Căderea lui Hyperion. Recenzie

Sau cum ar spune americanii, a beautiful mess...

Recunosc, nu mi-am adus aminte multe detalii de la prima lectură. Dar pe parcurs, unele detalii mi-au re-răsărit în minte. Au trecut totuși câțiva ani de când am pus prima dată mâna pe cartea asta. Pe atunci nu citisem Hyperion și văzusem în asta un dezavantaj. Azi nu mai e la fel. Există un scurt rezumat narativ în primele pagini ale cărții. E un mod bun de a-ți valida orele pierdute citind sute de pagini.

Căderea lui Hyperion e total diferită de Hyperion. Prima e un bufet suedez cu de toate, dar aici totul e constrâns la un singur fir narativ care conduce înspre un punct culminant de-a dreptul hollywoodian. Și Simmons execută partea asta bine de tot.  Ăsta probabil că e punctul cel mai tare al cărții și anume că te prinde și vrei să afli care va fi sfârșitul aventurii  pelerinilor, dar mai ales cum se va încheia războiul care evoluează din prost în mai prost pentru Web.

Și cam asta o fost partea pozitivă. Hmm, nu știu ce fel de reacție să am. Nu pot spune că a fost o carte proastă și că mi-a displăcut. Are părți bune, dar acestea sunt îngropate sub multe elemente care sunt în plus. Narațiunea se apropie de cea a lui RR Martin, descriind pașii unor călătorii într-un mod muuult prea detaliat. De asemenea, nu am simțit coeziunea dintre pelerini. Asta vine de la Hyperion, roman în care ei nu prea împart scene între ei care să-i lege. Nu trebuia mult, dar simt că acelea au lipsit.

Poate ar trebui să menționez că am citit Ilium/Olympos mai demult și sunt conștient de faptul că Simmons știe multă literatură și vrea să se asigure că și noi realizăm acest lucru. Referințele literare sunt neîncăpătoare și uneori distrag de la acțiune. Nu zic că toate sunt rele și fundalul preluat din poemele lui Keats și aduse într-un viitor război e fascinant.

Asta nu-l scoate însă de pe orbita clișeelor. Data trecută n-am vorbit despre ușurința magică cu care femeile cad în brațele bărbaților fără mare opoziție. Acum însă ne trezim nas în nas cu un conflict între mașini și oameni, explorat de mulți scriitori. Fără a oferi vreun spoiler, în parte evenimentele par a semăna cu un mic Jihad Butlerian recoafat din Dune, având unele teme ecologice și încărcate cu o nuanță puternică de nihilism.

Și concluzia! Nu știu ce părere am despre final. Tot pomenea el de deus ex machina la un moment dat. A fost ceva neașteptat, cu siguranță. Și în același timp certifică faptul că relația Sol-Rachel constituie nodul afectiv al cărților, mai mult decât orice altă relație dintre personaje. Cred totuși că mai sunt unele lucruri de priceput din ultimele 2 cărți.

De aceea nu zic nicio recomandare. E o serie interesantă, dar la fel ca orice serie, are nevoie de o concluzie definitivă. Și o să o așteptăm după Rise of Endymion. Cartea este în regulă, ok, își merită aprecierile, deși ar fi cam de eșalon doi, după părerea mea actuală. Până la alte ordini de idei, spor la cărți!

Hyperion, Dan Simmons. Recenzie

Pfff, fantomele trecutului mă bîntuie. În liceu am citit Căderea lui Hyperion și îmi aduc aminte că am fost impresionat de conceptele pe care le-a dospit autorul. Și de Shrike, wow ce creatură! În rest, nu destul ca să mă conving să citesc continuările (btw, Nemira, e mișto cu 18 re-editare Dune, dar ce-ați zice de cărtile 4 din seria asta puse pe rafturi? Că zice lumea că îs bune).  

Speaking off, hai să vorbim despre Hyperion. Acum că am ultimele 2 volume în limba engleză vreau să citesc cap-coadă seria și apoi să-i pun cruce. De data aceasta am pornit ca oamenii normali cu primul volum publicat de Dan Simmons în 1989 (thanks, Wikipedia!) pe care am împachetat-o cam în 3 zile de lectură. Chiar dacă e o cărămidă de carte de aproape 800 pagini se citește ușor. Sau au fost unele pasaje pe care le-am citit în dungă.  

Detalii tehnice: cartea asta e de fapt șase nuvele strînse laolaltă într-un coș cu fructe de diferite gusturi. În centrul este planeta Hyperion cunoscută pentru prezența unor artefacte temporale insolite numite Criptele timpului pe unde hălăduie un monstru ucigaș ridicat la rang de zeitate de niște oameni pe nume Shrike. Oamenii fac pelerinaje pe planeta asta sperînd să-l întîlnească pe Shrike și înainte de a fi uciși să le îndeplinească o dorință.

În toată tărășenia asta se leagă șapte personaje curajoase care iau parte la ceea ce ar putea fi ultimul pelerinaj pe planeta Hyperion din cauza unui război ce se va abate peste aceasta. Șpilul cărții și motivul pentru care este atît de populară poate fi rezumat în expresia Canterbury tales în spațiu. Șase nuvele povestite de călători în drumul spre Cripte. Fiecare oferă o nouă perspectivă și o altă fațetă călătoriei lor nebunești. Și fiecare dintre ele variază în calitate, evident. Trebuie totuși apreciat efortul de a le face cît mai distincte, de la horror, la detective story și pînă la...abureli autobiografice.  

Gînduri. E o carte ok, dar n-aș putea spune mai mult de atît. Poate chiar bună, pentru că Simmons creează personaje destul de veridice, cu toate că majoritatea ni se fac cunoscute venind din trecut. Da, la timpul prezent există foarte puțină acțiune de-a lungul cărții, mai degrabă pregătirea personajelor pentru a asculta o nouă poveste de viață. Baiul e că de multe ori pe lîngă calități, aceste personaje se împiedică în unele clișee familiare genului literar în care operează.

Cartea nu are un final bine definit. Fiindcă scriu asta în 2019 pot spune că este exact ca Avengers: Infinity War.  Piesele sunt așezate pe tabla de joc, totul este pregătit și acțiunea va începe cu adevărat peste 800 de pagini în volumul al II-lea. Yey! E un pariu destul de mare al autorului. Eu zic că o problemă va fi menținerea în aer a tuturor bilelor pe care le-a aruncat în sus. N-am pomenit nimic de Expulzați, grupări de inteligențe artificiale, cruciforme, John Keats și probabil alte elemente care mi-au sărit din minte. Om vedea.

Per total, reacția crește dinspre indiferență înspre interes. E o carte ambițioasă care preia teme complexe pe care le tratează cum poate mai bine (sau măcar le începe) punîndu-te pe gînduri. Dar stilul lui Simmons îl apropie de Asimov pentru care personajele nu sunt neapărat atît de importante. Nici nu aș avea prea multe de spus pentru că nu am văzut pagina pe care scrie Sfîrșit și care este esențială pentru o recenzie, chiar și una pîrlită. Și recomandări...după Cădere mai vedem dacă Hyperion se mai ridică la aceeași înălțime.