Zece ani prin lentilă

 

Astăzi este o aniversare specială pentru mine. Nu am să merg la fentă cu un start fals, vă zic de la început, că se vede și-n fotografie.

Dacă o luăm cu începutul, de mic mi-a plăcut să fac fotografii. Și încă dinainte de adolescență am avut în mână un aparat de fotografiat care să-mi satisfacă dorința după cadre bune. Nu zic că de la început am fost priceput (sau că acum sunt), dar era o pasiune și o încântare a ochiului.

Când am mers la liceu am avut primul telefon mobil cu cameră, pe care l-am folosit să fotografiez clădiri din Arad. Apoi, în 2011 am primit primul aparat foto cu patină aproape profesionistă. M-am slujit de el bine, în primii ani de Capitală până în 2013. Da, acum zece ani, chiar pe 14 februarie 2013, am primit al doilea aparat foto, mai bun, care este și astăzi în uz.

A devenit un accesoriu de nelipsit. Îl purtam cu mine de fiecare dată când ieșeam în oraș, cu gândul că cine știe dacă nu m-apucă și vreau să fotografiez vreun cadru care-mi iese în cale. Și astăzi fac la fel. Oricând plec undeva, îl așez în rucsac și dacă timpul o cere, iese la iveală ca o armă legendară.

Mi-a plăcut de el și încă îmi place, chiar dacă a îmbătrânit. De fapt, nu-i faptul că a îmbătrânit, ci că a fost rănit în luptă. De când am plecat din București a intrat pe un drum al uzurii, pe care l-am ajutat și eu din nefericire. L-am scăpat pe jos de vreo două ori, cu un efect destul de permanent. Dar să știți că, oricât de lovită îi e carapacea exterioară, în interior e la fel de eficient și face fotografii la fel de bune.

Mi-e greu să mă despart de el, mai ales când știu când încă merge, și merge bine. Dacă ar fi unul nou, ar rămâne un fel de competiție între ele. Și știu că probabil că în curând o să vină momentul în care probabil se va defecta cu totul, dar aș vrea ca până atunci să profit la maxim de el.

Nu prea mai am multe de spus, sincer am ajuns la limita cuvintelor. Nu prea știu ce pot spune mai mult despre un aparat foto, în afară de faptul că e încă bun, și sper să-l mai folosesc, chiar dacă nu va mai prinde aniversarea de 15 ani. Atunci o să stea într-o vitrină, ca exponat de mare valoare.

Și în încheiere, am să scriu locurile pe unde m-a însoțit în acești zece ani de serviciu loial

 

Macea, Sânmartin, Curtici, Șofronea, Arad, Sântana, Lipova, Cuvin, Vinga, Mailat, Pâncota, Șiria, Vladimirescu, Beliu, Bocsig, Apateu, Socodor, Nădlac, Pecica, Odvoș, Timișoara, Lugoj, Sânnicolau Mare, Mașloc, Oradea, Băile Felix, Salonta, Cluj,  Deva, Hunedoara, Simeria, Orăștie, Alba Iulia, Abrud, Zlatna, Sibiu, Brașov, Moeciu, Târgu Mureș, Sighișoara, Reghin, Săpânța, Moisei, Caransebeș, Băile Herculane, Orșova, Turnu Severin, Târgu Jiu, Cozia, Craiova,Cernica, Sinaia, Pitești, Curtea de Argeș, Târgoviște, Ploiești, Slănic Prahova, Câmpina, Peretu, Buzești, Constanța, Vatra Dornei, Suceva, mănăstirile din n Moldovei (nu toate), Matca, Tecuci, Tâmboiești, București, Novi Sad, Belgrad, Budapesta, Viena, Praga, Nurnberg, Mannheim, Varșovia, Cracovia, Auschwitz, Chișinău, Edineț,  Istanbul, Cairo, Addis Ababa, Ghimbie

 

 

Bonus foto: la distanță de zece ani palatul Bohuș; prima imagine din februarie 2013 când încercam prima dată aparatul, iar a doua de ieri, când am trecut pe lângă clădire știind că o să fie de folos pentru acest colaj

Am văzut Titanic

 Nu știu dacă aș fi zis că mai poți scrie ceva nou despre Titanic în 2023, dar cred că putem scoate ceva la iveală.

Mi-a stat pe limbă de ceva vreme să revăd filmul, acasă. Dar când am văzut prima dată reclama de la Cinema City, că urmau să relanseze filmul în cinema, mi-am zis că se aliniază stelele pentru a mi se îndeplini dorința.

Înainte de a spune ceva despre experiența de acum, nițică arheologie. Pentru că am fost acolo, am trăit pe viu acei ani în care Titanic era cel mai mare film ever, în care cel mai nou film cu supereroi era Batman și Robin, și nici gând de Iron Man sau MCU. Am prins valul din plin, așa că de când a început filmul am plutit în nostalgie pură.

Pe atunci aveam cinci ani, un televizor cu patru canale, o colecție mare de cartonașe și mult timp liber. Așa că în momentul în care James Cameron și-a lansat filmulețul am fost pregătit să-l văd cu ochii larg deschiși.

Nu-mi aduc aminte când l-am văzut prima dată, e cumva ironic. Cu siguranță la TV, pentru că cinematografele erau un tărâm necunoscut pentru mine atunci. De fapt, nu prea puteai scăpa de Titanic în zilele acelea. Toată lumea vorbea despre, elogia și parodia filmul. Așa îți dai seama că vorbești de un fenomen cultural de proporții.

În anul următor, am mers într-o vacanță la niște rude, și chiar dacă timpul trecuse umbra fenomenului încă nu se disipase. Și țin minte că acolo am văzut filmul de cel puțin trei-patru ori în probabil tot atâtea zile cât am stat acolo. L-am văzut pe casetă. Casetă video. Deja se cască o prăpastie tehnologică de 25 de ani. Asta însemna că pe atunci nu puteam scoate din buzunar vreo dispozitiv, și să-l revăd vreo scenă când aveam chef. Eram la cheremul celui care avea o copie și care o punea la dispoziția celorlalți.

Un alt fel în care Titanicul mi-a marcat copilăria a fost prin cartonașe. Alte vremuri, alte relicve. Pe timpul meu, cei ce voiau să scoată bani de pe copii puneau la bătaie niște cartonașe inspirate în general din filmele populare ale momentului. Încă îmi aduc aminte cartonașele cu Titanic și un album pe care m-am luptat să-l completez. Cumpăram gumă de mestecat la greu ca să fac rost de abțibilduri. Am avut o copilărie mișto...

Și o ultimă informație pe care nu o neg, nici nu o afirm, s-ar putea ca în aceeași perioadă copilăroasă să fi avut o jucărie, un Titanic care  se transforma în robot. Și s-ar putea să-mi fi fost companion în multe din băile pe care le făceam, intrând la apă, dar plutind. Oricum, timpul a trecut și Titanicul a rămas o amintire. Am văzut multe filme la viața mea, dar acesta a rămas mereu ca un Film.

Așa, revenind la ziua de 12 februarie 2023. Am văzut Titanicul. Cum a fost? Răspuns scurt și poetic: ca o clipă. Trei ore bătute pe muchie care au trecut pe nesimțite. Alte filme de o oră jumate le suferi, pe acesta l-am sorbit. Altfel nu pot zice. A fost cu adevărat formidabil.

Tot așa după ce s-a terminat, și Celine Dion a început să cânte cum My Heart Will Go On, nu am putut decât să tac. M-am simțit epuizat, dar într-un fel bun, acea stare de totală picurare a atenției. Pot spune că am fost în film, m-am plimbat pe coridoarele elegante, am fost în apa înghețată și așa mai departe. Așa arată imersiunea într-un film. Rar mi-a fost dat o așa senzație.

A fost conștiența faptul că te afli în fața unei opere de artă, și nu poți decât să deschizi sufletul și să lași ca frumosul și talentul să te cuprindă. Pur și simplu. Ca și cum s-ar trezi un fior adormit, elementar, o legătură cu înaltul, exact ca atunci când asculți o piesă clasică executată la perfecție, sau când privești un tablou al unui pictor ce și-a așezat tot talentul pe șevalet.

Fiecare scenă, fiecare platou și toți actorii, au fost la înălțime. Decorurile recreate și având o viață a lor. Un scenariu bine închegat și cursiv. Muzica lui James Horner, care te înalță pe valuri sau te sfârtecă pe măsură ce dezastrul crește în intensitate. Despre toate astea s-au vorbit și nu are rost să le repet.

Și ultimul lucru care mi-a trecut prin minte când priveam acest spectacol excelent. Auzisem că într-un interviu Cameron a zis că Avatar, cu filmele încă nefilmate vor reprezenta opera lui de căpătâi. Adevărul e că un autor nu-și hotărăște posteritatea și cred că Titanicul e la un nivel pe care Avatar nu-l poate atinge (s-ar putea să mă înșel, nu zic 100%; dar va fi tare, tare greu).

Pe lângă asta, am recunoscut zeci de actori, din roluri din alte filme, mai bune sau mai proaste. Dar toți pot spune, am jucat în Titanic, mi-am vărsat toată energia în filmul ăla, care va rămâne și după moartea lor. M-am gândit și la James Horner, a cărei coloană sonoră a câștigat Oscarul. El a murit acum câțiva ani, dar muzica asta rămâne pentru generațiile viitoare.

Mă gândeam la eternitatea operelor. Un autor, orice ar compune, poate doar visa la viitor, și la spectatorii talentului său. Titanicul va rămâne o relicvă, un pocal în care s-a vărsat multă transpirație și talent. Poate va apărea în cinematografe și la aniversarea a cincizeci de ani de la lansare. Pe atunci, toți vor fi mai împovărați de vârstă, vor arăta la fel ca Rose din începutul filmului, dar pelicula îi va prezenta totdeauna tineri. Pentru că arta înaltă nu are vârstă, ci rămâne peste timp și are darul de a inspira și emoționa pe cei ce-și deschid inima în fața unui astfel de fenomen rar.

 

Și asta e ceva ce merită cu adevărat văzut pe marele ecran.

O aniversare (literară) de acum zece ani

 Nu am vrut să scap ziua de astăzi printre degete, pentru că are importanța ei în parcursul meu de până astăzi. Să-i spun un punct de cotitură nu-i o exagerare prea mare. E adevărat, relevanța ei este mai degrabă personală, dar sper ca în timp să poată fi împărtășită de alți viitori probabili cititori.

Ca să scurtez poliloghia, pe 3 februarie 2013 nu am scris vreun capitol dintr-o carte scornită în minte, ci am notat un fel de rezumat al acelei cărți. Nu știu dacă am zis sau nu, de scris pentru mine o făceam de prin 2002 așa că nu-i mare lucru. Dar cum spuneam aici a fost o cotitură.

Până atunci, în general ceea ce am scris eu era arondat în primul rând genului SF. V-am plictisit repetând în câte feluri m-a influențat Asimov, așa că nu insist. Primele mele tentative de scris au fost o reinterpretare a două saga, Star Wars și Fundația, dar spuse pe limba mea, tot mai distinct pe măsură ce îmi cream lumea mea.

Dar prin 2013 am schimbat macazul. A fost un an bogat în adaptări cinematografice. Apăruse Mizerabilii, Marele Gatsby și Anna Karenina. Eram capturat de literatura clasică și am citit opera lui Victor Hugo, marcând un plonjon în alte cărți de aceeași factură. Cred că și asta a influențat geneza cărții acesteia.

Nu am să zis multe despre ea pentru că sper să apuc ziua când o să o văd publicată. E-n proiect, dar nu anul ăsta. Altele sunt prioritățile mele. Ceea ce contează e că era o operă de ficțiune, plasată într-un oraș inventat de mine, dar cu acțiune care se desfășura în anul 2013. Era un start. De aici drumul se făcea drept până la momentul în care am ținut în mână primul volum din Labirinturi de lut. Cu o schiță și câteva imagini amestecate ce aleargă prin minte.

Aceste mici schimbări ne motivează să mergem înainte. Toți au trecut pe acolo și acestea au ajuns să-i reprezinte. E important să ne aducem aminte de ele pentru că fiecare cărămidă dintr-un zid are aceeași greutate și importanță pentru durabilitatea sa.

Parabola raței

 Îmi aduc aminte o imagine simpatică pe care am văzut-o cu mulți ani în urmă și care mi-a rămas în minte. Nu o postez că nu știu care-s drepturile de autor cu privire la ea, dar v-o povestesc. Erau mai multe animale aliniate, și fiecare vorbeau despre ceea ce-și doreau. Un câine spune cât i-ar plăcea să zboare, un pește spune că i-ar plăcea să meargă iar o pasăre spune cât i-ar plăcea să înoate. Iar la capătul liniei se afla o rață care spune cu zâmbetul pe buze: eu le pot face pe toate.

Dincolo de factorul amuzant al acestei imagini, cred că este o poveste care rezonează cu fiecare dintre noi. De dragul parabolei, să ne punem cu toții pene și să zicem că fiecare suntem păsări, așa cum le vedem în cărțile de zoologie și pe National Geographic.

Și în acest peisaj ornitologic rațele ies cu ușurință în evidență. Motivele le vedem mai sus. Dacă rața vrea,  zboară. Dacă are chef se lasă pe un râu și înoată după pofta inimii. Dacă îi e foame pătrunde pe solul tare și măcăne până la destinație. Rațele le pot face pe toate. Și de aceea ajung să fie invidiate.

Rațele atrag invidie și sunt râvnite ca find modele. De ce nu poți fii și tu ca rața aia? Uite rața aia a putut, tu de ce nu poți face așa? Rațelor le iese totul bine, tu ești vai de capul tău. Mi-aș fi dorit să fii și tu rață să mă pot mândri cu ceva. Vorbe pe care le aud puii de pasăre în anii maturizării.

E ușor de înțeles care e problema în toată ecuația asta. Nu toate păsările sunt rațe. Nici pe departe. Unii sunt pelicani, alți pinguini, iar alții struți. Evident unii sunt papagali, dar despre aceștia nu poți vorbi mult că-ți spun repede ciocu mic. Revenind la lucruri serioase, există o diversitate de pene care face aproape imposibilă această metamorfozare în rață.

Unii încearcă să fie rață. Își vopsesc penele, încearcă să plutească, sau mai degrabă se luptă să nu se înece. Poate încearcă să  zboare și apoi își numără oasele rupte. Toate acestea pentru că cineva e nemulțumit și vrea ca puiul lui să fie rață, să fie cel mai cel. Unii poate reușesc să devine pseudo-rațe, să joace un rol, chiar dacă arată ridicol și toată lumea tace când vede ditai struțul care se dă drept rață, doar pentru a mulțumi pe altcineva.

Dar nu toată lumea e rață, și asta e foarte bine. Fiecare pasăre ciripește pe limba ei și asta e bine, e necesar am putea spune. Struțul de care vorbeam e o pasăre care aleargă repede, care e la ea acasă în deșerturi. Un pinguin e echipat special pentru traiul arctic. Un păun e admirat tocmai pentru grația sa, pentru frumusețea penelor sale.

De ce le-ai cere unor astfel de păsări să renunțe la ceea ce le face speciale pentru a putea deveni rață, chiar dacă asta e la modă și aduce un alt fel de popularitate? Fiecare pasăre are loc ei. Un struț și-ar rupe picioarele pe banchiza arctică, un pinguin ar muri de cald în deșert. O găină care ar zice că e rață și-ar sfârși viața în impostura ei pentru că nu poate în mod natural să zboare.

 

Și-acum, dacă dăm la o parte penele, s-ar putea să învățăm niște lucruri importante despre noi înșine

fotografie făcută în parcul Romanescu din Craiova, decembrie 2022