Micul Arad

 

Să încep spunând ceva despre mine și felul în care-mi operează mintea. Când vine vorba de lucrurile care mă interesează le văd în două dimensiuni. Una nebuloasă, în care toate există într-o formă fără frontiere aparent nemărginită. Cealaltă este una strictă, numărată până la ultimul fir de păr din vârful capului. Dacă veți citi articolul veți înțelege ce vreau să spun.

M-am apucat să fac un mic album al Aradului. De mai bine de cinșpe ani tot fac asta, doar că până acum aveam în atenție vedetele, clădirile care au un je ne sais qoui ce te îmbie să le privești. Pe lângă acestea, în imaginația mea exista un fel de oraș infinit cu zeci de străzi pe care se aliniază alte clădiri vechi la fel de pline de istorie.

Adevărul este altul și acum l-am înțeles matematic. Aradul, oricât mi-ar displăcea să recunosc asta, nu este mare. Nici măcar nemărginit. Ceea ce eu numesc Arad, zona centrală unde se află clădirile care își au chirie și-n minte, este o regiune foarte restrânsă chiar din tot arealul urban. E drept, îți va lua ceva timp să ajungi prin fața acelor stele de care zisesem mai devreme, dar acela nu e nelimitat. Cu prețul unor crampe musculare, Aradul poate fi un oraș de-o zi.

Adică e fragil. E o imagine, o amintire, un vis al trecutului ce oricând poate trece. Și din păcate, pe alocuri este ros de nerăbdarea modernității ce nu-i mai înțelege rostul. Treceți pe stradă și veți vedea renovări și reabilitări care șterg micile detalii în care stătea sufletul proiectului. Rămân doar niște carcase, piese de taxonomie fără inimă ce nu mai spun mare lucru.

S-a pierdut deja foarte mult, înainte de vremea camerelor ce încap în orice buzunar. Clădiri inestimabile există în povești și arhive. În locul lor spații goale sau betoane. Adevărul progresului: înainte erau clădiri cu suflet, acum zidărie. Cutii în care se ascund cetățeni ascunși, discreți, lipsiți.

E un bun motiv să ne gândim de două ori înainte de a mai șterge un alt strat din acel Arad cu suflet. Este o poveste care se repetă pe tot cuprinsul țării, al lumii, în care se face loc viitorului zdrobind și schingiuind trecutul. În alte locuri, povestea se schimbă și oameni buni încearcă să împace două lumi. Ar fi frumos ca și Aradul să fie o astfel de punte între frumosul cuprins în piatră de mai demult și generațiile care-și pot aduce aminte că viața e mai mult decât un trai lejer într-o cutie cu de toate.

Problema celor trei corpuri, Liu Cixin. Impresii

 

Vă salută întârziatul de serviciu. Deși am citit cartea cu câteva săptămâni înainte, am tot procrastinat și nu am apucat să-mi așez gândurile pe hârtie. De fapt, sunt aproape gata cu cea de-a doua carte, la vreo 170 de pagini distanță. Așa că mă gândeam că poate e cazul să-mi bag și eu nasul.

Ar trebui să încep recunoscând că nu am intrat neștiutor în această serie. În primul rând, acum câțiva ani am ascultat canalul Quinn Ideas, preocupat în special de literatura SF. Iar cărțile lui Cixin sunt lăudate, așa că într-o zi am vrut să ascult o descriere a acestora prezentată de youtuber. Așa că în mare, îmi dau seama ce se întâmplă.

Norocul meu stă în memoria mea proastă. Cu cât trece timpul, cu atât ajung să uit noțiunile secundare. Așa că atunci când am citit (deja) cele două cărți, îmi dădeam seama unde se îndreaptă, dar nu mai știam prea bine despre ce este vorba.

A doua noțiune e tocmai această ultra-laudă la adresa cărților, știți voi, cea mai mare invenție de la apa caldă. Care poate fi un deserviciu pentru majoritatea cărților pentru că foarte rar se pot ridica la un astfel de nivel înalt. O carte poate să fie bună, interesantă, dar să nu rescrie alfabetul.

Totuși, ce este 3 Body Problem? Am să fiu englez pentru că sunt mai puține taste de bătut. Este un roman SF în care se recunoaște apartenența la genul thriller și polițist. În același timp este o carte care-ți provoacă mintea, te ia de mână și te urcă pe niște piscuri înalte ale științei. Și poate reușește să nu te asfixieze.

Povestea începe în trecut, în China perioadei Revoluției Culturale, o epocă de aur a comunismului, marcată de violență, distrugere și profunde rupturi societale și personale. Aici apare primul personaj, Ye Wengjie. O victimă a Revoluției în care își pierde tatăl, ea ajunge să treacă prin toate stadiile ajungând să lucreze în zona rurală a Chinei pentru înaintarea Revoluției. Aici intră într-un prim contact cu Baza Roșie, o locație secretă care are ca scop contactarea unor civilizații extraterestre.

Partea detectivistă se desfășoară în prezentul poveștii și-l are în centru pe Wang Miao, cercetător în domeniul nanotehnologiei. Acesta vede o numărătoare inversă desfășurată literalmente înaintea ochilor și primește o amenințare de a-și opri cercetarea. Concomitent află despre moartea altor oameni de știință care se sinucid aparent fără motiv. Și i se propune să intre în jocul Problema celor Trei Corpuri.

Pentru mine asta a fost partea cea mai interesantă a cărții. Nu am să spun prea multe pentru a nu strica surpriza, însă Cixin reușește să te facă implicat în acel joc. Având în spate personaje istorice care se confruntă cu crize, se caută o soluție științifică pentru a scăpa din aceasta. Chiar dacă de la un timp lucrurile se complică, este fascinantă acest periplu la hotarele cunoașterii.

Aș vrea totuși să menționez vag o asemănare. E o situație bizară pentru că dacă zic ce vreau, lumea și-ar da seama. Citind acele secvențe cu jocul video, gândul m-a împins repede la un alt roman science fiction care are o premisă cumva similară. Și finalul este de asemenea asemănător. E posibil să fie un omagiu, sau pur și simplu un drum comun pe care Cixin și celălalt autor l-au parcurs. Cine știe cunoaște, cine citește s-ar putea să-și dea seama.

Înspre final, toate aceste ițe care par depărtate se îmbină într-un mănunchi fascinant și o dezvăluire neașteptată. Nu sunt genul de persoană care se străduie să ghicească astfel de lucruri, așa că twistul m-a luat pe neașteptate. Ce se poate spune este că extratereștri ne-au auzit și vin încoace. Iar unii oameni îi așteaptă cu brațele deschise. Prin asta se pregătește terenul pentru punctul culminant dar și pentru al doilea roman.

Romanul rămâne la suprafață prin premisă și prin misterul său. La nivel stilistic mi se pare puțin slab, felul în care este alcătuit nu pare deloc organic, așa că trebuie să adaugi bunăvoință pentru a lipi laolaltă toate ideile. Însă, pentru mine așteptarea a meritat și finalul a fost satisfăcător.

Spre final mai ales, după ce aflăm în sfârșit care este motivația antagoniștilor, mi se pare că autorul s-a folosit puțin cam multe de unele clișee. De exemplu, unul din personajele mele preferate, detectivul Shi Qiang oferă soluția pentru capturarea unei informații.  Scena e una tipic hollywoodiană în care personajul care nu e băgat în seamă dă peste nas experților. Și mai sunt unele pasaje ce cad în capcana asta.

Mi-a plăcut și faptul că există totuși anumite pasaje ce au greutate emoțională. Povestea tragică a lui Wengjie este palpabilă, credibilă, din perspectiva a cuiva care a experimentat cele mai întunecate fațete ale umanității. De asemenea, relația dintre Wang și Dai Shi oferă cărții stratul de emoție necesară.

Ca să adun gândurile laolaltă, este un bun început al trilogiei. Acum că tot plutesc printre serii de cărți, i-aș da pentru moment o poziție bună. Cartea a doua de asemenea nu dezamăgește (deși o poate da în bară pe final). Poate ați auzit că se difuzează serialul pe Netflix și vreți ceva mai mult. E de luat, părerea mea, dar nu vă așteptați la o lectură facilă. E provocatoare, plină de personaje insolite și de concepte ciudate. 

Au revoir, Books Express

 

Pe când stăteam în București aveam un ritual pe care-l așteptam cu înfrigurare. Din timp în timp, mă urcam în metrou până la stația Aviatorilor. Ieșit la suprafață o luam frumușel de-a lungul bulevardului până ajungeam la o cotitură și treceam pe bulevardul Mircea Eliade, șerpuind pe lângă lacul Floreasca. Țineam drumul, urcând până la o intersecție. Acolo traversam, intrând într-o zonă pitorească, cu case mici până la o străduță, anonimă în catalogul bucureștean, dar importantă pentru că găzduia o oază specială. Acolo găseam Books Express.

Prima întâlnire s-a petrecut în zodia coincidențelor, deși acestea nu sunt agreate de oricine. Aș putea spune că era inevitabil, mai ales pentru mine cel care mereu era în căutare de noi surse din care să-și poată cumpăra cărți. De această dată, nu pasiunea m-a împins pe internet, ci nevoia. Îmi trebuia o carte în limba engleză care nu se găsea nici în librării, nici în anticariate. Dar titlul se găsea pe site-ul Books Express.

Nu a fost dragoste la prima vedere, recunosc. Pe atunci eram încă tributar anticariatelor cu reduceri formidabile și nici nu-mi formasem interesul pentru cărțile puse la dispoziție de aceștia. Cu timpul însă, am revenit. Oferta era prea tentantă, prea cuprinzătoare. Parafrazând faimoasa vorbă, toate drumurile duceau la Books Express. Și eu eram un călător împătimit.

De la o vreme așteptam cu nerăbdare pachetul pe care deja îl știam după port. O cutie mare, uneori sigilată într-o pungă. O deschideam cu atenție și mai întâi salutam cărțile pe care le-am chemat în bibliotecă. Urmau bonusurile, întotdeauna apreciate. Un sticker, un plic maroniu în care găseam o carte poștală cu un citat scris de mână, un semn de carte. Într-o vreme s-au strâns grămadă, dar mai apoi le-am pierdut. Ironia stă în faptul că mă gândeam că nu era o pierdere atât de mare pentru că le voi completa în viitor. Dar cine știe ce spune viitorul...

Ca mai toate lucrurile pandemia a schimbat relația și cu Books Express. Nu mai comandam atât de mult ca pe vremea când puteam ajunge pe jos la sediul lor. Vremurile erau nesigure, a urmat o perioadă de post livresc, dar în acest an îmi imaginam o renaștere. Am ajuns să mă plimb din nou pe site cu mai multă încredere și bucurie.

Atât de recent am primit un colet, fără să știu că e ultimul. Cam așa stă treaba cu lucrurile frumoase. Se termină brusc, pe neașteptate, lăsând un gol în stomac în clipa în care afli deznodământul. Un fir tăiat. O dovadă a faptului că timpul trece, împingându-te înainte, mai sărac cu un loc în care puteai să respiri fericire.

Books Express nu a fost doar despre cărți, așa cum orice pasionat recunoaște în dreptul său. Și asta se aplică la modul general. E un simbol, o poartă deschisă, o anticipare repetată a bucuriei din Ajunul Crăciunului când despachetai cadourile dorite. Și probabil mai mult decât exprimă aceste gânduri.

Tot ce începe, are și o zi a închiderii, chiar dacă ne-ar plăcea să prelungim visul. Important e ce rămâne în urmă. Mă gândeam să pun ca imagine a postării o fotografie cu toate cărțile cumpărate. Mi-ar fi luat prea mult timp și ar fi trebuit să răscolesc toată biblioteca pentru a o pune la cale. E un alt fel de a spune cât de folositoare a fost această întâlnire a cititorului cu librarul loial și aprovizionat. Mai arată și faptul că deși un capitol se închide, nu o face pentru totdeauna. E doar la revedere, pentru că am să revăd mereu o moștenire cuprinzătoare în rafturile bibliotecii mele. 

Și pentru asta, mulțumesc, Books Express.

Trilogia Uplift, David Brin. Impresii

 

Atunci când oftezi ușurat că e gata, înseamnă ceva.

 

Anul ăsta sper să ating ținta propusă. Dacă nu, o pot reporta pentru anii următori cât încă mai pot visa la citit cărți grămadă. Dar să nu devenim prea nostalgici pentru lucruri care nu există și să revenim la tema noastră și să discutăm despre lucruri care nu există.

În seria seriilor SF faimoase universul Uplift își găsește loc în catalogările generale. Este un must read pentru fanii genului. Cel puțin un volum a câștigat premiul Hugo la apariția sa. Suficiente motive pentru a-l lua în serios. În ceea ce privește traducerea, Nemira a publicat prima trilogie de cărți, se pare că Brin a mai scris în continuare încă o trilogie și alte anexe literare disponibile pentru cei cu adevărat interesați de soarta acestui univers.

Vorbesc puțin detașat așa că probabil anticipați răspunsul afectiv la aceste cărți. Da, nu a fost unul pozitiv. Mai ales că între timp am înotat în trilogia marțiană care a reușit să mă dea pe spate. Aici nu prea e loc de multe aplauze. Nici măcar nu voi face obișnuita mea numerotare pentru că nu vreau să mă lungesc prea mult.

Să nu înțelegeți că sunt cărți slabe. Sunt cărți interesante, au o premisă originală, unele personaje memorabile și situații tensionate. Doar că sunt... prea multe. Ar mai fi trebuit să fi fost puțin decojite de unele elemente și asta poate le-ar fi făcut mai acceptabile. Un lucru de o calitate scăzută primește apreciere dacă e scurt. Sunt sigur că într-o zi acest citat mi se va aplica, așa că nu pot decât să pornesc cronometrul.

Care e premisa acestui univers? Pământul se află într-o galaxie abundând de civilizații antice reunite într-un forum. Cele mai avansate au grijă de cele mai primitive ajutându-le să crească. Totuși Terra nu a avut o astfel de rasă protectoare și este privită cu dispreț. Mai mult decât atât oamenii i-au ajutat pe cimpanzei și pe delfini să treacă prin Uplift, dobândind inteligență și devenind rase de sine stătătoare. Dar acestea fac ca Pământul să fie privit cu ochi răi și eforturile să fie sabotate.

Asta e cauza evenimentelor din cele trei cărți, iar protagoniștii se bazează pe inteligență, viclenie și noroc pentru a scăpa cu bine. Da, poate ar fi trebuit să menționez asta, deși îi spune trilogie nu există nici bagaj transportat de la un volum la altul. Se pomenesc frugal unele detalii, dar nimic consistent.

Cum e fiecare volum în parte? Exploratorii Soarelui e mai mult un thriller, un roman detectiv cu un mister la mijloc. E și cea mai scurtă, așa că primește un punct în plus. Mareea stelară este un film din anii 80, sunt serios, asta a fost senzația pe care mi-a dat-o. În bună măsură preia scenariul unui echipaj naufragiat în care se coace o rebeliune și-l transpune în spațiu. Și are delfini ingineri. Războiul elitelor este o carte de război, cu scenariu luptelor de gherilă contra unui dușman puternic. Paradoxul e următorul, chiar dacă e cea mai lungă carte, cele mai multe momente par fușerite.

Nu știu înspre ce să țintesc cu săgeata nemulțumirii, dincolo de acest verdict general. Le-aș compara cu niște filme de acțiune care te țin în suspans pe moment, poate chiar reușesc să scoată din tine o reacție la un moment, dar a doua zi deja ai uitat despre cine e vorba. Oamenii ăștia nu aveau prea multă personalitate, înaintau intriga și cam atât. Dacă ar fi fost omorâți aș fi ridicat din umeri. Cu toate acestea, Brin creează în niște personaje cimpanzeu tare interesante, deși cel din al treilea volum suferă din cauza unei expuneri prelungite. Scurt și bine este un motto folositor de care nici Dan Simmons n-a auzit în cărțile lui Endymion (încă nu mi-a trecut).

Cu toate acestea, nu pot să nu le recomand. Dacă îți place SF-ul, s-ar putea să-ți placă aceste cărți, să găsești acele elemente care eu nu le-am găsit. Există satisfacție și uimire citind volumele dar nu într-un volum suficient pentru a le înălța la un nivel foarte înalt. Cu siguranță sunt mai bune decât un SF mediu, dar capodopere sigur nu sunt. Dar asta, e doar o părere.

Toate cele trei romane au apărut la editura Nemira între 2013-2015