Top 2022 pentru cărțile citite

 În mod inconștient am ales un titlu bun pentru postare. Nu mai facem top 10 ca în anii precedenți, pentru că am depășit limitele cu selecția mea. Datorită Marelui Proiect Literar despre care am vorbit înainte, am citit mult și nu neapărat impresionant. Eram pregătit să las câte or fi chiar dacă nu ar fi ajuns 10 cărți la non-ficțiune. Până la urmă s-au strâns suficiente pagini bune. Să vă zic despre ele.

 

Ficțiune

Luna a apus, Steinbeck, John. Nu poți da greș cu omul ăsta. Citită înainte de război, ca o prevestire. Atmosferă sumbră, apăsătoare, descriindu-i pe invadatori de la extazul cuceririi la paranoia luptei cu partizani

Glorie târzie, Schnitzler, Arthur. O carte pe care orice autor o poate simți la nivel personal. Un funcționar bătrân redescoperit târziu ca autor, trece printr-o primăvară târzie a faimei, fără mari efecte asupra sa

Stația Centrală, Tidhar, Lavie. Un SF de calitate, cu o premisă inovatoare, construind un decor eclectic, baroc, plin de personaje neobișnuite, demne de o repovestire futuristă a celor 1001 de nopți

În spatele blocului, Wagner, Mara. Mi-a plăcut în mod special pentru acea atmosferă nostalgică pe care a creat-o. Da, acțiunea se desfășoară în ultimii ani ai regimului comunist, când încă nu eram, dar multe obiecte cotidiene îmi erau cunoscute din copilăria mea, așa că am resimțit trecutul mai personal.

Luna şi doi bani jumate, Maugham, W. Somerset. Frenetică, pasională, maniacală. Un funcționar devine pictor și se rupe de societate plonjând cu capul înainte în arta sa, cu un dispreț apăsat de restul realității.

Deșertul tătarilor, Buzzati, Dino. Într-un top pe anul ăsta, sigur lua locul întâi. O carte meditativă, seacă, plină de atmosferă, încărcată de evenimente banale, dar care luate împreună creează o parabolă puternică despre așteptare, sens și sfârșit

Marșul lui Radetzky, Roth, Joseph. Citit în Herculane în mijlocul moștenirii habsburgice a avut un impact și mai mare. O poveste pe mai multe generații despre eroism, loialitate, simboluri, eșec și prăbușire

Ultimul rege al Scoției, Foden, Giles. O privire în inima întunericului, în centrul unui regim tiranic. Cine își poate ține mâinile curate într-un timp al violenței, și cât de mult îți poți închide ochii pentru a-ți scăpa viața?

Lumina dintre oceane, Stedman, M.L. Ceea ce părea să fie răspunsul lui Dumnezeu la rugăciune a ajuns să fie sursă de ruptură și îndoială. Iar când cineva râde, altul plânge. Un roman despre dragoste și felul în care sentimentele bune pot duce la alegeri cu consecințe neașteptate.

Mostenirea Boleyn, Gregory, Philippa. Unul din momentele în care m-am bucurat că nu știu atâta istorie. Plină de intrigi, răsturnări de situație și mașinațiuni politice, dar și de personaje de care ajungi să-ți pese, e un roman lung, trist, dar greu de lăsat din mână

 

 

Non-ficțiune

Hai să vorbim despre Putin!: ce nu înțelege Occidentul, Galeotti, Mark. Terminată cu câteva zile înainte de invazie. Lămurește câteva lucruri care acum sunt înțelese mai clar despre regimul de la Kremlin

Portile Europei: O istorie a Ucrainei, Plokhy, Serhii. O adevărată enciclopedie istorică ce începe de pe vremea invadatorilor sciți și se încheie cu ultimii invadatori ruși. O resursă necesară pentru cei care vor să înțeleagă parcursul istoric al unei națiuni puternice și bine reprezentată cultural

Bookworm: A Memoir of Childhood Reading, Mangan, Lucy. Lectură relaxantă, cu o doză de nostalgie, chiar dacă majoritatea cărților povestite sunt inaccesibile publicului român. Sentimentul acela plăcut pe care ți-l oferă o carte ce are înăuntrul ei poveștile altor cărți

Un secol cu Neagu Djuvara, Radulescu, George. O serie de interviuri care prezintă viața, părerile și timpul în care a trăit diplomatul și istoricul de origine română

Jurnal în căutarea lui Dumnezeu, Arșavir Acterian. Un alt jurnal, intim și plin de idei complexe, care descrie viața sub comunism, dar mai mult decât atât viața spiritului ce depășește uneori limitările trupului

Eu și comunismul, Ștefănescu, Alex. Cartea faimosului critic literar îmbină elegant și succint experiența de viață a acestuia cu climatul politic, social și cultural al regimului comunist

Arlette Coposu, sotia Seniorului, Maniceanu, Andreea. O cărticică a cărei principală contribuție este reafirmarea personalității soției lui Corneliu Coposu, care a suferit la fel de mult și s-a stins prea devreme tocmai datorită timpului petrecut în închisorile comuniste

Negaționismul de stânga, Wolton, Thierry. Deși anti-fascismul este la modă, prea puțină lume își aduce aminte de geamănul totalitar, sau mai mult îi motivează excesele sângeroase. Acest volum scoate în evidență unele din aceste derapaje ale gândirii

Cucerirea Munților Stâncoși: cum determină geografia rolul Americii în lume, Kaplan, Robert D. Titlul explică bine ce vei găsi în carte, autorul plecând la drum de-a lungul Statelor Unite pentru a înțelege rolul mediului în poziția pe care a obținut-o colosul american în secolul anterior

Last Days in Old Europe: Trieste ’79, Vienna ’85, Prague ’89, Bassett, Richard. Carte de amintiri ce ne poartă prin marile capitale ale blocului comunist. Emoționant în descrierea atmosferei de nostalgie și palpitant în creionarea căderii regimurilor impuse de la Moscova

Drumurile lui 2022

 Ca un pasionat de drumuri și îndrăgostit de locuri pline de istorie, o astfel de postare este bine venită. Recunosc, am un document pe laptop în care mi-am notat fiecare ieșire de acasă din ultimii peste zece ani. Am văzut multe locuri mai aproape sau mai departe. Și chiar dacă într-o postare anterioară am zis că 2022 a fost în general un an ratat, nu a fost pe deplin așa.

Nu m-am plimbat mult, dar pe unde am fost am văzut lucruri frumoase, locuri pe care visam să le văd sau pe care m-am bucurat să le revăd. Să le luăm pe rând.

 

Anul ăsta am fost de două ori până la Lipova. Ăsta e un orășel de provincie, liniștit, molcom și fără mare activitate. Nearădenii l-ar recunoaște probabil din Mara sau altă operă a lui Ioan Slavici. Credincioșii catolici îl cunosc după basilica Maria Radna. În vară am avut ocazia să vizitez muzeul mănăstirii, mare, bine amenajat și doldora de informații. Merită văzut.

 

Ca să bifez pe scurt un alt moment local, am reușit să văd pe dinăuntru biserica romano-catolică din Sânmartin, satul aparținător de Macea. Fusese o ocazie specială în care vechii locuitori germani s-au întors pentru aniversare, și pentru câteva minute am reușit să văd și interiorul unei frumoase biserici de sat.

 

Tot local, anul acesta am fost la câmpul de lavandă de la Mailat, un alt sat de lângă comuna Vinga. E un peisaj hipnotizant prin culorile vii și susținute. Decorul a fost cochet și primitor, o oază de liniște pentru turiști de-o zi. La plecare am oprit puțin și în centrul Vingăi și am mers în jurul bisericii lor în piața frumos amenajată.

 

Pentru locuri mai departe, începem cu Drobeta Turnu Severin. Am vizitat orașul de două ori în anii precedenți, cât am stat la Herculane. Mi-a plăcut enorm, fiind fascinat de ideea unui oraș-port (chiar am inventat unul pentru Zece ani de pribegie). Să stai în oraș a oferit o răsplată la fel de mare.

 

Pe lângă locurile centrale care deja erau familiare, am bifat și unele locații noi. Am reușit să ajung la piciorul podului lui Traian, loc de mare însemnătate istorică. Am mers în cealaltă direcție pe lângă statuia Victoriei și mi-am îndreptat pașii înspre un cartier de locuințe în care se găsesc încă viluțe bogate în ornamente chiar dacă nu sunt restaurate la întreaga lor calitate.

 

În vară am fost la Herculane. Acela este un alt oraș de suflet, pe care îl îndrăgesc. Simpla ascultare a curgerii râului reușește să calmeze mintea. Și asta nu doar datorită lipsei de interes față de clădirile istorice. Mi-e greu de înțeles cum poți trăi într-un oraș fantomă, pentru că asta e Herculane. Și potențial irosit, mai ales. E o munte de bani pe care toată lumea îl bagă sub preș.

 

Tot la Herculane am reușit să bifez o altă experiență nouă. Am mers la Orșova, un alt orășel port, de unde am plecat cu un vaporaș într-o scurtă croazieră pe Dunăre. A fost un moment memorabil, puțin înspăimântător, dar în mare satisfăcător. Am reușit să văd cazanele Dunării ce par rupte dintr-un roman scris de Tolkien.

La întoarcere am oprit pentru câteva ore în Caransebeș. Și ăsta e un oraș despre care am mai scris în anii trecuți. Nu multe s-au schimbat, cel puțin în centru, dar e bine că încă degajează acea lentoare de localitate situată la marginea grijilor și afacerilor, deși aceasta poate fi un dezavantaj pentru cei ce doresc mai mult și pleacă înspre zone mai agitate.

 

Ultima călătorie, din care abia m-am întors, a fost la Craiova. Am să scriu un articol mai pe larg, la anul, pentru că deja sunt multe postări într-o perioadă scurtă. Am mai fost acolo acum zece ani la o nuntă și nu mi-am mai amintit decât frânturi. Am ales să merg anul acesta datorită târgului de Crăciun (și pentru că am stat opt ani la trei pași, dar n-am mers vreodată).

 

Am fost plăcut impresionat de centrul orașului care e îngrijit, curat și bine amenajat. Clădirile în sine sunt de anvergura unui centru regional. Unele erau în proces de restaurare așa că nu le-am văzut (e cale pentru o nouă vizită). M-am îndrăgostit iremediabil de palatul Jean Mihail (Muzeul de Artă) și am văzut multe locuri faine. Ca turist, nu poți să nu fii dornic să o iei pe străduțele lungi pentru a căuta misterele trecutului.

Gata 2022, gata plimbatul. A fost un an bun. Nu știu ce va rezerva 2023 pentru tălpile și încheieturile mele. Sper că voi reuși să văd măcar pe atât cât am văzut anul acesta. Nu prea mai putem vorbi de lucruri sigure în fața ambițiilor și mândriei, dar chiar și la umbra acestor vicii se mai pot naște mici bucurii.

Marele Proiect Literar al anului 2022

 Nu, n-am publicat nicio carte anul acesta. Nu eu sunt vinovatul în această exprimare pompoasă și oficială. Dar e adevăr și în această înșiruire de cuvinte aproape fără sens.

Sfârșitul anului 2021 a însemnat încheierea unui vis megalomaniac și fără rost. Am mai vorbit în alte postări despre acesta. Visam la o bibliotecă fără limite, unde să găsești tot ce vrei despre toate subiectele. E un vis, evident. Rămân așa multe întrebări doar legate de mentenanță și de timpul efectiv de lectură încât să sară direct din file de utopie.

Așa că m-am oprit. Am cumpărat cărțile pe care le credeam necesare, într-o măsură mult-mult redusă. Am devenit din nou grijuliu, zgârcit când vine vorba de ocheadele aruncate printre rafturile librăriilor.

Doar că rămâne o mare problemă. Am ajuns la hotarele a 5.000 de cărți cumpărate, dar acum acestea sunt un vis eșuat. Ce mă fac cu ele? A le păstra doar de dragul lor, doar pentru că le-am cumpărat e ridicol, și contravine codului meu minimalist. Dar nici să scap de ele nu e suficient.

Așa că undeva prin februarie anul trecut m-am înhămat la Marele Proiect Literar. Voi face o selecție, voi citi înainte de a elimina formal din biblioteca mea cărți. Așa că anul acesta am citit în mare parte cărți care altfel nu ar fi ajuns la rând, dar care au fost citite pentru păstrare sau exil.

Trebuie să recunosc majoritatea au avut măcar o frază utilă de păstrat, o poveste mediocră care să nu transforme cărțile în maculatură. Dar la fel de bine aș fi putut împrumuta aceste cărți de la bibliotecă. Nu trebuia să le am, să îmi umplu rafturile cu ele, și să mă împiedic în ele de fiecare dată când fac curățenie.

Se termină anul și am citit o bună bucată. Casa e împărțită în două, pe de-o parte cele care vor rămâne alături și cele care alcătuiesc Biblioteca de Exil. MPL22 a fost un succes pentru că nu elimin ceva ce n-am citit, ci lucruri pe care le-am avut în mână. Voi continua și la anul pentru că ținta mea este mai puțin, nu mai mult. Vreau să ating aceasta în cât mai multe domenii, inclusiv cel al îngrijirii unei biblioteci. Sper ca în 2023 aceasta să devină o realitate pe mai multe paliere.

Labirinturi de lut a devenit roman istoric

 Chiar fără voie. Uneori prezentul o ia înainte și face ca acele lucruri pe care le vezi ca fiind stabile să fie șterse. Mă mândresc cu faptul că de-a lungul anilor am făcut câteva fotografii care au greutate istorică. Clădiri din Arad care nu mai există sau au fost modificate complet rămân pe peliculă și pot fi văzute în forma lor originală doar datorită efortului lentilei (știu că nu sunt singurul care face asta, dar cu cât mai mulți, cu atât mai bine).

Revenind la titlu, e o știre mai veche, dar recent a devenit realitate. Cred că se știa din primul an de pandemie că piața Catedralei va reține numele doar ca spațiu de promenadă și nu ca locație de tranzacții. Tarabele urmau să dispară și facă loc unui proiect cultural și social. Dincolo de judecăți și opinii rămâne realitate.

Am ajuns într-un final în zona pieței și am dat nas în nas cu noua configurație. În locul pe care-l știam de mic și unde veneam de aproape treizeci de ani, a rămas o gaură. Mormane de pământ necesare pentru a reface piața după un alt chip. Cum spuneam, părerile de bine sau rău sunt pentru alții.

Ce mă interesează pe mine este impactul pentru Labirinturi de lut. Una din cele mai importante scene din carte se întâmplă aici. Am descris spațiul și l-am făcut parte a cărții mele. De acum însă, totul rămâne doar amintire și miros de tuș. Dacă aș fi extrem de înfumurat aș putea spune că peste o sută de ani cei care studiază istoria Aradului ar putea folosi acele fragmente ca mărturie a trecutului (dar nu sunt așa că nu cred așa ceva).

Dincolo de toate aceste gânduri, rămâne această fascinantă putere a scrisului. Una este să vrei să scrii un roman despre Bucureștii anilor 1700 unde descrii mănăstirea Văcărești, alta e să scrii o carte în prezent și în câțiva ani, amintirea să rămână singura dovadă a prezenței unui loc. Visăm locuri noi sau antice, ne lipim de ceea ce este în fața ochilor noștri, dar ținem minte că dincolo de noi înșine, o carte rămâne un ciob dintr-o oglindă mai mare, un fragment din marea povestire a umanității. Și asta merită spus mai departe.

Am citit 1000 de cărți. Degeaba

  Să încheiem anul 2022 cu o ultimă știre falsă. Sau măcar cu un titlu înșelător. Deși, dintr-un anumit punct de vedere s-ar putea să fie corect (pentru unii).

Da, e adevăr în ce am scris. Zilele astea mi-am dat seama că am depășit această cifră simbolică de 1000 de cărți citite. Oau, se pare că dacă faci ceva în mod constant ajungi să depășești unele recorduri, inclusiv personale.

De ce par așa nesigur? Pentru că nu mi-am ținut evidența de la bun început. Și în al doilea rând nu sunt atât de narcisist încât să număr toate cărțile lecturate. Dar am avut o unealtă care până de curând a fost extrem de folositoare. E vorba de Goodreads. Între timp și-au făcut un update care nu-mi place. Dar asta e altă poveste.

Cred că am început să folosesc Goodreads-ul abia de prin 2012-2013, cam după ce am citit Mizerabilii. Și cam de pe atunci am început să citesc profesionist. Exagerez, desigur. Nu vreau să mă lansez în tangente, dar am început să citesc mai ordonat cam în urmă cu zece ani. Până atunci îmi plăcea să recitesc cărți, să scriu, să am o viață socială...

Deci, 1000... oau. Cum se simte asta? Cum mai poate să-ți susțină gâtul imensa-ți căpățână? Cum de nu se ridică părul de la numărul uluitor de neuroni născuți după atâtea pagini devorate? Simt că e un subiect care trebuie abordat cu un gram de satiră, așa că aveți răbdare cu mine.

Revenind la lucruri serioase, voiam să celebrez cumva această piatră de hotar. Nu în fiecare zi pățești așa ceva. Și nici intenționat. Adevărul e că nu-mi plac în mod neapărat sărbătoririle numerice, care de multe ori nu au o valoare atât de înaltă. Exact ca și cum ai spune că ai citit o mie de cărți.

Dincolo de cantitate, de număr de pagini, de greutatea cărților sau de spațiul ocupat într-o cameră, ce rămâne? Până la urmă asta e mai important. Nu faptul că ai pierdut zeci de ore din viață stricându-ți ochii pentru a bifa o ambiție fără temei.

Trăgând linia, e important de menționat că un astfel de record este inegal în sine. O mie de cărți poate însemna Muntele vrăjit sau Stăpânul Inelelor care au mii de pagini, dar poate însemna și o mică broșură despre istoria vrăjitoarelor sau despre legendele egiptenilor. Nu toate cărțile au aceeași valoare, același grad de angajament, aceeași solicitare mentală.

Simt că pierd controlul volanului gândurilor, așa că vreau să mă apropii de centrul postării. Aș putea bate câmpii multă vreme, dar asta nu va ajuta pe nimeni. Mai ales pe ceilalți care deja își propun să-mi calce pe urme.

Deci, o mie de cărți... au fost de folos? Probabil ar trebui să răspund da, doar din principiu, ca să nu pic prost. Aș putea spune că asupra vieții mele au avut un impact dramatic undeva în jur de 20 de cărți. Altele au fost folositoare pentru informațiile lor, teoretice sau practice. Altele au oferit ore de plăcere și eliberare prin intriga lor. Celelalte au fost glazura unui ditamai tort de fructe sălbatice.

La fel de bine ai putea trăi și fără să le citești. Sună eretic, dar e adevărat. Cititul nu te face mai deștept, mai bun, mai amabil. Uneori poate avea efectul invers. Dar în majoritatea cazurilor te ajută să te dezvolți. Poate fi lumina care să-ți arate ceea ce-ți lipsește sau îți poate oferi pur și simplu elementul lipsă. S-ar putea să ai multe cărți în cap, dar să nu știi (sau să nu vrei) să fii mai sociabil, mai temperat, deschis spre lucruri practice și lista continuă...

Uite, de fapt, scopul acestei postări este să încurajez lectura. Probabil nu multă lume va ajunge la o mie de cărți pentru că nu au avut atâta timp liber. Și nici nu trebuie. Căutați cărțile care vă plac, dar și cele care vă motivează. Cele care vă spun să vă opriți în loc și să vă ascultați inima. Să vă înțelegeți cine sunteți și cum puteți descoperi un rost în această viață.

Timpul fiecărui om este limitat, alegerile pe care le facem ne limitează și mai mult. Dacă nu poți citi după voia inimii, forțează-te să citești ceea ce știi că vrei. Îți va fi de folos. Peste zece ani ar trebui să vezi o schimbare. Asta nu înseamnă că trebuie să citești doar Biblia sau cine știe ce lucrări filozofice. Nu știi ce carte poate reprezenta scânteia care-ți va lumina sufletul. Pentru asta va trebui să o iei încet, carte după carte, până la acea întâlnire necesară și impresionantă.

 

Nu te grăbi să ajungi nici măcar la o sută de cărți. Răsfață-te cu fiecare în parte. Aici e de fapt bucuria lecturii...

sursa foto: https://unsplash.com/photos/Oaqk7qqNh_c

Re-echilibrându-l pe 2022

 Am ajuns să-mi răspund la propriile postări, dar parcă n-aș vrea să las gustul amar să fie printre ultimele lucruri din acest an. E drept, când scrii, pui pe hârtie dincolo de gânduri și idei, stări de spirit și impresii. Așa că unele lucruri pot părea exagerate în vreme ce altele cad în plan secund.

Ca să nu fac din asta o postare mai lungă decât e nevoie, am scris înainte că anul 2022 a fost un an al eșecului, un fel de 2021 mai slab. 2022 e genul de an pentru care luptă călătorii în timp să-l schimbe, din cauza problemelor. Și alte altfel de roast-uri pe care le-aș putea face pe mai departe.

E adevărat că multe nu mi-au ieșit cum am vrut în anul acesta. Mi-am făcut planuri și unele dintre ele au avut soarta Titanicului ciocnindu-se de vreun iceberg pe drum. Și asta evident m-a făcut neîmpăcat. Mai ales că sunt o persoană care se dezamăgește ușor și are nevoie de timp să rumege eșecurile și schimbările de direcție.

În același timp, s-au întâmplat și lucruri bune. Destul de bune aș zice acum. Poate că sună ca un clișeu obosit, dar în nereușită am înțeles mai bine unele lucruri. În ceea ce nu a ieșit cum am vrut am descoperit adevăr. Când cazi la pământ vezi mai bine drumul pe care trebuie să mergi mai departe.

A fost un an bun. Am citit mult, chiar dacă nu totul a fost de aceeași calitate. Am scris cât am putut și cred că toate acestea pot avea un ecou în viitor. Am văzute multe și m-am plimbat. De asemenea, cum am zis, călătoria interioară a fost cea mai folositoare. Am ajuns să-mi înțeleg mai bine văgăuni ale sufletului care m-au condus la o maturizare mai mare.

A trecut suficient de mult timp încât Iuliu al Bucureștiului, să zicem așa, să devină legendă. Am crezut că a fost înlocuit de Iuliu al pandemiei, o versiune mai redusă și mai plină de nesiguranță. O vreme a fost așa. Dar mi-am dat seama că nici nu o pot lua înapoi și nici nu pot rămâne pe loc. Așa că voi merge înainte, străduindu-mă să iau aminte la ceea ce se ivește.

2022 a fost un an ca oricare altul, chiar dacă m-am așteptat să fie un fel de relansare. A fost o așteptare nerealistă, pentru că eu însumi nu eram gata să fac următorul salt. Să zic că 2023 va fi la fel și apoi în decembrie să scriu o postare care să spună în aceleași cuvinte ce am scris aici? Nu. Am să aștept și am să vorbesc mai puțin. Și am să-mi păstrez speranța că lucrurile pot rămâne suficient de bune pentru ca să pot fi eu însumi. Și dacă nu va fi așa, tot trebuie să existe o cărăruia care să ducă undeva.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/DYWD8FIqtd4

Retrospectiv, 2022

 

Aseară am mers în fața Primăriei din Arad să arunc o privire prin târgul de Crăciun. În mod tradițional, de-o vreme, se așază la intrare o poartă a anului care cuprinde cifrele noului sosit. Și mă gândeam, că parcă acum câteva zile tocmai ce intram prin poarta spre 2022.

Știu, abia am intrat în decembrie, mai este o lună până la sfârșitul anului, dar e gata. Nu mai poți îngrășa porcul în Ajun (yey, prima dată când proverbul se potrivește mănușă). Nu prea mai poți începe nimic acum, nu mai poți plănui o ultimă ofensivă personală. Cel mai bun lucru pe care-l poți face este să te pregătești pentru noul an. Și mai important, să privești în urmă.

Ce a însemnat 2022 pentru mine? Dacă ar trebui să-l rezum, un 2021 mai sărac. Am pe undeva o foaie cu tot ce am făcut anul trecut și am așezat mândru tot ceea ce am acumulat, mai ales pe foaia de hârtie, fie ea digitală sau tipărită. Eram pe drumul cel bun așa mi se părea. Îmi reveneam.

După ce? Să spunem că prima jumătate a lui 2019 nu a fost strălucită. Și a doua jumătate a fost un discurs motivațional pe muțește (introvert here!). Și apoi a venit 2020 ca un iceberg ce a scufundat noul Titanic tocmai pregătit să iasă din port. 2020 a fost ca o cădere într-o groapă din mai multe puncte de vedere și cred că toată lumea a resimțit din plin acel an.

Nu am stat degeaba, se știe că acela a fost debutul literar, ce ar trebui sărbătorit cam pe undeva zilele astea. Și în 2021 mi se părea că încep să crească aripile din nou, eram gata de zbor, chiar dacă pandemia nu era nici pe departe gata. A urmat foaia are cu care mă lăudam atâta și pac 2022.

Nu știu exact cum să explic fenomenul dar am trăit cu senzația unui gol. Jumătate de an am așteptat un răspuns, și când l-am primit nu știu dacă era cel necesar. Dar adevărul e că m-am scos din viteză și am rămas constant, dar insuficient. Mi se părea că mi-au intrat scopurile în derivă.

Acum am să fac una nașpa și am să dau vina și pe circumstanțe. Care om sănătos la cap, plin de planuri, nu simte că se lovește de un perete când aude despre o invazie militară pe nepusă masă? Suntem în 2022 și se trage ceasul înapoi înspre vremea hoardelor barbare.

Asta m-a tulburat, recunosc, și m-a dereglat și mai mult. Cum trăiești și ce rost mai ai într-o lume a gloanțelor orbilor? M-a lăsat să plutesc într-o mare a îndoielii. Nu puteai avea energie să creezi când cel mai puternic e glasul atomic. Ce rost și câtă vreme mai are pana scriitorului în zilele negre ce ne apasă?

Am zis, e nașpa să dai vina pe  vremuri, dar și ele te modelează. Te ridică sau te coboară. Oricât de puternice sunt sfaturile despre un caracter puternic, de cele mai multe ori realitatea te trântește la pământ. Și nu e deloc ușor să te culegi și să o iei de la capăt.

Cred că cel mai important lucru pe care l-am făcut anul ăsta a fost cercetarea adâncului. Am crezut înainte că m-am înțeles, mi-am descoperit tot ce era suficient. Dar adevărul este că mai sunt atuuri pe care încă nu le-am explorat și care sunt la fel de folositoare. Și în același timp mai sunt multe frici care trebuie exorcizate pentru a merge înainte.

Chiar dacă fără constanță, am reușit să ating un nivel de gândire matură în dreptul meu. Da, n-au fost multe consecințe altfel vorbeam mai bine despre 2022, dar viitorul poate arăta bine. Trebuie să arate bine și trebuie să nu stingem speranțele. Ce am descoperit despre mine, lucruri care trebuie date la o parte sau puse în evidență, pot face ca 2023 să fie ceea ce am vrut ca anul ăsta să fie. Într-o bună măsură, depinde doar de mine unde am să mă găsesc când trec prin tunelul pe care scrie 2024.

 

 

 

Și cu acest text lacrimogen, dar sincer, începe decembrie. Sper să găsesc timp pentru tot ce vreau să pun pe foaie. Vreau să fac niște bilanțuri pentru că, așa cum am zis, nu am stat degeaba. Am niște linii (metaforice) de tras pentru a găsi o fărâmă de încurajare. Chiar și când lucrurile pot părea dezamăgitoare, tot rămâne un ciob de bine. 

sursa foto https://unsplash.com/photos/LRnIZoco__8

A te desțeleni

 În după masa asta am avut parte de câteva ore lucrând în grădină și pe lângă solicitarea fizică a fost și un aspect plăcut al activităților. E genul acela de muncă, în aer liber, care îți oxigenează creierul și permite acestuia să hoinărească pe cărări mai abstracte.

Așa că în momentul în care mă ocupam de îngrijirea unui pom, crescut fără supraveghere constantă, mi-a trăznit o idee interesantă.  Acest copac și-a întins ramurile în toate direcțiile în care a putut, a umbrit un trandafir care-i stătea aproape și era pe punctul de a-l acoperi și a se uni cu acesta.

Și în timp ce forfecam de zor mlădițele în exces, mi-am dat seama că un astfel de comportament nu este de negăsit la oameni. Atâta vreme cât acceptăm că suntem susceptibili să o dăm în bară, există pericolul de a crește fără direcție. Iar dacă nu simțim și nu acceptăm că e nevoie de îndepărtarea unor ramuri care ne fac rău, e o problemă.

Viața noastră ar trebui să implice un proces de desțelenire, de domesticire a unui sol sălbatic, rebel, inoportun. Suntem înclinați în a ne considera importanți și a crede că opiniile noastre au greutate de evanghelie. Trăim o viață în care tot strângem tabieturi, obiceiuri și opinii care ne transformă într-un copac supraponderal, care se întinde în toate direcțiile și poate deveni dacă nu periculos, cel puțin iritant.

De aceea e important acest proces de îngrijire. E greu să tăiem, să privim la noi și să spunem: da, asta mă trage în jos, trebuie să renunț. Suntem hedoniști din naștere și vrem să ne fie cel mai bine. Avem tendințe de autosabotare și de satisfacere a dorințelor chiar când lucrează în dezavantajul nostru. E nevoie de minimalism și la nivelul sufletului.

Desțelenirea asta trebuie să taie acele comportamente pe care le numim ușor defecte. Mai mult ar trebui să ne facă să ne concentrăm pe părțile bune ale personalității noastre, încercând să ne construim o imagine reală despre noi înșine. Când tai surplusul iese la suprafață esența. Esența, cine sunt eu, cine pot fi.

Fără frunzișul acaparator, rămâi zvelt la minte, așezat mai bine pe picioare, deschis la ceea ce te reprezintă. Poți să găsești mai ușor, un drum, un sens. Poți asculta de vocația ta, de talentele ce abia așteaptă să fie scoase la suprafață. Cu puțină forfecare, o să-ți dai seama cât de mult îți place pictura, ce mult te pasionează medicina sau gătitul și lista continuă.

E mai ușor să fii un copac stufos, lăsând să crească în voie fel de fel de ramuri care nu duc nicăieri. Calea mai ușoară e și cea mai puțin dureroasă, de aceea o ocolim cu dârzenie. Dar asta ne face niște vitrine frumos amenajate, dar fără vreun produs așezat pe ele (de la foame cred că vine metafora asta). Oricum, te uiți la un copac și vezi că până la urmă veștejește. Cel voluminos nu-și dă seama cât de slab este. Cel îngrijit însă, pierde repede orice țesut corupt și continuă să ofere rod bun. La noi oamenii e puțin mai complicat.

susa foto: https://unsplash.com/photos/hpB3lqkkfyA

Punga cu caiete de sub pernă

 Probabil că fiecare dintre noi am avut la un moment dat un seif în care ne-am ascuns lucrurile cele mai de preț. Evident, nu mă refer la bani și alte lucruri lucioase. Zic de chestiile care sunt cu adevărat aproape de inima noastră și care au o valență intimă, ascunsă. În cazul meu au fost niște caiete.

Dacă ținutul unui jurnal era la modă să-i zicem, eu le foloseam pentru altceva. Acela era locul în care îmi exersam imaginația. Da, când eram la liceu, de obicei veneam acasă, mâncam, dormeam, făceam teme dacă era absolut necesar, și stăteam pe computer (nu laptop, suntem încă în epoca primitivă).

Și apoi, puteam deveni eu însumi. Spre seară îmi luam frumușel un caiet, o pernă, mă așezăm turcește, și dă-i și scrie. Mintea mesteca idei mai mereu, așa că tot timpul puteam găsi cu ce să-mi mâzgălesc caietele. Și asta s-a întâmplat ani de zile. Apoi am trecut direct pe laptop și nu mi-am pierdut timpul transcriind scrisul meu de mână care este un alfabet în sine.

Evident, ce-am scris atunci nu rezistă unei critici serioase (sau neserioase). amestecam idei din cărți, seriale și desene animate, le adăugam ceva nou și ieșea un talmeș-balmeș delicios. Dar pentru mine acela era momentul în care făceam ce-mi place cu adevărat. Nu-mi mai aduc aminte în ce măsură îmi imaginam atunci că am să fiu publicat, dar asta nu e relevant.

Și parcă e și mai interesant. Scrisul mi-era natural. Era funcția de bază la care reveneam când nu aveam ce face. Neuronii erau deja setați pe scris și așteptau doar scânteia. E adevărat că mi s-a spus că de mic copil, aveam predispoziția de a spune povești, care au rămas la rangul de tradiție orală pierdută în negura timpului. Știți cum e Mozart cânta de la 3 ani și Picasso mâzgălea cu pensula de la 4 ani. O fi însemnând ceva și asta.

Soarta acelor caiete așezate în vreo două pungi de plastic e similară cu cea a Bibliotecii din Alexandria (v-am spus că sunt modest, nu). S-au pierdut în negura istoriei, consumate de uitarea oamenilor. Sau ceva de genul. Dar mi-e dor de zilele acelea când dormeam sub pernă cu ceea ce am scris eu. E un sentiment interesant.

Și vă asigur că zilele astea nu dorm cu cărțile publicate sub pat. Sau cu vreun stick unde am proiecte salvate. Nu sunt chiar atât de anti-modest.

Pătura prea lungă a introvertitului

 Mi se întâmpla uneori, mai demult, să stau de vorbă cu oameni care mă cunoșteau mai mult sau mai puțin bine. Și foarte repede aceștia clamau o sentință care suna cam așa: ești cam tăcut/nu vorbești prea mult. Nu însemna muțenie totală, dar un angajament mai mult al gesturilor și nu al vorbelor. Iar în aceeași conversație, sau poate mai târziu simțeam că mi se ridica mingea la fileu și puteam să-mi exprim și eu o idee coerentă.

Și același om în momentul în care în sfârșit vorbeam, îmi tăia microfonul sau pur și simplu își pierdea interesul la ceea ce aveam de spus, de parcă deja plecasem departe. Am pățit treaba asta de multe ori și m-am obișnuit cu ea.

E oare ceva ciudat că introvertiții și extrovertiții simt nerăbdarea la alte temperaturi? Evident, nu. Dacă unii sunt cai nărăvași, gata să plece cu viteza gândului pe câmpiile întinse ale cuvântului, alții sunt cai de povară, cu o rază de acțiune redusă, care lăsă urme grele în pământul pe care-l străbat. (iertați-mă comparațiile donquijotești).

Dar și ăsta este un adevăr. De multe ori ne putem trezi nebăgați în seamă pur și simplu pentru că viteza noastră de reacție este puțin redusă. Unii își pierd repede interesul, în același culoar de timp în care alții sondează problema puțin mai adânc.

Și în cazul introvertiților e o problemă de deschidere. Aici lucrurile diferă și probabil se adaugă poate o timiditate înnăscută, un gram de anxietate socială sau stimă de sine scăzută (în cel mai rău caz, toate vin la pachet). Nu ne este atât de ușor să ne deschidem chiar și pe subiecte banale.

Simțim o reținere și o teamă de a nu ne face de râs. Sau pur și simplu nu simțim nevoia să intervenim dacă nu avem ceva folositor de adăugat. Dacă într-adevăr ni se pare că e momentul nostru, noi facem cinci pași înainte de a sări, în timp ce un extrovertit face unul singur.

Acum toată treaba asta sună de parcă suntem toți niște fluturași bătuți de vânt. Nu vreau să fie luată așa. În mod normal, în alte situații, suntem acei cai de povară despre care pomeneam. La partea de sociabilitate începe jugul să pară mai greu. Oamenii sunt mai greu de descifrat și de controlat, așa că nu ne dăm seama de unde să-i luăm.

Dar odată ce un introvertit simte că e acceptat, poate în final să fie el însuși. Dar asta se întâmplă în grupuri foarte restrânse. Cu puțini oameni care au răbdare să vadă care-i treaba cu omul ăsta ciudat. Și cred că toată lumea iese câștigată.

Ceea ce aș putea spune, dacă asta ar fi o postare coerentă ar fi tocmai asta: aveți răbdare. Unii merg în ritmul lor, comunică mai greu, și au nevoie să simtă siguranță din partea interlocutorului pentru a-și putea întinde aripile (gata cu metaforele). Dar pe bune, lăsați-o mai moale, unde vă grăbiți? Că nu pleacă planeta de sub noi. Viața e scurtă, ascultați-i și pe introvertiți.

A mea este ceața și norii cenușii

 

E interesant când unii oameni se aliază cu vremea de afară. Mai mult de atât spun că îi reprezintă, îi definesc. Unora le place vara, căldura, soarele. Ăștia sunt oameni extrovertiți, petrecăreți care nu pot sta în casă și abia așteaptă cele trei luni în care să trăiască cu adevărat. Alții adoră zăpada, puritatea și pufoșenia ei imediat ce acoperă pământurile jilave ale patriei. Unora le curge prin vene ploaia și zilele ploioase le sunt ca o transfuzie de energie.

S-ar putea să fie și mixuri, oameni fascinați și de ploaie și de zăpadă sau mai știu eu ce alte combinații letalo-meteorologice. Dar eu, că de la mine a plecat și s-a întors acest gând. Ce-mi place mie?

Oricât de ciudat ar suna, iar ciudățenia pare de multe ori în dreptul meu marcă înregistrată, mie îmi place vremea de azi. Da, vremea aceea mohorâtă, cenușie și molcomă. Da, știu, v-am spus că e ciudat.

Nu aș putea spune când am început să simt o frățietate cu această stare climatică. Din copilărie nu prea îmi aduc aminte de gânduri prea profunde și impresii apăsate asupra psihicului meu. Zilele toate se scurgeau una în alta devenind un ghem nedesfăcut de nostalgie.

Dar cu timp, dacă pot îndrăzni, pe măsură ce m-am maturizat, a început să-mi placă. Un punct de început ar fi liceul. Atunci aveam timp liber să mă plimb pe străzi, să mă uit la cer, să-mi iau pulsul sufletului. Și zilele în care ajungeam la o stare bună, calmă erau tocmai acestea în care soarele își punea batic pe cap.

Pe mulți oameni îi indispune, îi moleșește această vreme. Mie pare să-mi ofere claritate și liniște. Dacă aș merge mai departe cu ideea că această asemănare se lipește de temperamentul meu, cenușiul impune o anumită tăcere, reculegere. O solemnitate ascunsă sub plapuma de nori. Parcă m-am descris pe mine, cel puțin în unele momente ale vieții.

E și-o legătură a cerului, cu interiorul și cu mersul. Spuneam de plimbat și pentru mine a te plimba înseamnă a da drumul limbii să vorbească. Nu, Doamne ferește, nu devin limbut dacă prognoza meteo anunță ceață. E ceva interior. Când mă plimb singur vorbesc cu mine și mă descopăr. Un paradox. Vremea de afară se închide, iar eu în interior mă deschid.

Evident tot ce am scris până acum are un grăunte însemnat de subiectivitate. Dar e adevărat pentru mine. Nu mă pot sătura de vremea asta și când vine vorba de răsucirea anotimpurilor, aștept cu dor toamna târzie, cu zilele înăbușite într-o atmosferă de senin împrejmuit cu nori. E o vreme a visătorilor, a sincerității și a planurilor făcute înainte de așezarea înghețului. Tipic uman.

Black Adam. Impresii

 Știți, eu nu sunt genul de persoană care să fie saturat de filmele cu supereroi. A devenit trendy să fie criticate doar pentru că există. Fiecare cu opinia lui, dar nu e vina mea că acești comentatori nu sunt în stare să deschidă ochii la alte pelicule fără oameni costumați.

Și cu această refulare, vorbim despre Black Adam. Am văzut filmul și am să stau împotriva criticilor. Pe site-ul Rotten Tomatoes s-a cântărit un scor mic pentru acest film, prea mic după părerea mea. Dar nu suntem aici pentru a vorbi despre ce cred alții.

Impresia mea e una pozitivă în general, deși nu am fost pe deplin mulțumit. În perioada de dinainte văzusem repetate cam aceleași scene și imagini și mă temeam că nu va fi suficientă substanță care să completeze secvențele epice. Într-un fel cam așa este. Dar asta nu-i deloc un lucru neapărat rău.

So, filmul prezintă povestea națiunii fictive Kandaq, un stat oprimat de generații de diferiți invadatori. Una dintre cele care luptă împotriva acestei stări de fapt este o profesoară pe nume Adrianna Tomaz. Plecând într-o expediție pentru recuperarea unui artefact periculos, dă peste ceva și mai puternic, însăși Black Adam, adormit de 5000 de ani.

O entitate cu puteri supranaturale, Adam va produce pagube serioase ocupanților, va atrage atenția asupra lumii și se va trezi cu o echipă de supereroi trimisă să-l captureze. Aici intră în schemă Justice Society, precursoare a mult mai faimoasei Justice League. Avem patru membri, Hawkman, liderul stoic care respectă regulile, Doctor Fate, un om chinuit de puterea sa de a discerne viitorul și doi novici, Cyclone și Atom Smasher.

Filmul merge pe pilot automat, din punct în punct, până la confruntarea finală și apoi instalarea oficială a lui Black Adam ca ceva mai mult decât un supererou (dar nu un cavaler întunecat). Da, filmul e un picuț predictibil, dar are suficientă energie pentru a nu stârni plictiseala spectatorilor.

Ca idee, mi-a plăcut filmul și a avut câteva idei interesante. În special ceea ce a fost nou, deși explorat în fugă, a fost opoziția dintre Black Adam și JSA ca păstrători ai stabilității globale. Cum se face că într-o lume în care Superman sau Wonder Woman există, se găsesc națiuni oprimate și surse ale răului politic? Într-un fel, aduce aminte de discuțiile din Batman v Superman legate de eforturile de salvare internaționale ale lui Superman care încalcă frontiere internaționale. Dar cum spuneam, aceste lucruri sunt mai degrabă pomenite decât susținute.

Cred că asta e principala mea nemulțumire: voiam mai mult. Kandaq e bogat în istorie, Justice Society are personaje cu povești interesante, trecutul lui BA putea fi aprofundat pentru a-l face și mai credibil. E un film de două ore bogat în multe direcții, multe din ele executate la foc automat. E adevărat, așa am spus și despre Dune, deși e evident că cele două filme sunt pe două trepte diferite de valoare.

În cele din urmă, nu am fost cu adevărat dezamăgit. Toate speranțele trebuie puse într-un box office suficient de generos care să permită evoluția poveștilor personajelor care au rămas în viață (ups, spoiler). Și pentru inevitabila confruntare pomenită de Dwayne Johnson între Black Adam și Superman.

Criticii își pot avea motivele lor pentru care oferă astfel de note slabe pentru film, dar adevărul e că și ei sunt pe un alt plan. În vreme ce despică firul tehnicii cinematografice în patru, sunt convins că ei nu au fost genul de persoane care să fi trecut prin maratoane de desene animate difuzate în weekend.

Ei nu au fost aceia care au trăit cu sufletul la gură aventurile lui Spider-Man, Superman, Iron Man sau Justice League. Așa că dincolo de neajunsuri și de mișcări greșite nu văd decât niște creații făcute pe computer care spun replici siropoase. Pentru ei acești supereroi nu înseamnă nimic. Dar fanii știu și se bucură văzând transpuși pe peliculă pe cei care de multă vreme și-au făcut loc în mintea lor.

Fuga de Tsundoku

Nu, ăsta nu-i vreun frate vitreg de-a lui Son-Goku

Am picat într-o fântână și reîncep să scriu cu subiectul ăsta. Păi, asta are legătură cu pauza literară de pe blog.

Începem cu definirea termenilor pentru cei care nu sunt prea familiarizați cu bibliofilia. Tsundoku este un termen japonez care descrie acea stare în care cineva cumpără cărți fără a le citi, așezându-le vraf după vraf și mândrindu-se cu ele. Pe englezește s-ar numi într-un mod mai colocvial, book hoarding.

Am trecut pe acolo și am fost mândru d-asta. Aș putea spune că am dat acestei obsesii un sens nobil. Îmi imaginam o bibliotecă în care să strâng cât mai multe cărți, din toate domeniile imaginabile, chiar dacă niciodată nu voi mai apela la ele. Important era să știu că dacă voiam să citesc despre Războiul din Coreea, despre atomi sau despre bunele maniere aș fi avut vreo cinci-șase cărți la îndemână.

Cum ajungi acolo? Recunosc, am fost colecționar de mic. Nu am prins gumele Turbo, dar gume cu abțibilduri am strâns. Apoi am trecut la cartonașe și promoții de tot felul. Singurele momente în care am fost interesat de fotbal a fost atunci când se făceau albume și cartonașe cu jucători. Când m-am făcut mare, înainte de liceu, am renunțat la ele. Tot atunci am început să-mi strâng o bibliotecă.

Fără anticariatul din Arad și librăriile din oraș nu puteam face asta. Totul se păstra însă în limite normale. Am luat-o ușor pe ulei când am plecat la București. Am prins momentul de aur 2012-2015 când s-au deschis niște anticariate faine ce aveau grămezi de cărți de la 1 leu în sus. Singurul motiv pentru care aș fi stat ghemuit minute în șir (ca să văd titlurile disponibile).

Doar că acelea veneau și plecau. Biblioteca avea două uși, iar multe (poate majoritatea) cărți nu le mai am. Doar că la un moment dat, cred că prin 2016 am decis nu să închid o ușă, ci să o zidesc. Nicio carte nu mai pleacă de acasă. Și au urmat câțiva ani în care am devenit client fidel al librăriilor (fizice și online) și mai ales anticariatelor.

Prea rar am depășit linia utilității. Cumpăram cărți care mă interesau. Dacă era ceva din domeniul istoriei, religiei, științelor, literaturii, le luam, chiar dacă îmi dădeam seama că nu aveau o valoare prea mare. Voiam să am cât mai multe voci în discuție, de parcă era necesar.

Aici vine al doilea punct în ceea ce privește motivația. De ce cumperi atâtea? Pentru că ai nevoie de ele, pentru că ești cineva. Lumea îți spune asta și uneori te ia curentul și chiar crezi asta. Și atunci ai nevoie de cele mai bune și nebune cărți, ca să poți ști. Iar de acolo, mai e un pas până la multitudine.

Parcă în Hobbitul apărea imaginea aceasta a celui care ia boala avutului. După ce-l omoară pe Smaug și văd tot aurul, te ia cu friguri, vrei tot pentru tine, și vrei mai mult pe deasupra.

Asta simțeam și eu. Nimic nu era mai satisfăcător decât să deschizi un colet, să te uiți la un vraf de cărți pe care le pui pe raft, te uiți la ele și apoi îți continui viața fără a le băga în seamă. Era ceva îmbătător și liniștitor în ordinea și mulțimea lor. Mi-am călcat și principiile minimaliste, zicând că mă mulțumesc cu două bluze dacă pot avea două mii de cărți.

La fel ca și cu multe altele, căderea din dragoste a fost bruscă. Acum un an, cam pe vremea asta, poate puțin mai târziu. A trebuit să fac o alegere, și am ales. Ori să continui să cumpăr cărți fără frână, sau nu. Foarte repede după ce m-am oprit, parcă mi s-au deschis ochii.

Chiar și eu m-am mirat de această schimbare. Acele fotografii cu rafturi întregi și rânduri de cărți chiar dacă arată bine, nu mai le doream pentru mine. Împreună cu acea alegere, mi-am dat seama cât de folositoare ar fi puțină magie a ordinii. Am avut o perioadă în care m-am simțit sufocat de obiecte și m-aș fi bucurat să văd mai mult puțin.

Concluzia nu e că nu mai cumpăr cărți. Încă cumpăr, dar sunt foarte selectiv, ceea ce e rar și neobișnuit pentru persoana care nu putea ieși dintr-o librărie cu măcar o carte. De vreo săptămână și ceva mă lupt cu niște grafice legate de creșterea bibliotecii. Anul ăsta, până acum vine aproape de 2014-2015 în ceea ce privește cumpăratul de cărți. E adevărat, mai sunt trei luni, dar acum sunt vigilent cu această pasiune părăsită.

Și ce să mai vorbim de costuri! Lumea se plânge că a crescut prețul la utilități, ce să mai spun de cărți! (în afară de cărțile mele care se vând cu -5 lei) Mă uitam cum acum patru-cinci ani puteam lua trei cărți la prețul unei cărți de astăzi, evident de o calitate superioară.

Da, am scăpat de tsundoku. Am reînvățat că o carte e bună pentru ceea ce se găsește în ea și dacă nu e citită, nu-și are rost. Altcineva ar putea avea nevoie de ea. Acum mă găsesc în situația unei persoane care a scăpat de mâncatul excesiv, dar are multe kilograme în plus. Probabil că ar trebui ca biblioteca mea să slăbească. Asta e o poveste pentru altădată.

Acum, să ne bucurăm de rafturi puține și de cărți necesare!

PS: fotografia este din 2017, pe vremea când încă puteam aduce toate cărțile într-o singură cameră

Frumoșii nebuni ai marilor orașe...sau poate eu sunt nebunul...

 

Probabil că există postări care îți taie craca de sub picioare cu o simplă apăsare de buton. Articole care demonstrează că ești pe lângă, că îți lipsește exact acel filon necesar pentru a fi în rând cu părerea acceptată, că nu ai organul necesar pentru a cuprinde și achiesa la opinia generală.

Sau poate fiind vorba despre artă, se acceptă o doză de subiectivism.

Da, nu mi-a plăcut cartea. Spoiler. Adică, hai să reformulez, că sună prea agresiv. Nu am înțeles mare lucru din ea. Pe undeva pare un sacrilegiu să spui că nu ți-a plăcut o carte scrisă de Fănuș Neagu (sau alt autor canonic român), e o notă de izolare și ieșire afară din cercul inițiaților, mai ales când opera este încununată cu lauri.

Povestea mea. Am început să citesc cartea, mirosind indiciile care trebuiau să construiască acea încredere între autor-cititor care să-l încurajeze să meargă mai departe. Începe bine cu un tip care se trezește și care e vizitat de prietenul său cel mai bun care-i intră pe geam.

Toată această deschidere de carte e povestită într-un stil fermecător, dulce, aromat și mătăsos, cu un apel neîncetat și constant la toate formele de expresie imaginabile. Foarte ușor imaginea banală a unui apartament de lângă parcul Cișmigiu e bruiată și transplantată într-un peisaj de poveste, de basm, de snoavă cu origine neclară.

Urmează apoi lucruri. Și acțiune. Radu Florian merge în Brăila împreună cu prietenii săi să dezgroape oasele părinților morți la Canal, pentru că o șosea va trece prin cimitir. Din nou imaginea banală a locului funebru este înecată în metafore bombastice într-un dialog în trei sau patru peri care te închid într-un labirint cu o cârpă pe ochi și căști în urechi.

Restul cărții decurge tot așa. Am citit-o până la capăt, până la ultima pagină deși recunosc că uneori mi-au sărit ochii de pe rânduri. Dar mă întrebam ce rost are să mă întorc dacă și așa cuvintele nu aveau noimă în cadrul larg. Finalul este carnavalesc, confuz și deschis să-i spunem lăsându-l pe cititor să fie impresionat sau frustrat de orele petrecute împreună cu romanul.

Acma înțeleg că autorul are voie să facă ce vrea cu cartea lui, să o cioplească în voia sinapselor sale. Nimeni nu-l oprește și Cărțile-alea-bune sunt recunoscute tocmai pentru că un autor adaugă un strop din sine la formula Poveștilor. Și înțeleg și realismul magic cu peisaje ce forțează limitele vizibilului și logicii.

Dar FNMO (titlul cărții) cred că face un pas prea departe. Recunosc, stilul este fascinant și unele expresii sunt memorabile. Dar la fel de bine ar putea fi așezate într-un caiet de aforisme pentru că mai degrabă împiedică drumul cărții decât să-l netezească. Romanul se apropie un pic prea mult de scriitura absurdă care până la urmă nu duce nicăieri.

Într-un moment de pauză m-am uitat la referințele critice de la finalul cărții. Și primul critic aseamănă cartea cu Craii de Curtea Veche. Ooooo, totul are sens acum. Mai ales că nu mi-a plăcut nici Craii când am citit romanul acum mulți ani. După aceea am făcut legăturile mai ușor și mi-am dat seama de similarități. Și cam atât.

Aici intervine partea de subiectivism și de scop al cărții. Recunosc că mie îmi place o carte care are un punct A și un punct Z, din care poți rămâne cu ceva la urmă. Și pe care ai vrea să o recitești la un moment dat. Asta nu-i împiedică pe alți autori să nu urmeze această linie. Bravo lor, dar nu vor intra în categoria scriitorilor mei preferați.

Dacă i-aș găsi lui FNMO un echivalent cinematografic ar fi 2001: Odiseea Spațială. E un film extraordinar și aclamat. Dar cu siguranță că nu se potrivește în formula obișnuită. Există puțin dialog, acțiunea bate spre zero și conflictul în cele din urmă este ușor rezolvat. Ce să mai vorbim despre finalul încă dezbătut? Dar nimeni nu poate spune că 2001 este un film prost. E în propria lui categorie.

Așa pot să mă împac și eu cu Fănuș Neagu și nimeni nu e stricat. Romanul are drumul său, cititorul are gusturile sale și literatura poate trăi pe mai departe cu subspeciile sale, găsind admiratori pentru toate formele sale, chiar și pentru cele mai abstracte. Iar de recomandat cartea... celor temerari care nu au mai încercat așa ceva. 

Cuvinte pentru lut

 Nu, nu așa se numește continuarea cărții Labirinturi de lut. Și nici nu e limita creativității mele :)

 

Dar e un titlu bun pentru gândurile mele. Pleacă de la un subiect la care m-am tot gândit și despre care cred că am mai scris, dar ăsta e privilegiul scriitorului, de a se repeta sub forme diferite.

Doream să scriu câteva ceva despre cuvinte, și nu despre cele notate pe o foaie, fie ea de hârtie sau digitală. Despre cele rostite, despre care se spune că zboară în vânt. Doar că de multe ori, înainte de a se alătura uitării au un efect asupra inimii noastre.

E poate paradoxal, sau de așteptat, ca tocmai un introvertit să vorbească despre cuvinte. Noi nu vorbim atât de des, și asta poate însemna că ne cântărim cuvintele când le rostim. Nu neapărat că orice iese pe gură e aur curat, dar va fi mult mai greu să găsești un introvertit moară-stricată.

Oricum, mă gândeam la felul cum ne afectează cuvintele. Sunt într-adevăr lutul care ne modelează, cărămizile pe care ne construim personalitatea. Căutăm cuvinte calde și încurajatoare ca floarea soarelui ce caută lumina astrului ceresc. Asta o face până și un introvertit care preferă solitudinea, dar în restul timpului, caută compania prietenilor.

Aproape fără să vrem avem o influență asupra celor din jur. Credem că nu avem putere de a schimba ceva, dar e fals. Un cuvânt bun luat în seamă poate ridica un om. Și nici nu-ți trebuie vreo diplomă în litere sau alte grade pentru a o face. Părinții (buni) o fac întotdeauna. Profesorii (dedicați) le rostesc risipitor. Prietenii apropiați, care cunosc sufletul tău, pot să ofere încurajare. Chiar și un străin ne poate repune pe picioare cu niște cuvinte sincere.

Există evident și reversul. Putem dărâma prin cuvintele noastre. În astfel de situații parcă suntem mai conștienți de puterea noastră. Știm să dăm replici acide, sarcastice, grele. Ne răfuim cu dușmani, rivali, străini, prieteni, rude. Nimeni nu scapă de mânia cuvântului. E o logoree a inimii neîmpăcate. Ne dor cuvintele celor pe care-i știm de departe, dar ne dor mai tare cuvintele celor pe care-i prețuim.

Uneori ne doboară la pământ. Și ne țin la pământ, dacă în momentele când avem nevoie de o mână de ajutor ni se oferă doar vorbe reci. Cuvintele au putere și pot deveni adevăr, transformând realitatea noastră, chiar dacă nu dorim acest lucru. Cineva căruia i se spune întotdeauna că nu e bun de nimic și care nu primește o vorbă bună, nu va găsi nicio frânghie prin care să se ridice mai sus decât ceea ce aude. Mai mult decât atât, probabil se va afunda și mai mult în noroiul ce-i inundă inima.

Am putea spune că-i ridicol ca să punem atâta preț pe cuvinte. Și e adevărat, sunt unii oameni pe care poți să-i insulți și care în ciuda acestora merg mai departe, ca niște bărci contra curentului până în portul succesului. Probabil că au o piele ce nu poate fi zgâriată atât de ușor sau metabolizează mai repede durerea decât alții.

Uităm uneori că nu suntem roboți, că ceilalți oameni nu sunt niște obiecte la care să strigăm atunci când ne vine cheful, când ne supără ceva și apoi le întoarcem spatele și ne vedem mai apoi de viața noastră. O vorbă rostită neatent, sau premeditată, poate fi un cuțit care străpunge adânc inima cuiva. Și chiar dacă rana se vindecă, cicatricea rămâne. Relația nu va mai fi la fel niciodată, încrederea va fi deteriorată.

Mi se pare fascinant și practic spațiul extins din Biblie care este lăsat pentru a discuta despre felul în care un credincios ar trebui să vorbească. Nu e mai importantă închinarea ritualică decât această fațetă a comportamentului. Isus spune că fiecare om va da socoteală pentru fiecare cuvânt nefolositor pe care l-a rostit (Mat 12.37). Uneori creștinii se prea laudă că nu înjură, dar folosesc acel limbaj care dărâmă, care e și mai periculos decât blasfemiile de orice fel.

Vorbind mult poți greși mult. Chiar și când vorbești puțin poți nimeri exact acele cuvinte care dor cel mai tare. Privind la lumea ce ne înconjoară de multe ori vedem că răspunsul cel mai la îndemână este tocmai cel mai tăios și devastator. Aici putem să nu fim ca lumea și să încercăm ca prin vorbele noastre să construim oaze în deșertul silabelor fără rost.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/xK5_4bZJy_Q 

În sfârșit, Drimba total!

 Astăzi, căutarea s-a încheiat!

Aș fi putut cumpăra cartea oricând. Doar am făcut trei ani de facultate și am bântuit prin anticariate, cu soare sau cu lună. Mereu am ezitat, am lăsat-o să fie un fel de Moby Dick, leviatanul care mereu scapă harponului învăluindu-se în mister și absență.

Nici în zilele de expansiune dezmățată nu i-am simțit nevoia. Pe atunci căutam ieftinul, nu ceva așezat în vârful lanțului trofic al prețurilor. Cumva am dat-o uitării chiar dacă suratele ei îmi completau elegant rafturile.

Dar astăzi, e a mea. Săptămâna trecută mi-a trecut prin gând să o iau. Era prea târziu să-mi vină în timp util așa că am filat-o pe site-ul Târgul Cărții și imediat ce s-a făcut de luni am pus-o în coș. Iar acum, cei patru fantastici se odihnesc regește pe rafturile mele supraîncărcate.

Care-i povestea cărții ăsteia vechi?

Totul a început undeva prin 2003-04-05, cred. Eram încă mic dar pasiunea pentru istorie avea deja aripi vârtoase. Am trecut de la volumioare scrise de Petre Ghelmez și Petru Demetrie Popescu la enciclopedii unde existau secțiuni dedicate istoriei. Aveam Arborele lumii care avea o sub-secțiune dedicată subiectului.

Într-o bună seară cum stăteam în fața televizorului, mama, care se pregătea să plece la injecții, vine și-mi lasă în brațe un ditai cărțoiului și pleacă val-vârtej pe ușă. Nu mai știu ce mi-a zis, de unde a apărut, dar efectul a fost complet. Uneori nu dibuiești sau uiți momentele în care ți se schimbă viața. Eu pe ăsta nu-l pot uita.

Cartea era primul volum din Istoria culturii și civilizației, opera profesorului Ovidiu Drimba. Prima felioară ce bate 500 de pagini se ocupă de istoria antică și am fost absorbit de ea din primul moment. Nu pot explica sentimentul acaparator. E ceva dincolo de bucurie sau satisfacție, e sentimentul de a găsi ceva ce nici măcar nu știai că îți lipsește, dar care te completează.

De atunci nu m-am putut dezlipi de cartea aia. Citeam și răsciteam în special secțiunile de istorie politică, așa cum un fan citește romanul autorului preferat. Mi-am grefat pe neuroni istoria popoarelor orientale, a grecilor și romanilor, chinezilor și indienilor. Hărțile și diagramele completau imersiunea și îmi făceau cartea și mai esențială.

După aceea s-a deschis poarta. Am pus mâna pe alte cărți care completau ceea ce Drimba a sărit fiind vorba totuși de un spațiu limitat pentru un timp atât de îndelungat. Fascinația mea pentru istoria antică se leagă și de această carte care m-a aclimatizat unor lumi aflate la frontiera legendei.

Nu știu să vă spun cum m-am întâlnit cu celelalte două volume. Cel de-al doilea a apărut undeva înainte liceului, cred. Al treilea cel mai probabil a poposit de pe rafturile îmbietoare ale anticariatului din Arad. Dar acum, deja biblioteca mea a devenit încăpătoare și pentru alte titluri istorice, deși Drimba a rămas o referință și o amintire plăcută pentru un pasionat al trecutului ce avea nevoie tocmai de acele pagini pentru a le citi și reciti.

Astăzi chiar dacă am toate patru volumele s-ar putea să nu mai apelez la ele în primă fază. Lumea a cam uitat de ele. Nu mai sunt la modă, cum e Harrari. Și nici nu e mediatizat ca Geiss sau Andrew Marr. Dar, opera profesorului Drimba își are locul ei atât în bibliografia culturală a țării, cât și în bibliotecilor celor care s-ar putea să se găsească în poziția mea, un tânăr care căuta un ghid sigur în imensa lume a trecutului umanității.

Oameni cu o singură față

 

Nu credeați că veți citi vreodată o postare care să laude oamenii cu două fețe, nu-i așa?

 

Evident, nici această postare nu se încadrează în limitele dilemei. Spre altceva voiam să bat cu un asemenea titlu ciudat, dar care va căpăta sens în foarte scurte cuvinte. E o realitate care a fost dintotdeauna și care nu știu dacă e vindecabilă, dar e cel puțin evitabilă (v-ați prins oare că-mi place formația Taxi?)

Totul pleacă de la ambiția omului. Sau de la nevoie. Trebuie să fii ceva în viață. Altfel nu ești om. Ești în afara centrului, ești pe dos, incomplet. Așa că alegi ceva. Te specializezi și iei chipul pe care societatea ți-l pune înainte. Și e bine, e absolut normal și lăudabil.

Doar că în cazul multora, această mască (ne-medicinală) pe care ți-o pui pe față ajunge să te cuprindă cu totul. Îți devine personalitate, umple fiecare orificiu al sufletului și nu lasă loc pentru nimic altceva. Ești acaparat și lipsit de scăpare. Și, la fel ca în cazul multor mutații, chiar nefaste, o accepți. Și devii acea mască. Sau față, ca să rămân fidel titlului.

Îți trăiești viața preocupat doar de problemele ce se învârt în jurul meseriei, devii poate chiar bun în ceea ce faci, cântărești tot ce se învârte în jurul tău în moneda pe care o cunoști atât de bine și tot ce nu se potrivește, devine ciudat sau de evitat. Și ritmul vieții e atât de galopant încât nu-ți mai permiți un moment de pauză în care să-ți spui: doar atât să rămână din existența mea? Viața mea este ce-mi dictează alții?

Într-o noapte când veneam cu trenul de la București am devorat cartea lui Stefan Zweig, Lumea de ieri. Sunt o mulțime de anecdote și de imagini care au puterea de a ți se implanta în minte. Unul din lucrurile care mi s-a încurcat printre neuroni e felul în care trăia viața școlară.

În școala gimnazială sau liceu, nu mai țin minte, Zweig povestea despre întrecerea intelectuală frenetică dintre studenți. Și nu pentru note, ci pur și simplu era o poftă și o curiozitate ce trebuia săturată. Pruncii ăia mâncau manualele primite și apoi se răspândeau prin biblioteci urmărind firul intereselor lor.

Chiar că sună ca o lume de ieri. E o imagine diametral opusă cu cea prezentată la început, care seamănă mai mult cu ziua de azi. Și pleacă de la acest gând al meu, câți dintre noi mai avem o viață interioară și o curiozitate care depășește limitele necesarului?

Îmi place așa mult meme-ul ăla despre ce înseamnă maturitatea: e clipa în care ceilalți nu te mai întreabă care e dinozaurul tău preferat. N-avem timp de nimic altceva decât de ceea ce ni se cere și trebuie rezolvat cu titlu de urgent. Poate aveam pasiuni în copilărie, poate în adolescență ne plăcea să citim, dar toate acestea s-au stins, au devenit cenușă în crematoriul rutinei prea cunoscute.

Așa devenim plați, ușor de citit și până la urmă goi. Nu mai putem să ne mirăm, nu mai putem să stârnim spiritul ludic și nu simțim dorința de a vedea dacă lumea e doar atât, o fotografie a vieții de zi cu zi care ne găsește mereu cu figura încruntată, înglodați în probleme.

Există niște adevăruri de care nu putem fugi. Le-am recitit fără premeditare în două cărți, săptămâna asta. Unu, îmbătrânim. Doi, murim. De astea nu scăpăm. S-ar putea să ajungem aici la fel de senini și fericiți pentru că după decenii nu ne-am mai gândit la altceva. Am putea totuși să regretăm că ne-am limitat doar la atât, la o față care ne-a epuizat și ne-a furat anii, ne-a buzunărit de timp și ne-a făcut să pierdem ocazii pe care nici nu le putem visa.

Puține sunt drumurile care să fie cu sens unic, iar uneori e înțelept să știm să dăm și cu spatele

sursa foto: https://unsplash.com/photos/oxKKmxIT_7E