O zi cumva istorică

 Nu-i așa că există situații în care abia după un timp îți dai seama ce s-a întâmplat cu adevărat? Treci prin ele sau ajungi față în față cu noul și abia atunci realizezi că se dezvoltă ceva mai profund decât o simplă alegere.

Ca să nu mai bat câmpii, ieri am fost la Cetatea Aradului. Finally, după atâta timp, am reușit să trec de poartă și să văd și eu cum arată pe dinăuntru (cât ni s-a permis). Dacă nu era ocazia specială legată de Ziua Armatei mai aveam de tânjit, dar uite cum s-au aliniat stelele! Au fost ocazii și în trecut, dar de obicei eram în alt capăt de țară așa că oferta era nulă.

Și odată ce am intrat acolo și am făcut câteva fotografii clădirilor din centrul careului mi-am dat seama de un lucru. Practic, pe tăcute, s-a încheiat o epocă, dar ecoul e încă la fel de puternic. Ce vreau să zic cu asta? Să revenim în vremurile bune ale anilor de liceu.

Undeva prin 2010, după cum am mai povestit mi s-au împletit în spatele urechilor două pasiuni, istoria și fotografiatul. Eram proaspăt conectat la internet, eram un avid căutator al castelelor din România și acum la liceu aveam un oraș de explorat. Nu-l știam prea bine, chiar dacă am trăit în vecinătate. Făceam fotografii la întâmplare căutând informații despre clădiri.

Și apoi, nu mai știu cum, am dat peste Lista monumentelor istorice, o clasificare a celor mai importante clădiri. Asta era la începutul deceniului trecut când telefoanele aveau taste și o singură cameră cu pixeli reduși. Astfel, nu exista un catalog prea dezvoltat legat de ceea ce mă interesa, mai ales în Arad. Și atunci, am urmat un gând inovator: de ce să nu fac eu asta?

De atunci aproape un an și ceva am hălăduit pe străzile Aradului, căutând plăcuțele acelea maronii (sau roșiatice, depinde de rugină) așezate pe fațadele obosite. Nu că m-aș lăuda dar multe au apărut în spațiul virtual datorită mie. E drept, nu am știut să-mi fac reclamă, dar dovada e acolo. Vechiul meu blog, IstoriadepeLoculDoi a fost un catalog digital al acestei liste de monumente. Un efort amator, dar sincer.

Am mers pe bulevard, pe străduțe, în fața palatelor, bisericilor și a caselor simple, a monumentelor și așa mai departe. Una singură rămânea intangibilă, asemenea lui Moby Dick, cel vânat de Ahab. Cetatea era dincolo de limitele ambițiilor mele. Și m-am împăcat cu ideea. Apogeul tentativelor de a înfige harponul în zidul de piatră al fiarei s-a întâmplat pe 2 mai 2011.

De dimineață colegii aveau de dat teza la geografie, urma bacul. Eu evident, eram liber pentru că aveam istoria. Dar am venit cu microbuzul la ora stabilită, doar că în loc să merg la școală am cotit-o pe pod și am trecut prin jurul cetății, făcând câteva fotografii neclare concentrate mai mult pe vegetația ce înconjura monumentul. Era destul de rece, plouase, dar asta nu m-a împiedicat să-mi duc la îndeplinire datoria.

Iar ieri am ajuns în sfârșit înăuntru, după atâta amar de timp. Chiar dacă n-am mai ținut în atenție acea listă ce numără vreo 120 de monumente (mi-e lene să verific), cu siguranță cetatea a rămas ultimul de bifat. Și după această lungă pauză mi-am încheiat numărătoarea.

 

Dar asta nu înseamnă că am terminat-o cu clădirile vechi ale Aradului. Nici pe departe...

Inevitabila fractură a sufletului

 Da, recunosc, aș fi putut alege un titlu mai puțin extravagant, dar dacă pot asigura de ceva, este faptul că nu e clickbait. Chiar despre asta am să scriu mai departe. Ah, subiectul postării, uitasem. Mă pun să schimb titlul blogului.

O nouă rebranduire după una mai veche. Cronicile lui Cezar sună un piculete banal, prozaic, l-ar trimite pe călătorul digital înspre pagini inspirate din opera lui Shakespeare. Să fim originali, chiar dacă dăm la o parte supranumele roman. Cum se va numi blogul de acum nainte, pentru o vreme măcar? Simplu: Cronicile nomadului.

Nu e ceva trăsnit pe moment, poate doar decizia în privința numelui. E reprezentativ pentru mine și zilele astea am rumegat puțin situația care m-a dus la adoptarea acestei noi titulaturi. Și totuși, care-i faza?

Când te gândești la un nomad primul gând ar fi acela al hainelor lungi, al capului înfășurat într-un turban, al deșertului larg deschis, al caravanelor și oazelor atent împrăștiate într-un tărâm neprielnic. Sau la cai mărunți, bine alergați, la invadatori ce vin de departe glăsuind în limbi ascuțite, purtând la brâu hangere la fel de tăioase.

Nomadul e omul care a plecat de acasă. E într-o călătorie ce poate ține ani de zile. Are un scop sau e în căutarea acestuia. Știe că nu-l poate găsi într-un singur loc așa că hălăduiește pe drumuri mirosind oportunitățile. Uneori pare că se învârte în cerc, alteori în linie dreaptă. Sau e mereu nevoit să o ia de la capăt, în conformitate cu prioritățile sale. E un om al provizoriului, niciodată oprit prea mult într-un loc, dar căutând un cămin.

Și totuși aici apare fractura. Pentru că este un om care mereu este cu ochiul pe drum știind că lumea e largă iar clepsidra vieții sale nu este infinită. Vrea să cuprindă cu privirea cât mai mult. Dar în același timp, în drumuri lungi, îl înhață dorul de casă, de locul unde îi e bine. Așa că mereu va înainta șchiopătând, căutând să revină în portul care-i păstrează esența.

Ce legătură ar putea avea asta cu mine? O singură dată am fost călare pe o cămilă și sper ca acea experiență să fie singulară. Într-un fel, asemenea multor oameni, și eu sunt nomad. Nu doar fizic, pentru că m-am mutat dintr-un oraș în altul. Poți să fii călător chiar dacă stai pe loc. Asta e frumusețea din spatele numelui.

Un nomad trăiește la margine, pe muchia dintre mai multe realități și asta e ceva ce pot înțelege bine. Niciodată nu am simțit că mă pot așeza cu ambele picioare pe un podium. E singura situație în care mă pot asemăna cu un balerin, stând pe vârful degetelor și alegând de ici și colo contururi a ceea ce mă fascinează.

Nu pot sta locului, nu pot găsi o sticlă în care să mă pot turna pe de-a ntregul. Sunt atâtea arome care mă tentează încât e greu să decid. Le iau pe toate la rând, le uit cu anii, mă întorc la ele, într-un ciclu care probabil într-o zi se va opri.

Nomadul are alt nas față de cel static, care știe ce vrea. Fiecare dorință distinctă, fiecare plăcere unică îl face diferit, îl împinge mai aproape de drumul care-l tentează. Staticii se pot găsi încolonați, cu privirea drept înainte și fără a dori vreodată să o întoarcă. Dar fiecare întrebare a nomadului e un pas care îl depărtează de acest alai al rutinei.

Poate e important de menționat că nomadul, de cele mai multe ori, nu e înfumurat. Cine citește ar putea crede că-și dă aere și se crede special. Nu e cazul, în cele mai multe situații. E doar conștient și împăcat cu faptul că nu este ca alții. Știe că e despărțit de aceștia și nu se poate conforma. Nu e făcut să umple rândurile unei adunări pe care nu o înțelege.

Își preferă gândurile, tăcerile, paginile tipărite sau cele iscălite de el însuși. Sau desenele, portativele pe care își țese sufletul. E de neînțeles pentru cei mai mulți și e normal. Nu toți au chemarea deșertului. Și deșertul nu trebuie să fie undeva departe, ci aproape, acolo unde îl atrage șoapta pe care doar el o aude și căruia doar el îi poate răspunde.

Așadar, Cronicile Nomadului. Asta începe de acum înainte, luând sub aripă și ce a fost înainte. Când oi găsi timp, am să scriu despre mai multe, orice-mi vine în minte. Sper eu suficient de interesant și pentru alți nomazi care trec pragul, dar și pentru ceilalți care vor să vadă pe unde ajunge dorul de ducă al pelerinilor.

La bună reîntâlnire!

 

 

Sursa foto: https://unsplash.com/photos/Ds-txNP9G5o