pe dinafară, prin păduri sau puțin mai departe, când acțiunea devine mai importantă.

Este și povestea junilor brașoveni, un grup de tineri care sunt organizați asemenea vechilor societăți de mistere din vremuri imemoriale, devenind anacronic și o proiecție a viitoarelor grupuri de conspiratori revoluționari familiari secolelor mai apropiate. Nu avem parte de o panoramă generală, de felul Căderii Constantinopolului (cartea lui Vintilă Corbu), ci îi descoperim pe acești tineri dinăuntru prin viețile câtorva din ei, prinși într-un fascinant labirint de apropieri.

Autoarea reușește să te scalde în atmosfera anilor 1600, în viața de zi cu zi, în traiul și visările locuitorilor târgului. E o echilibristică satisfăcătoare între mărunțișurile ce țin de un ev anume și durerile pe care le cunoaște orice om indiferent de vremea în care s-a născut. Totul pe fundalul unui iminent război care îl are în centru pe însuși Mihai Viteazul.

Mi-a plăcut felul în care sunt îmbinate superstițiile, cutumele și așteptările lumii brașovene. Modul în care lumea naturală se îmbină cu lumea supranaturală care parcă stă de pază ca totul să iasă cum trebuie și viața să rămână în ritmurile sale ancestrale. Devii interesant de soarta personajelor, atât masculine, prinse în vraja puterii și luptei, cât și a celor feminine, tributare descântecelor de țin de traiul casnic.

Pe de altă parte, e intriga politică. Așa cum spuneam înainte, deși apare mai degrabă spre sfârșitul cărții, figura lui Mihai Viteazul și a războiului său contra otomanilor, crește asemenea soarelui în întinderea cerului. Până în clipa în care apare în persoană și deturnează narațiunea înfășurându-se în ea.

O spun de acum, partea a doua mi s-a părut mai interesantă. Chiar dacă prima se developează încet pentru a prinde gustul locului și a oamenilor, autoarea are mână aurită când vine vorba de intrigă politică. De la descrierea dietei de la Brașov până la reportajul de pe câmp al bătăliilor și asediului cetății, ești captivat și dai pagină după pagină complet imersat în narațiune. Nu aș zice nu unei cărți care să-l aibă în centru pe Mihai Viteazul, o frescă a întregii sale vieți. Pot visa, nu-i așa?

Dacă ar fi să trag linie, la câtva timp după ce am citit cartea, pot spune că mi-a plăcut. Am fost dezamăgit de ea doar pentru că nu a fost Doamna Chiajna, dar asta nu era cu putință. Din șase romane istorice am citit două și cam asta mi-ar fi clasamentul, deși nu cred în topuri.

Recomandarea este una pozitivă. Dacă aveți ocazia, citiți-o, este un roman excelent de atmosferă, îmbibat în detalii istorice și folclorice de profunzime. Iar când vine vorba de narațiunile pline de acțiune și intrigă politică este iarăși la înălțime.

Project Hail Mary. Impresii la cald

Dacă după ce vezi trailerul pentru Dune. Part III mai ai timp să vorbești despre filmul ce urmează, s-ar putea să fie chiar bun.

Lăsând gluma la o parte, ce combinație mai bună între o zi ploioasă și un București dotat cu o sală de IMAX mai poți găsi? Așa că m-am așezat pe un scaun ce mi s-a părut la început a fi prea jos, dar care a avut un efect de a te absorbi de-a dreptul în pelicula. Și m-am trezit pe deplin intrat în lumea inventată de romancierul Andy Weir. Da, filmul despre care vorbește toată lumea este inspirat dintr-o carte. Apărută la editura Nemira și evident îmbogățită cu un tiraj nou venit în întâmpinarea cinefililor care vor mai mult Grace și Rocky.

Despre ce vorbim când ne gândim la film?

Project Hail Mary nu prea are echivalent în limba română. Cineva care urmărește fotbal american pricepe jocul de cuvinte. În acel sport, există un moment în care echipa care are mai puține puncte (sau cum le-o zice) și lansează un atac disperat care poate schimba soarta partidei. Este o Hail Mary, totul sau nimic, punându-ți toată energia în acel atac care la fel de bine poate să eșueze.

Cam asta-i miza filmului, doar că la o scară mult extinsă. Soarele este consumat de creaturi microscopice, acest proces ducând la o catastrofă lentă și la posibila extincție a vieții pe Pământ. Cei mai buni oameni de știință au pus laolaltă cele mai bune resurse pentru o călătorie. Privind înspre stele și-au dat seama că și alte stele au soarta Soarelui nostru. Toate în afara de una care a scăpat nevătămată. Hail Mary-ul, jocul de totul sau nimic, al savanților înseamnă trimiterea unui echipaj pentru a vedea care e motivul pentru care steaua supraviețuiește și cum ar putea ajuta planeta noastră.

Dar dacă planul ar merge cum trebuie n-am avea o poveste, nu-i așa? Așa că ne trezim cu un astronaut hăbăuc, aparent rătăcit pe o navă spațială aflată la zeci de ani lumină de Terra. E singur pentru că ceilalți doi însoțitori au pierit în coma indusă. Totuși, când credea că va trebui să-i dea de capăt de unul singur, se trezește cu un însoțitor neașteptat alături de care va încerca să realizeze imposibilul.

Andy Weir și-a mai văzut o altă carte ecranizată în anul 2015 cu Marțianul, un alt film apreciat și popular la vremea lui. Acela a fost puțin diferit pentru că Mat Damon n-a avut niciun companion neobișnuit și a fost nevoit să-și petreacă mai mult timp crescând culturi de cartofi.

PHM, ca să câștigăm timp este diferit din mai multe puncte de vedere. Comparativ cu predecesorul său nu pierde atât de mult timp încâlcindu-se în noțiuni științifice. Marțianul are momente în care te simți ca un elev scos la tablă. Aici, vorbăria savantă e redusă la minim, e digerabilă și aproape nu se simte. Asta poate fi un punct în plus sau în minus, depinde de unde vii ca cinefil pasionat de SF sau unul care pur și simplu vrea un film bun.

Miezul emoțional al filmului este relația dintre Ryland Grace, protagonistul uman și Rocky, protagonistul extraterestru de pe Eridani. Total diferiți, vor găsi puncte comune care vor dezvolta o prietenie greu de crezut. Filmul face o treabă excelentă într-atât încât în momentele tensionate, ajungi cu inima-n gât neștiind care va fi soarta personajelor. Da, mi s-au umezit ochii, sunt nevoit să recunosc. E genul ăla de film.

Trebuie să zic puțin și de prejudecata care mi s-a strecurat în minte urmărind relația ce se dezvolta între cei doi străini. Totul pleacă de la romanele lui Cixin Liu despre pădurea întunecată. Două specii extraterestre nu s-ar ajuta benevol, mai degrabă una ar lăsa-o pe cealaltă să fie devorată pentru a-și salva propria planetă. Totuși, Weir nu este deloc susținător al acestei teorii, deși ar merita poate să fie atinsă. Cine știe, în carte poate se vorbește despre ceva similar.

Revenind la film, am ales să-l văd în IMAX pentru imagine. Cadrele filmate de Roger Deakins cu multe filme excelente la activ (Blade Runner 2049, Dune etc) sunt tablouri în mișcare. Există o secvență (da, aia) care efectiv te lasă cu gura căscată. Pur și simplu, stai pe scaun dar faci pasul dincolo de ecran și experimentezi nemijlocit un alt tărâm. Ar trebui menționat aici și magicianul sunetelor, Daniel Pemberton (), care a creat o coloană sonoră remarcabilă și memorabilă.

După atâtea filme nu am găsit încă spațiu să-l apreciez pe Ryan Gosling. Dincolo de aparențe, omul este un actor bun. Joacă rolul savantul nerdy care nu se potrivește suficient de bine. În unele pauze l-am conectat cu La La Land sau The Fall Guy, demonstrând că e capabil de roluri versatile. Mai târziu mi-am reamintit că a jucat și Blade Runner 2049, nefiind străin de roluri SF.

Neapărat trebuie menționată și Sandra Huller, cea care joacă rolul principal feminin, tipul stoic și devotat. Cei doi sunt un tandem savuros, reușind să producă și câteva secvențe mai grele și de suflet inclusiv scenele ce țin de petrecerea de pe portavion. Nu zic mai multe, că noah, aveți filmul de văzut.

Rocky e fascinant. Și adorabil. Nu că m-aș fi gândit că aș cumpăra un Funko Pop sau un pluș în forma lui. Întreaga civilizație este prezentată inventiv, iar interiorul navei sale este de-a dreptul copleșitor și ieșit din comun. Mai mult decât atât, reușește să fie perceput ca uman de către public și de către Grace.

Multă lume îl compară cu Interstellar, iar unele asemănări de bază pot fi ușor dibuite. Dar nu cred că există vreo cursă între ele. Personal, în unele puncte mi-a adus aminte de Arrival (ecranizat după o povestire scurtă scrisă de Ted Chiang), referitor la dialogul dintre două civilizații străine. Eu aș spune că în loc să comparăm și să împungem, mai bine să ne bucurăm de astfel de filme bine făcute și care tratează problemele legate de spațiu.

Totuși, ca paranteză, recunosc că într-o anumită secvență am avut aceleași trepidații ca în scena andocării din Interstellar, deci cel puțin în acel punct, găsim ceva asemănător.

Project Hail Mary e bun și pentru că arată bine, sună bine și are un extraterestru simpatic. Dar este bun și datorită mesajului său. Mi-a adus aminte de Superman și Fantastic Four, filmele de anul trecut care au avut aceeași naivitate și optimism cum rar mai vezi la cinema. Au fost momente în care am rămas cu zâmbetul pe buze și cu o stare de bine pe care mi-a creat-o filmul. Toate acestea sunt argumente suficient de bune pentru a vedea filmul cât încă este la cinematografe. Și poate, dacă chiar v-a plăcut să citiți cartea. Cu sau fără posterul filmului pe ea (sorry, Nemira).